În vizită la Hanul cu Tei
https://www.ziarulmetropolis.ro/in-vizita-la-hanul-cu-tei/

Pentru un oraş ca Bucureştiul, nu e deloc simplu să-şi ţină aproape oamenii care-l iubesc. Deşi există o mie de motive de dezamăgire şi de îndepărtare, se găsesc şi spaţii unice, unde oraşul face cuceriri noi sau strânge legături mai vechi. Unul dintre ele este Hanul cu Tei.

Un articol de Dana Ionescu|21 februarie 2021

Era vitezei ne face și mai pretențioși, dar și mai predispuși la nostalgie: nostalgia după obiecte dispărute, din vremuri în care timpul trecea altfel, existența avea alte ritmuri, iar obiectele jucau alte roluri în viața oamenilor. O întoarcere la Hanul cu Tei, în așteptarea primăverii, nu poate fi decât o experiență care aprinde imaginația. Ziarul Metropolis vă propune o mică incursiune într-un loc istoric, de unde Bucureștiul se vede altfel.

Înapoi în istorie

Aflat în inima Bucureștiului, între strada Lipscani și strada Blănari, spațiul acesta este unul dintre puținele în care orașul are o șansă de a se salva în ochii vizitatorului. Deși teii au dispărut într-un trecut pe care îl idilizăm, e simplu să ni-i închipuim din clipa în care intrăm în curtea spaniolă configurată pe vremuri într-un oraș dominat de mentalitatea balcanică.

Construită cândva în jurul anului 1833, când occidentalizarea nu ajunsese prea departe, curtea spaniolă mai are puțin și împlinește 200 de ani, dar semnele trecerii timpului nu sunt multe. Edificiul ce o înconjoară o confirmă. Ștefan Popovici și Anastase Gheorghe Polizu l-au conceput pentru ca drumeții să poată face o oprire căreia să nu-i lipsească tihna. Mai multe incendii din secolul al XIX-lea parcă au ocolit locul, care a rămas pe poziții, gata să-și primească oaspeții.

În urmă cu aproape o sută de ani, când Hanul cu Tei își trăia impasibil prezentul, adăpostind negustori, dar și diplomați ajunși cu treburi în această capitală contradictorie din sud-estul Europei, Paul Morand era contrariat de specificul orașului, căruia i-a și dedicat un volum. În cartea sa intitulată „București”, diplomatul francez rămas în istoria literaturii de călătorie descria zona Lipscani, surprinzându-i specificul și făcând următorul comentariu: „Să ne întoarcem la prăvăliile de pe Lipscani, cu firme ce atârnă periculos în gol. Străzile grecești, armenești sau evreiești din toată lumea, au în comun o lipsă de respect totală pentru trotuar. Dugheana e doar centrul minuscul al unor vaste operațiuni comerciale care înaintează până la carosabil pentru a-l transforma pe pieton în cumpărător și nu se opresc, cu regret, decât în fața automobilelor. N-o să-l vedeți niciodată pe negustor la tejghea, ci în pragul ușii, gata să țâșnească și să-și înșface prada de braț. (….) Nici o palmă de pământ nu se pierde; la fel ca pe străzile din Canton, când nu mai e loc pe orizontală, publicitatea devine verticală. Marfa se cațără până pe raftul cel mai de sus al vitrinelor. Reglementări de urbanism impun uneori ca firmele să fie apropiate de ziduri: încercare vană, a doua zi vor fi la loc; mai remarc stratagema ingenioasă a unui negustor care a atârnat deasupra ușii, de o furcă, o sârmă pe care înșirase un teanc de zece băști de culori țipătoare, gata să cadă în capul trecătorilor. Cartierele evreiești au invadat locurile unde tronau cândva Înălțimile Lor Voievozii. Fundături hidoase puțind a piei dubite au înlocuit grădinile parfumate cu mentă ș busuioc în care doamna Chiajna i-a arătat poate trimisului regelui Franței mușcatele ei și florile de salvie stacojii”.

Semnele timpului

Întunecata eră comunistă a mutilat centrul orașului, inclusiv zona veche. Și totuși, Hanul cu Tei a supraviețuit grație încăpățânării unor oameni devotați artei, care au știut să găsească subterfugii și strategii de supraviețuire. Supraviețuirea a însemnat însă, inevitabil, și o degradarea continuă. Aflat în declin zeci de ani, centrul vechi și-a pierdut mult din specific. Fantomatic, cartierul a continuat să trăiască în vremuri ostile, pentru ca în ultimul deceniu să-și primească în sfârșit dreptul la reabilitare. O reabilitate care înaintează încet și ezitant, dar care a reușit și câteva operațiuni de salvare.

Astăzi, la Hanul cu Tei găsiți probabil cea mai mare galerie de artă și antichități din țară și prin saloanele ei vă puteți plimba în voie și, dacă intrați în jocul obiectelor din alte vremuri, e foarte probabil să vă imaginați într-o altă viață: într-un incert secol XX, când stilul de viață era cu totul altul. Obiectele de artă și antichitățile pe care le puteți admira și cumpăra, de la tablouri și icoane la bijuterii, obiecte de uz casnic sau țesături, reconstituie o atmosferă incertă, dar fermecătoare. Nu doar pentru paseiști și pentru cei pasionați de istorie, ci pentru orice curios, o incursiune în locul acesta scos din timp poate stârni dorința de a afla mai mult. Despre un serviciu de ceai din interbelic, despre un șirag de mărgele, despre o tabacheră sau o veioză.

Fotografii și hărți, covoare și tapiserii vechi, obiecte de decor, păpuși de porțelan și sticlărie – pe toate le găsiți într-un loc de trecere, cum este hanul, un loc în care te oprești să te odihnești, după care pleci mai departe. Pentru visătorii de toate vârstele, Hanul cu Tei rămâne o opțiune sigură pentru o dimineață liniștită, o după-amiază blândă sau o seară altfel, mai ales că terasa din curtea spaniolă îți permite să iei loc și să te gândești o clipă. Acolo, simți că Bucureștiul are o șansă – o șansă să se reabiliteze în ochii celor care îl iubesc, dar suferă că el nu se ridică la înălțimea așteptărilor.

18
/11
/21

Seara de 3 decembrie 1986, în plină dictatură ceaușiștă, când românii îngheață de frig și acasă, și în școli, și în instituții de toate felurile, pare o seară ca oricare alta: se întunecă devreme, la televizor cetățenii se pot uita două ore, Tovarășul și Tovarășa sunt negreșit acolo, fabricile duduie necontenit, că ele lucrează „pe ture”. Dar cine iese din casă la București poate să meagă, de exemplu, la teatru.

11
/11
/21

Editura Nemira a lansat în imprintul de nonficțiune ORION autobiografia președintelui Statelor Unite ale Americii. Vă oferim un fragment din „Promisiunile mele. Despre viață și politică” de Joe Biden (traducere de Ruxandrei Toma, lectură de specialitate de Anca Sandu).

24
/10
/21

Ultimele două programe ale actualei ediții a Cineclubului One World Romania, disponibile online, gratuit, până la 18 noiembrie, se concentrează pe activitatea de la Sahia a Mártei Mészáros și Slavomir Popovici, doi cineaști care și-au lăsat amprenta asupra producției studioului de film documentar în moduri foarte diferite.

08
/10
/21

În epoca rețelelor de socializare, a selfie-urilor și filtrelor de tot felul, când o imagine se face și se desface în câteva secunde și toți visăm la gloria efemeră, conform butadei enunțate de Andy Warhol, dilemele și sensurile autoreprezentării încă sunt discutate. Căci a te reprezenta, indiferent de epocă, nu este un gest lipsit de semnificații estetice și sociale. Un articol de Monica Neațu.

08
/10
/21

O schiță de portret, în câteva cuvinte-cheie ce conturează un univers al lui. În anul 2020, s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Federico Fellini. Pornind de la câteva secvențe din destinul lui de artist, să ne întoarcem la viețile tragicomice pe care le-a construit pe ecran.

23
/09
/21

Când s-a stins cel mai mare scriitor rus, cenzura lucra de zor, „dar sentimentele poporului rus nu puteau fi înăbușite”, notează americanul Jay Parini în ultimele pagini din cunoscutul roman „Ultima gară”.

21
/09
/21

Biografiile marilor împărați din China dinastică sunt ticsite de povești sângeroase, jocuri de culise, răzbunări, urzeli, iubiri devastatoare și multe alte ingrediente spectaculoase pe care industria de televiziune chineză le explorează și reformulează romanțat sub forma serialelor și filmelor istorice de larg consum.

11
/08
/21

Când s-a născut, pe 29 august 1891, la Sankt Petersburg, în afară de legătura de rudenie cu Anton Cehov, fratele tatălui său, prea puține lucruri păreau să-i prevestească uriașul și, în același timp, ciudat de nedreptul destin pe care avea să-l trăiască.

01
/08
/21

Cafenelele din Paris, Tirana și Moscova, ca niște simboluri ale orașelor, surprinse de scriitorul albanez Ismail Kadare, în fascinantul volum de memorii „Dimineți la Café Rostand” (Humanitas Fiction, 2021, traducere din albaneză și note de Marius Dobrescu).