În chestiunea Nobelului
https://www.ziarulmetropolis.ro/in-chestiunea-nobelului/

Am primit cu entuziasm vestea că Svetlana Aleksandrovna Aleksievici a fost laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2015. Era un entuziasm inocent, deci plin de speranţă.

Un articol de Andrei Crăciun|17 noiembrie 2015

Nu îi citisem Svetlanei Aleksievici cărțile, știam despre autoare strict că este, la bază, jurnalistă și că s-a ocupat în ultimele decenii cu recuperarea istoriilor mici din necruțătoarea balenă care este istoria mare, că a ascultat oameni, sute, mii, și că le-a dat o voce. I s-ar fi cuvenit deci un Nobel pentru Jurnalism? Este o ipoteză privată de logică.

Jurnalismul este despre adevăr. Adevărul dă cea mai crudă literatură. Nici nu e nevoie să existe un Nobel pentru Jurnalism.

Am făcut – ani de zile – la București același lucru, cu mai puțin talent, dar nu cu mai puțină credință în nevoia disperată de adevăr. Am căutat supraviețuitori ai secolului XX  și i-am ascultat. Le-am scris viețile în sute de mii de semne (caractere!) în articole de ziar, și nu am avut înțelepciunea de a le aduce în aceeași carte. Eram foarte tânăr pe atunci.

Întâlnirile cu oamenii aceștia –  fiecare ducând cu sine lagărul personal, Auschwitz-ul personal, Gulag-ul personal și nenumărate fronturi – sunt cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. De la ei am învățat curajul baricadelor, și tot de la ei am înțeles că toate războaiele sunt inutile și că, totodată, prea puține războaie pot fi evitate. De la ei am învățat, așadar, ce este omul. Poveștile lor erau groaznice. Poveștile lor erau încă mai groaznice pentru că erau adevărate.

Am deschis, de aceea, cartea ”Dezastrul de la Cernobîl” (Corint, 2015, în excelenta traducere a Antoanetei Olteanu), ca pe o inimă încă sângerândă. Toți știm ce a fost Cernobîlul, de fapt toți credem că știm. Eu, până la Svetlana Aleksievici, nu știam, de fapt, nimic. Pentru că istoria este, mai ales, suma vieților oamenilor care au parcurs-o.

Istoria e brutală, istoria e nedreaptă și se înalță pe uitare. Svetlana Aleksievici ia toate vocile acestor oameni pe care îi înregistrează și le preface într-un monument cu care provoacă timpul viitor. Aceasta este, de altfel, și cea mai înaltă cupolă la care literatura poate ajunge.

Dezastrul-de-la-Cernobil_Nobel-2015

Eu nu am știut ce este Cernobîlul până nu i-am citit, ascultându-i, pe acești oameni, care au purtat nume, au avut neveste sau bărbați și copii sau n-au avut pe nimeni.

Eu n-am întâlnit, de când citesc litere pe pământ, o mărturie mai cumplită despre singurătate ca aceea a Zinaidei Evdokimovna Kovalenka, o bătrînă care n-a plecat de acasă, în ciuda reactorului explodat, în ciuda tuturor radiațiilor, dincolo de Apocalipsă, o bătrână – singură, singură, singură – căutând o pisică pe care să o ia cu ea, o bătrână – singură, singură, singură – vorbind morților aidoma viilor.

Nu, n-am știut ce este singurătatea, într-o pagină de carte, până la Zinaida Evdokimovna Kovalenka, rămasă pe loc pentru a vedea cum soarele a continuat să strălucească și în zorii zilei de 27 aprilie 1986.

Am plâns citind singurătatea Zinaidei Evodkimovna Kovalenka, rămasă pe loc. Am citit într-o viață doar trei cărți care m-au dus până la asemenea lacrimi. Nobelul pentru Literatură este – vedeți bine – doar un detaliu. Svetlana Aleksandrovna Aleksievici  a scris – vedeți bine – pentru mult, mult mai mult.

A fost Hiroshima. A fost Cernobîlul. Dar în istorie, oameni, a fost și Zinaida Evdokimovna Kovalenka, o bătrână care nu și-a părăsit casa. Și soarele a strălucit, a strălucit, a strălucit pentru ea.

Foto: aktuelno.net

23
/09
/21

Când s-a stins cel mai mare scriitor rus, cenzura lucra de zor, „dar sentimentele poporului rus nu puteau fi înăbușite”, notează americanul Jay Parini în ultimele pagini din cunoscutul roman „Ultima gară”.

09
/09
/21

În Etiopia anului 1935, Hirut lucrează ca servitoare în căminul unui ofițer din armata împăratului. Iar când armatele lui Mussolini se apropie și bărbații trebuie să se mobilizeze, Hirut și celelalte femei își doresc să facă mai mult pentru cauza războiului decât să aibă grijă de răniți și să îngroape morții.

30
/08
/21

PREVIEW Trei filme realizate în anii `60 în Republica Moldova, la ale căror scenarii au contribuit scriitori basarabeni, au fost aduse la Bucureşti în cadrul unui proiect inediat intitulat „Romanul românesc din stânga Prutului”. Filmele pot fi văzute marţi, 31 august, la ARCUB.

19
/08
/21

Biblioteca Metropolitană Bucureşti (BMB) prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti vă propune o modalitate inedită de petrecere a sfârșitului de săptămână și vă invită la cea de-a doua ediție a proiectului Biblioteca de weekend, duminică, 22 august 2021, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu”, strada Tache Ionescu nr. 4.

15
/08
/21

A fost odată ca niciodată un pod. Undeva, pe continentul nostru zbuciumat, unde oamenii ar fi trăit nezbuciumați, dacă i-ar fi lăsat sufletele lor de oameni.

01
/08
/21

Cafenelele din Paris, Tirana și Moscova, ca niște simboluri ale orașelor, surprinse de scriitorul albanez Ismail Kadare, în fascinantul volum de memorii „Dimineți la Café Rostand” (Humanitas Fiction, 2021, traducere din albaneză și note de Marius Dobrescu).