Ingrid Bergman – Roberto Rossellini, „un amore grande”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ingrid-bergman-roberto-rossellini-un-amore-grande/

IUBIRI CARE AU FĂCUT ISTORIE Destinul are imaginaţie şi lucrează pe căi nebănuite. Nu se repetă şi, de cele mai multe ori, nu te lasă să anticipezi nici când e vorba despre anonimii care se pierd în istorie, nici când e vorba despre personalităţile care fac istorie.

Un articol de Monica Andronescu|10 aprilie 2020

Așa a fost și în cazul unei povești ai cărei protagoniști au rămas în istoria filmului, separat, dar și împreună. Iată-i străbătând alături o secvență frumoasă: actrița suedeză Ingrid Bergman și regizorul Roberto Rossellini, așa-numitul părinte al neorealismului italian.

O scrisoare păstrată

La scurtă vreme după Al Doilea Război Mondial, destinul lor s-a apucat de lucru. La început a fost o scrisoare. Iată-l pe el, în capitala Italiei, un bărbat tânăr, îndrăgostit de cinema, primind într-o bună zi a anului 1948 următoarea epistolă: „Dragă domnule Rossellini, v-am văzut filmele «Roma, città aperta» și «Paisa» și mi-au plăcut foarte mult. Dacă aveți nevoie de o actriță suedeză, care vorbește bine engleză, n-a uitat germana, nu are o franceză foarte fluentă și știe doar ti amo în italiană, sunt gata să vin să fac un film cu dumneavoastră”. Semnează: Ingrid Bergman.

Să conturăm în câteva cuvinte cele două personaje în scurt timp unite de acest petic de hârtie pe care el îl citește cu nedisimulată plăcere. Ingrid Bergaman este o celebritate deja de câțiva ani. În 1942, „Casablanca” a propulsat-o printre cele mai cunoscute și cele mai interesante actrițe, cu un Oscar în palmares pentru rolul din „Lampa de gaz”. La Hollywood și-a urmat drumul fără compromisuri: nu și-a schimbat în niciun fel înfățișarea, nu a îmbrățișat nicio modă a momentului și nu și-a schimbat numele, așa cum a sfătuit-o David Selznick, producătorul celebrului „Casablanca”. Pentru regizorul Alfred Hitchcock, actrița din Suedia, cu statuie în Times Square întruchipa tot ce era mai ofertant pentru artă. „Casa doctorului Edwardes”, „Notorious” şi „Sub semnul Capriconului” sunt cele trei filme ale maestrului genului noir în care face rolului relevante. În viața de dincolo de ecran, Ingrid Bergman este soția unui medic stomatolog din Suedia și mama unei fete, Pia.

Roberto Rossellini este fiul unui cuplu din Pisa. Tătăl lui, proprietar al unei firme de construcții, a ridicat primul cinematograf din Roma, „Barberini”. Inițiat de mic în lumea filmului, încearcă întâi un documentar. Ochii lumii, care nu văd detaliile, fac semn spre prietenia lui cu fiul lui Mussolini, sugerând că Rossellini va reuși, dar nu numai pentru că are talent, ci și pentru că are toate ușile deschise și toate șansele de a-și încerca mâna într-o țară care tânjește după libertate, o țară unde valorile morale au nevoie să fie redescoperite în contextul artei contemporane, convingere pe care o avea, de altfel, și tânărul creator care dă lovitura în 1946 cu „Roma, oraș deschis”.

Ingrid Bergman și Roberto Rossellini la Amalfi, în 1949

Filmul este deja în lucru în 1943, când regimul fascist se prăbușește. Scenariul este supravegheat de Federico Fellini. În 1946, când în sfârșit ajunge pe marele ecran, după numeroase împrumuturi la bancă pentru producție, publicul este încântat. Prima secvență din așa-numita „trilogie neorealistă” a lui Rossellini are, deci, succes și va mai cuprinde filmele „Paisà” (1946), realizat cu actori amatori, și „Germania, anul zero” (1948). Atenția la detaliu și disponibilitatea de a include în lumea personajului trăsăturile specifice actorului – vorbire, vestimentație etc. – se numără printre caracteristile „metodei” sale, cărora li se adaugă și rolul însemnat acordat spațiului, el însuși un personaj în toate creațiile sale. În viața cotidiană, Roberto Rossellini se învârte într-un fel de high life a momentului, conduce mașini la modă, își exersează farmecele pe reprezentantele sexului frumos și are deja trei copii de la două soții.

Un vulcan de neoprit

De la scrisoarea primită din Suedia și până la începutul uneia dintre cel cunoscute povești de dragoste din istoria filmului n-a fost decât un pas sau, mai bine zis, n-a fost decât un drum: drumul ei la platoul de filmare pe care se va turna „Stromboli”, după ce actrița primește telegrama de mulțumire, în care el se declară încântat de așa o ofertă, precum și un scenariu.

„Stromboli, terra di Dio” (1950) este ca un vulcan și, pentru că destinul conduce natura, vulcanul chiar erupe în timpul filmărilor. Spre furia multora, vulcanul care-i prinde în vârtejul lui pe cei doi artiști are o forță remarcabilă și schimbă vieți. Practic, Ingrid Bergman și Roberto Rossellini încep o viață împreună, fiecare lăsând în urmă destul, dar fără să privească în urmă. Pasiunea, știm, e legată la ochi. Realitatea pe care o văd ochii ei este alta decât realitatea delimitată de convenții și prejudecăți. America nu vede cu ochi buni pasiunea dintre cei doi, iar Vaticanul nici atât.

În 1950, se căsătoresc în sfârșit. Ea a obținut greu divorțul, după ce a ales Roma, lăsând în urmă un soț și o fiică de dragul unei iubiri. El a ales să-și cheme noua iubită în orașul cel mai iubit, lăsând în urmă destule femei seduse și abandonate, printre care cunoscuta actriță Anna Magnani. Pentru moment, „la vita è bela” și, ca să completeze tabloul de familie, apar imediat și cei trei copii, un băiat și două gemene. Eroii poveștii trăiesc fericiți, dar nu până la adânci bătrâneți.

Un sfârșit de neocolit

Ci numai câțiva ani, pentru că, la inițiativa aceluiași destin de neînțeles, vin repede și clipele de îndoială, de neîncredere, de gelozie și de furie. Niciunul dintre ei nu este o ființă săracă în idei sau sentimente și nicidecum prinsă în plasa prejudecăților. Niciunul dintre ei nu vrea doar o viață comodă, în strălucirea reflectoarelor și a soarelui mediteraneean. Niciunul dintre ei nu vrea să renunțe la nicio zonă de libertate. Iar el în niciun caz nu vrea să devină „domnul Bergman”.

De fapt, de aici a început prăbușirea. Cumva, Roberto simte că succesul lui stă în umbra succesului ei, cu care mai face încă trei filme. Degeaba primește ea propuneri de la Federico Fellini, Luchino Visconti sau Franco Zeffirelli, pentru că nu are acordul noului soț să lucreze cu alt regizor în afară de el, cu care face încă patru filme, importante în cariera lui: „Europa 51”, „Călătorie în Italia”, „Teama”, „Ioana d’Arc pe rug”.

Așa că, acceptând, totuși, roluri de la alți regizori, pecetluiește un sfârșit. Un sfârșit inevitabil, poate chiar necesar, sfârșitul unei pasiuni care friza amenințător abuzul emoțional. Ingrid Bergman joacă într-un film de Jean Renoir, „Elena și bărbații”, iar după aceea în „Anastasia” lui Anatole Litvak, rol pentru care câștigă un al doilea premiu Oscar. A fost al doilea dintre cele trei Oscaruri, venit la vremea la care actrița se pregătea de al doilea divorț. Dar, fără să știe încă, și de a treia căsătorie, aceea cu regizorul Lars Schmidt.

Cu cei trei copii, când viața era ca în povești

Așa s-a scris povestea… Așa a vrut destinul pentru mediteraneeanul vulcanic și pentru nordica aparent austeră, atât de spectaculos exploatată în multe filme, dar cu interior deloc auster. Și el, și ea au mers mai departe, după ce au pășit împreună o vreme, sub soarele tare al Italiei. După șapte ani de căsătorie, destinul a ales altfel.

Fiecare merge mai departe, fiecare creează mai departe. Să amintim doar că mai trec ceva ani și Ingrid Bergman joacă în „Crimă în Orient Express”, în regia lui Sidney Lumet, iar prestația ei este recompensată cu un Oscar pentru Cea mai bună actriță în rol secundar. În 1979 publicul poate vedea „Sonată de toamnă”, unde Ingmar Bergman o distribuise în Charlotte, un personaj care îi prilejuiește o creație de neuitat. Roberto Rossellini mai face o mulțime de filme, dar niciunul nu mai provoacă interesul și vibrația pe care publicul le simțise la început, pe vremea „trilogiei neorealiste”. Și unul, și altul, scriu capitole importante în cinematografia secolului XX, și unul, și altul fug de cutumă și rutină, și unul, și altul știu valoarea și prețul artei și ale vieții. Actrița suedeză cu un șarm infailibil, în mrejele căreia căzuseră o mulțime de bărbați (printre ei, Gary Cooper, pe vremea când filmau la „Pentru cine bat clopotele”, sau fotoreporterul Robert Capa), și regizorul italian cu o viață amoroasă tumultuoasă, mai niciodată limitată la o parteneră de viață, și-au scris capitolul comun în istoria iubirii, după care au rămas cu ochii și inima larg deschise la surprizele vieții. Până când același destin a ales să le închidă ochii și să le oprească bătăile inimii: Roberto Rossellini s-a stins în orașul în care s-a și născut, la Roma, în 1977, iar Ingrid Bergman a murit la Londra, cinci ani mai târziu. Povestea s-a sfârșit, am putea zice, dacă istoria n-ar fi păstrat-o și n-ar fi considerat-o demnă de a fi povestită mai departe.

22
/08
/20

„Cineliteratura” – o punte între literatură și film, proiect realizat în parteneriat de Muzeul Național al Literaturii Române, Institutul Cultural Român și Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și Dacin Sara, va fi lansat pe 25 august 2020.

22
/08
/20

Selecția de anul acesta include 21 de documentare românești care vor fi proiectate în aer liber. Astra Film Festival 2020 are un format hibrid, în aer liber și online, și aduce publicului un program alcătuit din cele mai bune 80 de documentare românești și internaționale, selectate din 3.000 de filme înscrise.

19
/08
/20

CRONICĂ DE FILM Nu e de mirare că regizorul Mohammad Rasoulof este incomod pentru regimul politic autoritar din Iran. O dovedeşte din plin şi cel mai nou film al său, „„There Is No Evil” („Diavolul nu există”), o critică incisivă a pedepsei cu moartea.

17
/08
/20

Publicul Festivalului Internațional de Film Independent Anonimul a decis sâmbătă, 15 august, prin vot electronic, câștigătorii celei de-a 17-a ediții.

14
/08
/20

Miercuri, 12 august, a început la Sfântu Gheorghe cea de-a 17-a ediție a Festivalului Internațional de Film Indendepent ANONIMUL IIFF. Dacă în mod obișnuit la proiecții participau aproximativ 3500 de persoane, anul acesta evenimentul se desfășoară în condiții speciale, impuse de pandemie, numărul maxim de spectatori fiind de 400 de persoane la fiecare proiecție, multe dintre acestea sold-out.

11
/08
/20

CRONICĂ DE FILM Chiar dacă îi știam și îmi plăcuse precedentul lungmetraj, „Marussia” (2013), tot m-a luat prin surprindere noul film realizat de Eva Pervolovici, regizoare română stabilită în Franța – documentarul „Delta Bucureștiului” (2020), proiectat în premieră mondială la TIFF.

11
/08
/20

„Acasă”, documentarul de debut al lui Radu Ciorniciuc, a fost distins cu Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea Lungmetraj, înmânat de Ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, pe scena Galei de închidere a Festivalului Internațional de Film Transilvania, care a avut loc în Piața Unirii, sâmbătă, 8 august.

10
/08
/20

CRONICĂ DE FILM Proiectat în premieră în România la TIFF, unde a obţinut marele premiu al secţiunii Zilele Filmului Românesc, documentarul „Acasă” (2020), debutul ca regizor al jurnalistului Radu Ciorniciuc, îi are ca protagonişti pe membrii ultimei familii care a locuit în Delta Văcăreşti înainte de transformarea locului în parc natural.

10
/08
/20

Cele mai bune filme ale ediției și cineaștii momentului au fost aplaudați sâmbătă seară, pe 8 august, la Gala de decernare a premiilor Festivalului Internațional de Film Transilvania, organizată pentru prima dată în istoria festivalului în aer liber, în Piața Unirii din Cluj-Napoca.

09
/08
/20

"Tot amânam întâlnirea cu Dan Chişu. Recent am reuşit să ne vedem şi mai ales să-i văd ultimul film regizat – ”5 minute”. Ce pot spune despre film? Surpriza a fost neaşteptat de...". Citiţi un text pentru Ziarul Metropolis al scriitorului Vasile Ernu.

Pagina 10 din 277« Prima...89101112...203040...Ultima »