Am fost să văd „L-V:8-16”. Târziu, admit. Nu vreau să scriu o evidenţă, dar o scriu: e mai bine decât să nu fi fost niciodată.
Un articol de Andrei Crăciun|9 iulie 2015
„L-V: 8-16” e un spectacol de Ioana Păun, după “Cred că nu m-ați înțeles bine” de Rodrigo Garcia & texte de Ioana Păun. Aceasta este, totodată, un “one man show” longeviv al lui Lari Giorgescu. Și mai este și o ocazie de a te reîntâlni cu atmosfera specială de la Green Hours. Să începem cu sfârșitul: Green e un loc care și-a trăit deja faima – meritat, pentru că a fost în avangarda alternativelor. Și în jazz, și în teatru, în viață în general.
Spectator, nu am o relație simplă, liniară cu actorul Lari Giorgescu. Mi-a plăcut, mi-a plăcut mult în „Moftul român“ la Mignon. La fel de adevărat e că în privința domnului nostru Caragiale sunt atât de subiectiv încât mă pot lăsa, mai lesne, impresionat. Apoi, nu mi-a plăcut neapărat “Poezia visului” de la “Unteatru”, dar nu i-am scris o cronică în contra. M-am lăsat chiar purtat de poezie și cred că am scris mai generos despre spectacol decât îmi propusesem. Nu mai contează.
Cu siguranță, însă, nu m-am omorât după rolul pe care l-a făcut în “Dumnezeu se îmbracă de la second-hand”. Dar era ceva cu Lari, era ceva. Vă povestesc toate acestea pentru a înțelege starea de spirit cu care m-am prezentat, vineri, la un amurg, la Green Hours. Iar „L-V: 8-16” m-a încântat.
Lari Giorgescu, în „L-V: 8-16. Foto: Bogdan Adam
E adevărat – e un spectacol care se potrivește cu vârsta mea, cu amintirile mele, cu respectul pe care i-l port lui „Captain Planet”, cu tot ceea ce cred despre viață, în definitiv.
Textul e foarte, foarte, foarte, foarte, foarte bun, iar Lari Giorgescu are cu siguranță aceste talente: are ritm, are suflu, știe să facă dintr-un monolog un spectacol. Comedia – cred – i se potrivește mai mult. Deși „L-V: 8-16” nu e, neapărat, o comedie.
Pe scurt e așa: ni se arată viața lui Alex, care, în prima secvență, are șase ani și opt luni, e îndrăgostit de Donatello din “Țestoasele Ninja”, vrea să se facă pictor și – în aceeași zi, desigur – muzician –. și intenționează să salveze de la moarte un ponei exploatat de un fotograf.
Inevitabil, Alex crește, merge la școală (senzațională enumerarea clișeelor cu care iese din orice școală românească un tânăr! – bravo, Ioana Păun!), și sfârșește într-o muncă de birou plictisitoare și ridicolă. Și seara, acasă, foarte tinerește, se autosatisface, căci viața nu mai oferă mare lucru. Totul pare greșit în viața lui Alex, și – cel mai important – nu e chiar vina lui. Cam așa e și în realitate.
Înțeleg de ce acest spectacol, de ce rezistă, de ce nu va expira. E autentic. Spune lucurilor pe nume, nu se ascunde, e sincer în permanenta lui încercare de a arăta groaznica ipocrizie a oamenilor (ipocrizie până și în relația cu mamele noastre!), ipocrizie de care nici Alex nu este scutit.
„L-V:8-16” e un exercițiu modern, splendid, de disperată căutare a adevărului. Iar Lari Giorgescu și-a înțeles personajul, și-a înțeles rolul. E bun.
