Iluminatul public – de la feștilă la becul cu arc incandescent
https://www.ziarulmetropolis.ro/iluminatul-public-de-la-festila-la-becul-cu-arc-incandescent/

Sute de ani doar soarele şi luna i-au luminat pe bucureşteni. Când au vrut să-şi prelungească veghea de noapte au început să folosească opaiţe, lumânări de seu, de ceară ori de stearină. Pe la 1700 apar şomoioage de bumbac muiate în smoală şi înfipte la porţile boierilor.

Un articol de Georgeta Filitti|15 Septembrie 2016

La trecerea alaiurilor domneşti sau la petreceri butoaie cu păcură aprinsă luminau calea. Mai erau şi masalalele (făclii uriaşe purtate de slugi în spinare, montate pe un schelet metalic). Regulamentul Organic, prima constituţie românească, a impus instalarea de felinare pe uliţele principale, din 20 în 20 de m. Iată cum erau distribuite în mahalaua Ceauş David (Batiştei, Grădina Icoanei de azi): „la puţul Icoanei (azi în grădină); la Radu Brutaru; la Pană Cârciumaru (biserica Popa Chiţu de azi); la crucea căzută din şoseaua Târgului de afară; la Constantin Şalvaragiu, spre biserica Pitar Moş; spre uliţa mitropolitului Dionisie; la Dumitru Lumânăraru, spre podul bisericii Icoanei; la altarul bisericii Batiştei; la poarta răposatului Tănase Nenoveanu, din răspântia slugerului Panu şi spre stolnicul Pardalos”.

La 1841, Primăria face contract cu Samuil Aron sticlarul pentru aprinderea 20 de nopţi pe lună a 500 de felinare cu lumânări. Doar că nopţile „stinse” nu erau amintite… Peste 15 ani, Th. Mehedinţeanu instalează 16 lămpi cu petrol lampant, Bucureştiul devenind primul oraş din lume astfel înzestrat. Furnizorul avea la Ploieşti o rafinărie care prelucra 2 700 tone de păcură pe an. Dar afacerea n-a rentat şi licitaţiile s-au succedat spre nerăbdarea bucureştenilor care continuau să orbecăie pe străzile luminate mai mult din ce răzbătea de prin case. Pe la 1867 existau 2 600 de lămpi cu fitil de 2,5 cm şi puterea a 9 lumânări de stearină. Se aprindeau la jumătate de oră după apusul soarelui şi ardeau până în zori. Gazul era depozitat în trei rezervoare, situate la depărtare convenabilă de orice construcţie; exista o rezervă de 300 de lămpi şi 400 de globuri. În 1868 a început construirea unei mici uzine de gaz. Francezul Fr. Gottereau, antreprenorul iniţial, a cedat-o unui consorţiu Negroponte – Mehedinţeanu – Zarifi; acesta a întemeiat Societatea generală pentru iluminat şi încălzit în România. Uzina de gaz aerian s-a ridicat la Filaret, în 1871. Dar afacerea n-a fost rentabilă. A apărut o societate englezerască, apoi alta franţuzească şi în cele din urmă se constituie Societatea română de gaz şi electricitate. Aceasta a introdus, în 1874, iluminatul cu becuri Auer.

În 1882, de la o mică uzină, se fac racorduri pentru palatul regal, palatul Cotroceni, Teatrul Naţional şi grădina Cişmigiu. În 1888-1892 s-a construit uzina de la Grozăveşti, apoi, în 1902, a început să funcţioneze cea de la Filaret.

Pake Protopopescu, primarul cel mereu bine inspirat, care croise un lung bulevard între Cotroceni şi Obor, l-a luminat corespunzător, luând lămpile din Cişmigiu. În 1890, porţiunea între biserica Sf. Elefterie şi Calea Moşilor beneficia de becuri electrice. Peste câţiva ani, stâlpii de lemn au fost înlocuiţi cu alţii de fontă, produşi de fabrica Lemaître (lăsată în paragină după 1989).

Statisticile din 1906 – anul Jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I – arătau că Bucureştiul avea 3969 becuri cu gaz, 3113 felinare cu petrol, 1018 cu ulei mineral, 131 lămpi cu arc voltaic şi 66 cu arc incandescent. Era mult, era puţin? Cu cât te depărtai de centrul oraşului, luminile, indiferent de sursă, erau mai rare, până ce ajungeai să te încrezi, la fel cum o făceai, cu sute de ani în urmă, doar în strălucirea soarelui şi a lunii.



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123