Ilie Gheorghe: Nu mă sperie nimic. Poate doar moartea, pentru că pune capăt acestui tumult…
https://www.ziarulmetropolis.ro/ilie-gheorghe-nu-ma-sperie-nimic-poate-doar-moartea-pentru-ca-pune-capat-acestui-tumult/

S-a născut pe 21 septembrie 1940, la Giubega, şi a murit acum un an, în primăvara lui 2018, la 78 de ani, după ce a creat roluri de o frumuseţe tulburătoare. Ilie Gheorghe rămâne una din acele figuri serene, speciale, un om care trăia teatru, visa teatru…

Un articol de Monica Andronescu|2 Iulie 2019

M-am întâlnit cu el cu câțiva ani buni înainte să moară și am stat multe ore de vorbă în sala Studio a Teatrului din Craiova. Avea o plăcere de a povesti cum n-am mai întâlnit la niciun alt actor. Era cel mai bun povestitor pe care l-am auzit vreodată.

„Sunt dintre cei care se laudă că au avut copilărie. Copilăria mea a fost într-o perioadă grea pentru poporul român”, a început Ilie Gheorghe să-mi spună. „M-am născut în ’40, în ’47 am plecat la școală în clasa I, iar acasă mă răsfăța mama cu mii de poezii. Mama mea, la 90 de ani, știe peste 300 de poezii. M-am jucat extraordinar în sărăcia noastră, cum zice Faust: „Aici, în sărăcie, cât belșug, într-o celulă câtă fericire!”. În sărăcia noastră era o lumină, era lumina cuvântului care venea de la mama, era bucuria jocului și bucuria câmpului pe care începeam să-l bat cu picioarele de când ieșeau primele fire de iarbă, alergam kilometri întregi până la cei mai înalți stejari care se găseau în câmpul nostru, știam toate viile, unde sunt strugurii cei mai buni, care se coc mai devreme. Iernile erau fabuloase, cu zăpezi pline, nu trecea niciun Paști să nu mă duc cu Joimariul, să nu strâng ouă. Și recitam frumos. Când mă auzeau femeile, pregăteau batistuțele cu ouă cu trei porți înainte să ajung eu. „Auzi, e băiatul Violetei, vine cu Joimariul”. La zece ani eu mă duceam la secerat, la cules de porumb, adormeam în foile care se despănușau, m-am hrănit cu iarbă, cu pământ, cu soare, cu flori… Toate s-au adunat în celulele mele și din ele pulsează acum, în toate spectacolele mele. În Caliban, am uimit toată Japonia, am jucat 25 de spectacole, veneau la mine și mă întrebau: „De unde acest tumult?”. Copilăria mea este templul în care sufletul meu a dospit și s-a copt. Mama avea poezii, tata avea instrumente muzicale. Tata era un țăran autodidact de o frumusețe rară, dar s-a prăpădit foarte tânăr. Avea trei viori în casa. Trei, nu una. Și eu cânt la vioară. Am făcut școala de învățători și învățătorul trebuia sa învețe să cânte la vioară. Și acum am cele trei viori și sper că unul dintre nepoții mei se va lega de ele. Am fluiere, caval, chitară.

Așa își începea Ilie Gheorghe povestea, ca un poem în proză… Și iată cum a intrat actoria în viața lui…

„Eram învățător în satul Galiceica, comuna Giubega. La mine n-a fost o întâmplare că am ajuns actor. Eu am simțit ca pot să fac lucrul acesta și într-o zi, eram căsătorit, și i-am spus soției:  „Uite, eu mă duc să dau”. „Du-te!”, mi-a spus. „Să-ți ajute Dumnezeu! Eu am să stau învățătoare patru ani de zile aici și te aștept”. Și așa a fost. Am fost 900 de candidați pe 28 de locuri și am intrat al doilea la București. Am fost repartizat la Craiova. De-atunci sunt aici… Mama mea îmi spunea: „Dacă faci un lucru, fă-l cu trăire, fă-l cu simțire, cu bucurie”.

Amintirea mamei este umbrită imediat de tristețea la gândul pierderii tatălui… Povestea e ca un început de roman pe care n-a apucat să-l scrie.

„Tata a murit tânăr, la 38 de ani. S-a îmbolnăvit de o boală necruțătoare, de plămâni, în 1950. Nu se găseau medicamente, noi eram săraci, n-aveam bani să cumpăram atâtea doze de penicilină și, în 6 luni de zile… S-a îmbolnăvit iarna când s-a dus la pădure să taie lemne, a răcit, și în august deja se ridica la stele. A fost un moment uluitor în care el, în ziua în care a venit la Craiova, i-a spus mamei mele: „Scumpa mea” – o mângâia în mii de feluri, mama era tânără, frumoasă, cu șapte ani mai mică decât el, avea 31 de ani – „Scumpa mea, mă duc la Craiova să mă pun la raze, dacă doctorii o să-mi spună că nu mai e nicio scăpare îmi cumpăr pantofii de moarte.” Și am plecat cu mama la o fabrică unde se făcea ulei din semințe de floarea soarelui. Spre seară ne întorceam amândoi cu bidoanele cu ulei de-acolo. Pe drum ne-am întâlnit cu un tânăr: „Te duci acasă, că-ți veni soțul”, i-a zis mamei. „Se înnoi, își luă pantofi noi”. Mama a tras un geamăt atunci cum nu e nici în teatrul antic, un muget interior, ca o vită înjunghiată. Știuse vorba de la tăticu’. Trei luni după aia tăticu’ a încălțat pantofii cei noi. Mama a rămas singură, ne-a crescut pe mine și pe sora mea, ne-a făcut oameni. Și la 90 de ani, mama tot mai recita. Avea o dicție perfectă. Mama ar fi putut să fie profesor universitar la o facultate de teatru…

Îl întreb ce-l bucură cel mai mult… „Că pot să iau în orice situație atitudinea cea mai potrivită. Am această satisfacție, niciodată nu mă sperie nimic. Poate doar moartea, pentru că pune capăt acestui tumult… Pentru mine e o voluptate să știu să rabd. Și răbdarea nu este un supliciu. Dimpotrivă. Știu că la capătul ei am de fiecare dată bucurii. Răbdarea e un fel de penitență conștientă, asumată și mă socotesc foarte puternic. Ciudat. Precum penitența le dă călugărilor această bucurie, ei bine, și pentru un actor poate fi la fel. În teatru sunt milioane de situații în care poți să-ți iei lumea în cap, să urli, să țipi, să strigi… Ei bine, cele patru cuvinte magice, care sintetizează toată înțelepciunea lumii și pe care le-au găsit cei mai mari filosofi ai lumii la porunca unui rege chinez sunt „Și asta va trece…”

Îl întreb dacă mai e teatrul oglinda lumii… „Este. Sigur ca da. Pentru că hidoșenia vremurilor noastre o găsim în multe spectacole. Fundul gol ca virtute îl găsim in piesa de teatru. Crima, ticăloșia, erotismul dincolo de limitele bunului simț și bunului gust le găsim pe scena de teatru.”

Dacă e ceva ce nu poate face pe scenă? Răspunsul e clar și limpede și e rostit deopotrivă în cuvinte și cu ochii lui albaștri, mari, ca un ocean în care te pierzi… „Sunt în stare să înving gravitația. Nu cred că ar fi o situație pe care regizorul să mi-o ceară și eu să n-o pot rezolva. Inclusiv starea de levitație. Să înving gravitația și să mă desprind de sol. N-am încercat, dar n-ar fi exclus odată s-o fac.

Ce e teatrul? „Teatrul? Teatrul este ca o grădină în care te apuci să faci ikebana la scara mai mare. Să aranjezi sufletele, trăirile, să aranjezi conflictele, fericirile, deznădejdile, spaimele, cutremurele. O grădina în care tu, ca actor, încerci ca, prin trăirile tale, totul să capete o voluptate, o potență artistică.

Există o replică ce i-a marcat viața, îmi spune Ilie Gheorghe și începe să recite și să creeze atunci și acolo, pentru mine, unul dintre cele mai emoționante momente de teatru care au existat. Marin Sorescu… „Înainte mai tot timpul mă gândeam la soția mea. Acum, cu cât trec zilele, soția mi se întunecă în minte și mama se luminează, ca la fântânile cu două găleți. Una se scoboară și alta se înalță. Acum nu se înalță decât mama. Întoarcerea. Și clar o văd. Poate că în momentul acesta și ea se gândește tot la mama ei. (…) Eu cred că există o clipă în viața lumii când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama, până se ajunge la o singură mamă. Una imensă. Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume! În momentul ăla dacă ar striga cineva «Ajutor!» eu cred că ar fi auzit pe întreg pământul. Dacă aș avea o sticlă goală, aș scrie un bilet și l-aș lansa pe mare. «Mamă», aș scrie, «mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!» Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta. Și naște-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viață. De aceea trebuie să ne naștem mereu.”

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

08
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Roma antică a rămas mereu tributară culturii grecești. Opera lui Seneca, născut cu cinci ani înainte de era noastră, o dovedește din plin. Născut la Cordoba (Spania) într-o familie din nobilimea provincială (tatăl său scrisese un prețios tratat de oratorie) și educat la Roma, el s-a dedicat în primul rând filosofiei, adoptând stilul de viață excesiv de sobru al stoicilor.

Page 3 of 3012345...102030...Last »