O vizită la muzeu, o rusoaică necunoscută într-o cabină telefonică, un dans cu Vera, fluturi, un vagon de dormit, Lev Tolstoi tolănit într-un şezlong… Bun venit în lumea viselor unuia dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile – Vladimir Nabokov!
Un articol de Alina Vîlcan|1 iulie 2019
Șe știe că Vladimir Nabokov (1899-1977) s-a luptat toată viața cu insomnia, iar în ultima perioadă petrecută la Montreux obișnuia să ia somnifere puternice pe timpul nopții, prescrise de medicii elvețieni. Cartea sa „Visele insomniacului” (editura Polirom, 2019) are la bază experimentul demarat de scriitor în 1964, prin care își nota cu conștiinciozitate visele, experiment în care fusese atrasă și soția sa, Vera. În rândurile care urmează am selectat 7 astfel de vise, în care se regăsesc câteva dintre obsesiile scriitorului rus, precum fluturii, trenurile, muzeele…
Nabokov pe terasa de la Montreux Palace (1968)
Alergăm amândoi pe asfalt (al străzii), Ve. (n.r. – soția lui Vladimir Nabokov, Vera Nabokov) în spatele meu. Pe cale să depășim (cu ușurință) o trăsură trasă de cai. Mă întreb, și o întreb și pe ea (dar acum nu mai e în spatele meu) pe care parte depășește un alergător o trăsură? Un necunoscut din taxi (față rotundă, mai în vârstă) mă întreabă în rusă (sau germană?) dacă am o situație bună. Îmi critică hainele (cele pe care le port azi). Explic că petele de pe pantaloni (ceva mai maro decât cei pe care îi port azi) sunt din cauză că m-am stropit într-o băltoacă. Nu pot să găsesc drumul spre o anumită piață din Berlin, nici să-mi amintesc numele ei, unde Ve. (acum, din câte se pare, cumva în față) vrea să viziteze un muzeu*. (Fuseserăm la o expoziție de pictură modernă, în Lausanne, place Beaulieu, cu câteva zile înainte, însă atmosfera din visul meu e diferită.)
În cursul zilei mi-am amintit partea din vis cu „în față – în spate”, când am mers împreună cu Ve., ea în față, eu în spate, pe un trotuar foarte îngust de-a lungul căruia, trecând foarte aproape de noi, ne depășeau mașini în viteză. Dar suntem tracasați zilnic de trafic. (Vis notat: miercuri, 14 oct. 1964, Montreux)
Rusoaică, necunoscută, vorbind într-o cabină telefonică de sticlă. Câteva cuvinte schimbate apoi. Deja trecută, strident machiată, trăsături slave obișnuite. Se miră cum de mi-am dat seama că e rusoaică. Răspund, în logica visului, că doar femeile din Rusia vorbesc așa de tare la telefon. Întreabă dacă îmi place aici, în St. Martin. O corectez: Mentone (un substitut din vis pentru Montreux). Ceas, gălbui, zece și jumătate. (Joi, 15 oct., 8.00 dimineața. Detaliu de vis)
Dansez cu Ve. Rochia ei descheiată, ciudat pătată, de vară. Un bărbat o sărută în trecere. Îl apuc de cap și-l izbesc cu fața de perete așa de violent, încât aproape că rămâne spânzurat, ca un animal la măcelărie, de un accesoriu de pe zid (metal strălucind sugerând o navă). Se desprinde, cu fața plină de sânge, și pleacă împleticindu-se.
Joi seară s-a pomenit la TV de măcelărirea și spânzurarea celor care au participat la complotul de asasinare a lui Hitler cu bombă. (8 dimineața, 16 oct. 1964, vineri)
Vera și Vladimir Nabokov
Mai multe vise care se tot îmbrânceau între ele când am încercat să mi le amintesc; n-am putut recupera decât câteva frânturi. Un petic sau un model din frunze ca de iederă sau din lumini și umbre, cu un efect orbitor după dispariție, suspendat lângă mine, a fost recunoscut ca semn fatidic al disoluției iminente: o senzație de „asta-este”, resimțită frecvent. Un alt vis, tot recurent, a fost coșmarul în care mă pomenesc într-un loc populat cu fluturi interesanți fără să am plasa de fluturi la mine și sunt nevoit să prind și să distrug o raritate cu degetele – în cazul acesta, o insectă spaniolă, un Albastru decolorat.** (18 oct. 1964, 8.30 dimineața)
Vis de călătorie. Abia trezit în compartimentul cu pluș bej dintr-un vagon de dormit, zori încețoșați la geam în dreapta mea, ușa verde din fier a băii în față, separând compartimentul meu de al Verei (amestec de tipuri de trenuri europene & americane). Surprins că am adormit fără ca patul să fi fost făcut, stând așezat într-un colț, complet îmbrăcat și că ușile dintre noi au rămas închise. Pricep brusc, înainte să mă caut prin buzunare, că pașaportul meu a rămas unde stă mereu – în sertarul din stânga al biroului din Montreux. Între timp, trenul se apropie de frontieră (cu Belgia, din câte se pare, pe care am trecut-o de atâtea ori până acum). Mă tot gândesc ce să fac – să sun la portarul nostru de la Palace Hotel, ca să-l rog să mi-l trimită? Să o trezesc pe Ve.?
Într-o a doua parte a visului avem probleme cu găsirea bagajelor în vamă.*** (20 oct. 1964 – 7.00 dimineața)
Două fragmente din visele Verei.
a. Sporturi în Africa. Un colier lung, cu alb și negru alternând, purtat de unul dintre alergători.
b. Eram reprezentanți Fiat. Ne-au întâmpinat cam rece. Au construit pentru noi o casă ca un bungalow. Numărul 29 domina toată povestea.
Eu am prins doar o replică la momentul trezirii, că „Biroul Somnambuli fusese acuzat de malpraxis”. (Notat la 8.30 dimineața – 22 oct.)
Ceaiul cu prietenii (familia Karpovici?)**** pe peluza din fața casei lor. Tolănit într-un șezlong, foarte bătrân, părând bolnav, & transpirat, Lev Tolstoi. Mă întreb dacă „Karpovici” știe că eu nu îl cunosc sau crede că nu mă interesează să-l cunosc. Îl aud zicându-i lui „Karpovici” într-o rusă vehementă: „Nu-mi place Lolita lui, dar cât de bine descrie peisajele rusești!”. O prostie. (8 dec. 1964 9.00 dimineața)
*Vizitarea unui muzeu – pilon esențial în una dintre cele mai importante povestiri ale lui VN, „Vizită la muzeu”, 1939 – este un fel de temă în această serie de vise).
**„Lepidopterolog important”, așa cum l-a numit un alt lepidopterolog profesionist, Nabokov era expert mai cu seamă în familia fluturilor Albaștri.
***Trenurile de lungă distanță erau marea pasiune a lui VN în copilărie – vezi „Vorbește, memorie”.
****Mihail Karpovici (1888-1959), profesor de istorie la Harvard și editor al principalei reviste literare ruse din America, The New Review, și soția sa, Tatiana Karpovici. La moșia lor de la țară, de lângă West Wardsboro, Vermont, soții Nabokov și-au petrecut prima lor vară în America, în 1940 (și au revenit în 1942).
Dansez cu Ve. Rochia ei descheiată, ciudat pătată, de vară. Un bărbat o sărută în trecere. Îl apuc de cap și-l izbesc cu fața de perete așa de violent, încât aproape că rămâne spânzurat, ca un animal la măcelărie… (Vladimir Nabokov – „Visele insomniacului”)
