În New Yorkul lui Truman Capote și al frumoaselor socialites
https://www.ziarulmetropolis.ro/in-new-yorkul-lui-truman-capote-si-al-frumoaselor-socialites/

Într-o fermecătoare întoarcere în timp, Melanie Benjamin recreează acea lume care continuă să atragă ca un magnet, cu petrecerile ei, femeile elegante, moda vremii, intrigile în mijlocul cărora tronează, neobosit, geniul rebel – Truman, Truman Capote. Din „Lebedele de pe Fifth Avenue” am selectat zece fragmente care să vă introducă în atmosfera acelor ani, dominată de inegalabilele socialites care au inspirat cărți precum legendara Breakfast at Tiffany’s sau controversata Answered Prayers, care aproape că avea să-și distrugă autorul. Cum trăiau Truman Capote și muzele sale conform celei mai noi biografii ficționalizate care-i readuce în prim-plan? Iată!

Ei erau atrași de impunătorul New York, orașul clădirilor impozante și al apartamentelor luxoase de la St. Regis, de la Plaza ori de la Waldorf, acel New York pentru care Trenul de la linia A (n.r.: compoziție muzicală, dar și linie de metrou care lega cartierele sărace de cele bogate) e un cântec, nu o opțiune. Acel New York unde găsești la cel mai mic semn un taxi galben încăpător, dacă limuzina e ocupată. Acel New York cu premiere strălucite la Metropolitan, cu nenumărate baluri și banchete de caritate, cu trotuare largi și curate, unde nu se îmbulzesc cărucioare cu umerașe pentru haine și copii care se joacă. Cu panoramă spre parc, spre râu, spre pod, nu spre străduțe dosnice, întunecate și spre ziduri de cărămidă afumată. Acel New York al teatrelor, al cinematografelor, al cărților, al revistelor The New Yorker, Vanity Fair și Vogue.

Veneau toți la New York. Nancy Gross, din California, poreclită de prietenul ei, actorul William Powell, „Slim”. Gloria Guinness, „La Guiness”, născută într-o familie de țărani dintr-un sat mexican. Barbara Cushing, căreia i s-a zis „Babe” încă de la naștere, mezina unui triplet senzațional de surori din Boston.

Și Truman. Truman Streckfus Persons Capote, care și-a făcut într-o bună zi apariția în avionul privat al soților William S. și Babe Paley. Se ținuse ca scaiul după Jennifer Jones și David O. Selznick, buni prieteni ai familiei Paley. Bill Paley, președinte fondator al companiei de radio și televiziune CBS, a rămas cu gura căscată la vederea acelui faun tânăr, subțirel, cu ochi mari albaștri și cu o voce caraghioasă.

Oare de ce era preferată Babe Paley? De ce tocmai ea era în centrul atenției? De ce căutau cu încăpățânare un prilej să o salute reverențios mulți dintre cei care nu se bucurau de privilegiul de a fi așezați la aceeași masă cu ea? Nu era cea mai frumoasă. Gloria Guinness se bucura de această onoare grație gâtului ei lung, elegant, a unui păr ca pana corbului și a ochilor ei scânteietori. Nu era nici cea mai amuzantă, ci Slim Hayward, ale cărei zeflemele ori vorbe de spirit fuseseră șlefuite la picioarele unor bărbați precum Ernest Hemingway, Howard Hawks ori Gary Cooper. Nici cea mai nobilă nu era, fără îndoială. Noblețea și-o împărțeau între ele Pamela, Honorable Pamela Digby Churchill, fiică a unui baron, fostă noră a unui prim-ministru, și Marella Agnelli, o prințesă bona fide, căsătorită cu Gianni Agnelli, moștenitorul regatului Fiat.

Babe Paley își căpătase rangul datorită acelui har care e stilul. Se spunea și despre celelalte că au stil, însă Babe era însăși întruchiparea stilului. Nimeni, de pildă, nu băga de seamă ce purta, cel puțin nu la prima vedere, deși era întotdeauna îmbrăcată cu cele mai alese creații originale de modă. Remarcată era ea însăși, silueta ei înaltă, zveltă, ochii ei gravi și întunecați, felul în care își ținea geanta la încheietura brațului, grația nesofisticată cu care își împingea ochelarii de soare pe creștet ori își descheia mantoul cu o singură mână și îl lăsa să-i cadă de pe umeri în brațele unui maître d‘hotel care aștepta în spatele ei.

Numele maică-mii era de fapt Lillie Mae, avea să-i mărturisească Truman lui Babe. Asta se petrecea pe la începutul prieteniei lor, în zilele în care își povesteau unul altuia tot ce-au pătimit înainte să se cunoască, astfel încât să își poată împărți viața în două. Înainte. Și după.

– Lillie Mau Faulk, o putoare egoistă, a mai zis cu glas lipsit de intonație, ceva neobișnuit la el. De data asta nu încerca să captiveze ori să vrăjească.

Babe purta mereu ultimele creații în materie de modă – nu pentru că și-ar fi îngăduit (…). Însă ei i se ofereau ținute sublime de la aproape orice casă de modă, pentru că, pe ea, orice piesă vestimentară devenea divină, iar creatorii lor țineau să fie purtate doar de ea, știind că astfel aveau să fie fotografiate și publicate în ziare.

Erau foarte mulți cei care voiau să tragă cu ochiul, să surprindă geniul în focul creației. Nu ceilalți scriitori, de bună seamă. Aceia erau prea blazați și sleiți de lucrul lor ca să le fi păsat de așa ceva. Cu deosebire lebedele lui ardeau de nerăbdare să-l vadă pe Truman scriind. Și se dădeau peste cap să-i ofere ajutor, pentru că, dacă nu erau niște mecena ai artelor, atunci cine erau?

Gloria Guinness

Gloria îi pusese la dispoziție vila ei din Palm Beach. Ca să fie hrănit cum se cuvine, Slim îi trimitea de la Clubul 21 de-ale gurii în cufărașe de nuiele împletite. Pamela i se oferise chiar să i se așeze la picioare și să îi fie muză. Marella îl invitase pe iahtul ei să scrie plutind de-a lungul și de-a latul Mediteranei. Truman n-a acceptat. Pe cât îi plăcea și prețuia felul lor de viață, încurajările lor, bogăția și mărinimia lor, pe atât, când era vorba de lucrul lui, dădea dovadă de o disciplină monastică pe care nu aveau de unde să o bănuiască noile lui prietene. Lucrul era lucru și joaca era joacă.

În jurul lui mișunau povești minunate, numai bine date-n pârg, gata de cules. Iar dacă Truman n-ar fi fost un culegător de povești, oare ce s-ar mai fi ales de el? Truman era culegător de povești.

Ei erau atrași de impunătorul New York, orașul clădirilor impozante și al apartamentelor luxoase de la St. Regis, de la Plaza ori de la Waldorf…

Fragmente din romanul „Lebedele de pe Fifth Avenue”, de Melanie Benhamin, editura Humanitas, 2018.