În chestiunea Nobelului
https://www.ziarulmetropolis.ro/in-chestiunea-nobelului/

Am primit cu entuziasm vestea că Svetlana Aleksandrovna Aleksievici a fost laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2015. Era un entuziasm inocent, deci plin de speranţă.

Un articol de Andrei Crăciun|17 Noiembrie 2015

Nu îi citisem Svetlanei Aleksievici cărțile, știam despre autoare strict că este, la bază, jurnalistă și că s-a ocupat în ultimele decenii cu recuperarea istoriilor mici din necruțătoarea balenă care este istoria mare, că a ascultat oameni, sute, mii, și că le-a dat o voce. I s-ar fi cuvenit deci un Nobel pentru Jurnalism? Este o ipoteză privată de logică.

Jurnalismul este despre adevăr. Adevărul dă cea mai crudă literatură. Nici nu e nevoie să existe un Nobel pentru Jurnalism.

Am făcut – ani de zile – la București același lucru, cu mai puțin talent, dar nu cu mai puțină credință în nevoia disperată de adevăr. Am căutat supraviețuitori ai secolului XX  și i-am ascultat. Le-am scris viețile în sute de mii de semne (caractere!) în articole de ziar, și nu am avut înțelepciunea de a le aduce în aceeași carte. Eram foarte tânăr pe atunci.

Întâlnirile cu oamenii aceștia –  fiecare ducând cu sine lagărul personal, Auschwitz-ul personal, Gulag-ul personal și nenumărate fronturi – sunt cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. De la ei am învățat curajul baricadelor, și tot de la ei am înțeles că toate războaiele sunt inutile și că, totodată, prea puține războaie pot fi evitate. De la ei am învățat, așadar, ce este omul. Poveștile lor erau groaznice. Poveștile lor erau încă mai groaznice pentru că erau adevărate.

Am deschis, de aceea, cartea ”Dezastrul de la Cernobîl” (Corint, 2015, în excelenta traducere a Antoanetei Olteanu), ca pe o inimă încă sângerândă. Toți știm ce a fost Cernobîlul, de fapt toți credem că știm. Eu, până la Svetlana Aleksievici, nu știam, de fapt, nimic. Pentru că istoria este, mai ales, suma vieților oamenilor care au parcurs-o.

Istoria e brutală, istoria e nedreaptă și se înalță pe uitare. Svetlana Aleksievici ia toate vocile acestor oameni pe care îi înregistrează și le preface într-un monument cu care provoacă timpul viitor. Aceasta este, de altfel, și cea mai înaltă cupolă la care literatura poate ajunge.

Dezastrul-de-la-Cernobil_Nobel-2015

Eu nu am știut ce este Cernobîlul până nu i-am citit, ascultându-i, pe acești oameni, care au purtat nume, au avut neveste sau bărbați și copii sau n-au avut pe nimeni.

Eu n-am întâlnit, de când citesc litere pe pământ, o mărturie mai cumplită despre singurătate ca aceea a Zinaidei Evdokimovna Kovalenka, o bătrînă care n-a plecat de acasă, în ciuda reactorului explodat, în ciuda tuturor radiațiilor, dincolo de Apocalipsă, o bătrână – singură, singură, singură – căutând o pisică pe care să o ia cu ea, o bătrână – singură, singură, singură – vorbind morților aidoma viilor.

Nu, n-am știut ce este singurătatea, într-o pagină de carte, până la Zinaida Evdokimovna Kovalenka, rămasă pe loc pentru a vedea cum soarele a continuat să strălucească și în zorii zilei de 27 aprilie 1986.

Am plâns citind singurătatea Zinaidei Evodkimovna Kovalenka, rămasă pe loc. Am citit într-o viață doar trei cărți care m-au dus până la asemenea lacrimi. Nobelul pentru Literatură este – vedeți bine – doar un detaliu. Svetlana Aleksandrovna Aleksievici  a scris – vedeți bine – pentru mult, mult mai mult.

A fost Hiroshima. A fost Cernobîlul. Dar în istorie, oameni, a fost și Zinaida Evdokimovna Kovalenka, o bătrână care nu și-a părăsit casa. Și soarele a strălucit, a strălucit, a strălucit pentru ea.

Foto: aktuelno.net

21
/07
/19

Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năștea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.

17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

08
/07
/19

În anul 2009, istoricul a predat editurii Humanitas un manuscris pe care l-a cerut publicat după moartea sa. Scriitorul avea nouăzeci și trei de ani și a mai trăit încă (aproape) un deceniu. S-a săvârșit în ianuarie 2018, la (aproape) o sută doi ani. Cartea aceea era „Amintiri și povești mai deocheate”.

01
/07
/19

O vizită la muzeu, o rusoaică necunoscută într-o cabină telefonică, un dans cu Vera, fluturi, un vagon de dormit, Lev Tolstoi tolănit într-un șezlong... Bun venit în lumea viselor unuia dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile – Vladimir Nabokov!

25
/06
/19

Despre fericire, valori actuale, iubire, compasiune, egoism, educație, ambiții, viață și moarte, cu Tenzin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama, recompensat în 1989 cu Premiul Nobel pentru Pace.

15
/06
/19

Elizabeth Gilbert se întoarce la ficțiune cu o poveste de dragoste aparte, pe fundalul lumii teatrului newyorkez din anii ’40. Spusă într-un ritm alert, din perspectiva unei femei mai în vârstă care privește în urmă la propria tinerețe cu un amestec de bucurie și regret, „Orașul fetelor” explorează teme ca sexualitatea și promiscuitatea feminină, dar și idiosincraziile iubirii adevărate.

12
/06
/19

Vă propunem astăzi un interviu cu un personaj care vine dintr-o zonă culturală mai puțin mediatizată: cultura noastră culinară. Cosmin Dragomir a pus pe picioare editura GastroArt și publică – nici mai mult, nici mai puțin – decât cărți despre istoria bucătăriei noastre.

Page 1 of 9312345...102030...Last »