Iluminatul public – de la feștilă la becul cu arc incandescent
https://www.ziarulmetropolis.ro/iluminatul-public-de-la-festila-la-becul-cu-arc-incandescent/

Sute de ani doar soarele şi luna i-au luminat pe bucureşteni. Când au vrut să-şi prelungească veghea de noapte au început să folosească opaiţe, lumânări de seu, de ceară ori de stearină. Pe la 1700 apar şomoioage de bumbac muiate în smoală şi înfipte la porţile boierilor.

Un articol de Georgeta Filitti|15 septembrie 2016

La trecerea alaiurilor domneşti sau la petreceri butoaie cu păcură aprinsă luminau calea. Mai erau şi masalalele (făclii uriaşe purtate de slugi în spinare, montate pe un schelet metalic). Regulamentul Organic, prima constituţie românească, a impus instalarea de felinare pe uliţele principale, din 20 în 20 de m. Iată cum erau distribuite în mahalaua Ceauş David (Batiştei, Grădina Icoanei de azi): „la puţul Icoanei (azi în grădină); la Radu Brutaru; la Pană Cârciumaru (biserica Popa Chiţu de azi); la crucea căzută din şoseaua Târgului de afară; la Constantin Şalvaragiu, spre biserica Pitar Moş; spre uliţa mitropolitului Dionisie; la Dumitru Lumânăraru, spre podul bisericii Icoanei; la altarul bisericii Batiştei; la poarta răposatului Tănase Nenoveanu, din răspântia slugerului Panu şi spre stolnicul Pardalos”.

La 1841, Primăria face contract cu Samuil Aron sticlarul pentru aprinderea 20 de nopţi pe lună a 500 de felinare cu lumânări. Doar că nopţile „stinse” nu erau amintite… Peste 15 ani, Th. Mehedinţeanu instalează 16 lămpi cu petrol lampant, Bucureştiul devenind primul oraş din lume astfel înzestrat. Furnizorul avea la Ploieşti o rafinărie care prelucra 2 700 tone de păcură pe an. Dar afacerea n-a rentat şi licitaţiile s-au succedat spre nerăbdarea bucureştenilor care continuau să orbecăie pe străzile luminate mai mult din ce răzbătea de prin case. Pe la 1867 existau 2 600 de lămpi cu fitil de 2,5 cm şi puterea a 9 lumânări de stearină. Se aprindeau la jumătate de oră după apusul soarelui şi ardeau până în zori. Gazul era depozitat în trei rezervoare, situate la depărtare convenabilă de orice construcţie; exista o rezervă de 300 de lămpi şi 400 de globuri. În 1868 a început construirea unei mici uzine de gaz. Francezul Fr. Gottereau, antreprenorul iniţial, a cedat-o unui consorţiu Negroponte – Mehedinţeanu – Zarifi; acesta a întemeiat Societatea generală pentru iluminat şi încălzit în România. Uzina de gaz aerian s-a ridicat la Filaret, în 1871. Dar afacerea n-a fost rentabilă. A apărut o societate englezerască, apoi alta franţuzească şi în cele din urmă se constituie Societatea română de gaz şi electricitate. Aceasta a introdus, în 1874, iluminatul cu becuri Auer.

În 1882, de la o mică uzină, se fac racorduri pentru palatul regal, palatul Cotroceni, Teatrul Naţional şi grădina Cişmigiu. În 1888-1892 s-a construit uzina de la Grozăveşti, apoi, în 1902, a început să funcţioneze cea de la Filaret.

Pake Protopopescu, primarul cel mereu bine inspirat, care croise un lung bulevard între Cotroceni şi Obor, l-a luminat corespunzător, luând lămpile din Cişmigiu. În 1890, porţiunea între biserica Sf. Elefterie şi Calea Moşilor beneficia de becuri electrice. Peste câţiva ani, stâlpii de lemn au fost înlocuiţi cu alţii de fontă, produşi de fabrica Lemaître (lăsată în paragină după 1989).

Statisticile din 1906 – anul Jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I – arătau că Bucureştiul avea 3969 becuri cu gaz, 3113 felinare cu petrol, 1018 cu ulei mineral, 131 lămpi cu arc voltaic şi 66 cu arc incandescent. Era mult, era puţin? Cu cât te depărtai de centrul oraşului, luminile, indiferent de sursă, erau mai rare, până ce ajungeai să te încrezi, la fel cum o făceai, cu sute de ani în urmă, doar în strălucirea soarelui şi a lunii.



09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).