Înapoi la origini. De ce este fascinant filmul mut
https://www.ziarulmetropolis.ro/inapoi-la-origini-de-ce-este-fascinant-filmul-mut/

Pentru a înţelege mai bine cinematografia, este întotdeauna util să revenim la filmul mut, a cărui diversitate a fost remarcabilă. Acolo s-au pus bazele gramaticii vizuale, prin căutările marilor cineaşti-pioneri, aşa cum reaminteşte volumul nou apărut „Limbajul cinematografic în era filmului mut”, de Silviu Şerban.

Un articol de Ionuţ Mareş|5 septembrie 2016

Se întâmplă deseori ca unii spectatori de cinema, mai exersaţi sau mai puţin avizaţi, să laude presupusule inovaţii ale câte unui film nou lansat, fie el de autor sau destinat marelui public.

Nu mă refer la tot mai numeroasele producţii 3D din ultimii ani. În afara senzaţiei de tridimensionalitate pe care o oferă şi a folosirii, în general, a cât mai multor efecte speciale, acestea au fundamente ale limbajului filmic similare cu restul operelor cinematografice: planul, mizanscena, montajul.

Mult timp s-a teoretizat pe seama noutăţii pe care ar fi reprezentat-o montajul ultra-alert (de videoclip) practicat de unii regizori ai ultimelor decenii. Realismul psihologic al multor drame a fost de asemenea remarcat. Folosirea inventivă a gros-planului şi a prim-planului sau a încadraturii a stârnit mereu respectul. La fel şi un gag bine realizat.

Însă nu trebuie uitat că foarte multe dintre mărcile stilistice care acum sunt considerate achiziţii de necontestat ale limbajului filmic (şi care sunt folosite uneori în tentative de testare a limitelor cinematografiei) îşi au originea în perioada filmului fără sonor.

Este ceea ce, indirect, reaminteşte şi volumul „Limbajul cinematografic în era filmului mut”, proaspăt apărut la Editura Paideia. Autorul, Silviu Şerban, descrie caracteristicile filmului din primele două-trei decenii, atunci când noua artă îşi căuta propria identitate, după progresele tehnice iniţiale care au dus la apariţia imaginii în mişcare.

În demersul său, Silviu Şerban urmează, asumat şi fidel, periodizarea făcută de teoreticienii Kristin Thompson şi David Bordwell în clasicul lor volum „Film History: An Introduction”. Şi descrie inovaţiile prin care limbajul cinematografic a ajuns la complexitatea de la sfârşitul perioadei mute.

Pentru asta, sunt analizate, în texte de câte trei-patru pagini, câteva din filmele clasice ale perioadei, pentru a exemplifica atât diferitele mişcări, cât şi bogăţia încercărilor individuale de experimentare.

cinema mutFiecare analiză din volum porneşte cu o scurtă punere în context a filmului şi a regizorului asupra cărora se opreşte şi continuă cu un rezumat al firului narativ (util atât pentru cei care nu au văzut pelicula, cât şi pentru cei care vor să şi-o reamintească) şi cu punctarea mărcilor stilistice esenţiale, a descoperirilor.

Deşi unele tehnici folosite au ajuns între timp depăşite, cele mai bune dintre filmele mute stârnesc în continuare admiraţie şi fascinează. Marii cineaşti ai vremii, dintre care unii erau şi teoreticieni, au căutat prin diferite mijloace să ridice filmul la acelaşi nivel de respectabilitate cu artele cu tradiţie, mai ales că primele imagini în mişcare erau văzute ca simplă distracţie de bâlci şi atrăgeau dispreţul elitei.

Sunt întotdeauna frapante multitudinea curentelor care au animat filmul în perioada sa mută şi instrumentele folosite  – la început intuitiv, apoi tot mai asumat-creativ.

De pildă, se ştie că în cinematografia germană a anilor `20 au existat cel puţin trei mari direcţii. Celebrul expresionism, cu ale sale decoruri de mucava spectaculoase, imagini distorsionate, personaje exotice. Apoi, Kammerspiel-ul (teatrul de cameră): „intrigă minimală, distribuţie redusă, decoruri limitate” (Silviu Şerban). Nu trebuie uitată nici Noua Obiectivitate, care a oferit unul dintre cele mai moderne filme ale epocii, capodopera „Oameni, duminica”.

Impresionante au fost, bineînţeles, marea şcoală de montaj sovietică (Kuleşov, Eisenstein, Vertov, Dovjenko) şi a sa filosofie încă actuală. La fel şi diversele filme experimentale (atunci debuta Buñuel cu al său scandalos „Câinele andaluz”, realizat împreună cu Dali). În Franţa, impresionismul propunea unele dintre cele mai interesante utilizări ale camerei de filmat pentru a exprima trăirile interioare ale personajelor. În America, D.W. Griffith devenea creatorul limbajului cinematografic, iar Chaplin inventa marea comedie. În Japonia, Ozu şi Mizoguchi ofereau primele lor filme.

Toate aceste experimente au făcut ca filmul mut să atingă o impresionantă complexitate spre sfârşitul anilor `20, atunci când îşi face apariţia sonorul. Unii au văzut în sonor un pericol la adresa câştigurilor obţinute până atunci. Istoria le-a dat dreptate însă celor care au considerat noul progres tehnic nu ca pe sfârşitul artei cinematografice, ci ca pe o completare, o rafinare, o continuare firească.

În ciuda didacticismului şi a lipsei de originalitate, „Limbajul cinematografic în era filmului mut” se citeşte cu plăcere. Prin volumul său, Silviu Şerban reafirmă importanţa cunoaşterii începuturilor cinematografiei. Cartea este o pledoarie pentru descoperirea sau revizionarea unor filme care, deşi sunt vechi de o sută de ani, ne pot ajuta să înţelegem mai bine cinematografia.

Prin acest text inaugurăm o rubrică lunară de cronică a câte unei cărţi despre cinema, în principal volume nou-apărute în limba română (ale unor autori români sau traduceri), dar şi în alte limbi.

09
/09
/22

CENTENAR La 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda, ne amintim de arta și de universului unui prozator unic. Ziarul Metropolis vă prezintă un dialog de arhivă despre relația scriitorului cu teatrul.

29
/08
/22

Cei care vor vedea pe rafturile librăriilor cartea lui Eddie Jaku, Cel mai fericit om de pe Pământ, involuntar vor face o serie de presupuneri privind motivele fericirii sale. Dar, cât de bogată le-ar fi imaginația, tot va fi greu de ghicit că Cel mai fericit om de pe Pământ este un supraviețuitor al lagărelor de concentrare de la Buchenwald și Auschwitz, iar cartea pe care o semnează e mărturia sa cutremurătoare și, paradoxal, plină de speranță, din acel infern.

26
/08
/22

În Cel mai fericit om de pe Pământ, bestseller publicat de Editura Trei și lansat de Eddie Jaku la vârsta de 100 de ani, autorul povestește ce au însemnat cei 7 ani de detenție în lagărele morții. Detaliile sunt surprinzătoare, dincolo de imaginație și fără să poată primi vreo explicație coerentă. De altfel, Eddie Jaku mărturisea că, după ce a fost martorul unor asemenea atrocități și a observat în ce abisuri ale urii poate coborî ființa umană, ani la rând l-a frământat o singură întrebare: De ce?

19
/08
/22

Ai Weiwei, unul dintre cei mai mari artiști ai secolului XXI, rememorează istoria vieții sale și a tatălui său în volumul autobiografic „1000 de ani de bucurii și dureri” (Editura Trei, 2022), oferind în același timp o captivantă incursiune în istoria recentă a Chinei.

18
/08
/22

Volumul „Născut în URSS” de Vasile Ernu, publicat la Polirom în cinci ediții, a apărut în limba japoneză, la Gunzosha Publishing Co (traducere de Seiko Takesono). La aceeași editură, se află în pregătire și volumul „Sălbaticii copii dingo” (Polirom, 2021, două ediții).

12
/08
/22

Scriitorul Salman Rushdie, celebru odată cu publicarea romanului „Versetele satanice”, care i-a atras amenințări cu moartea din partea Iranului, a fost înjunghiat la New York, anunță Bloomberg.