Ingrid Bergman – Roberto Rossellini, „un amore grande”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ingrid-bergman-roberto-rossellini-un-amore-grande/

IUBIRI CARE AU FĂCUT ISTORIE Destinul are imaginaţie şi lucrează pe căi nebănuite. Nu se repetă şi, de cele mai multe ori, nu te lasă să anticipezi nici când e vorba despre anonimii care se pierd în istorie, nici când e vorba despre personalităţile care fac istorie.

Un articol de Monica Andronescu|10 aprilie 2020

Așa a fost și în cazul unei povești ai cărei protagoniști au rămas în istoria filmului, separat, dar și împreună. Iată-i străbătând alături o secvență frumoasă: actrița suedeză Ingrid Bergman și regizorul Roberto Rossellini, așa-numitul părinte al neorealismului italian.

O scrisoare păstrată

La scurtă vreme după Al Doilea Război Mondial, destinul lor s-a apucat de lucru. La început a fost o scrisoare. Iată-l pe el, în capitala Italiei, un bărbat tânăr, îndrăgostit de cinema, primind într-o bună zi a anului 1948 următoarea epistolă: „Dragă domnule Rossellini, v-am văzut filmele «Roma, città aperta» și «Paisa» și mi-au plăcut foarte mult. Dacă aveți nevoie de o actriță suedeză, care vorbește bine engleză, n-a uitat germana, nu are o franceză foarte fluentă și știe doar ti amo în italiană, sunt gata să vin să fac un film cu dumneavoastră”. Semnează: Ingrid Bergman.

Să conturăm în câteva cuvinte cele două personaje în scurt timp unite de acest petic de hârtie pe care el îl citește cu nedisimulată plăcere. Ingrid Bergaman este o celebritate deja de câțiva ani. În 1942, „Casablanca” a propulsat-o printre cele mai cunoscute și cele mai interesante actrițe, cu un Oscar în palmares pentru rolul din „Lampa de gaz”. La Hollywood și-a urmat drumul fără compromisuri: nu și-a schimbat în niciun fel înfățișarea, nu a îmbrățișat nicio modă a momentului și nu și-a schimbat numele, așa cum a sfătuit-o David Selznick, producătorul celebrului „Casablanca”. Pentru regizorul Alfred Hitchcock, actrița din Suedia, cu statuie în Times Square întruchipa tot ce era mai ofertant pentru artă. „Casa doctorului Edwardes”, „Notorious” şi „Sub semnul Capriconului” sunt cele trei filme ale maestrului genului noir în care face rolului relevante. În viața de dincolo de ecran, Ingrid Bergman este soția unui medic stomatolog din Suedia și mama unei fete, Pia.

Roberto Rossellini este fiul unui cuplu din Pisa. Tătăl lui, proprietar al unei firme de construcții, a ridicat primul cinematograf din Roma, „Barberini”. Inițiat de mic în lumea filmului, încearcă întâi un documentar. Ochii lumii, care nu văd detaliile, fac semn spre prietenia lui cu fiul lui Mussolini, sugerând că Rossellini va reuși, dar nu numai pentru că are talent, ci și pentru că are toate ușile deschise și toate șansele de a-și încerca mâna într-o țară care tânjește după libertate, o țară unde valorile morale au nevoie să fie redescoperite în contextul artei contemporane, convingere pe care o avea, de altfel, și tânărul creator care dă lovitura în 1946 cu „Roma, oraș deschis”.

Ingrid Bergman și Roberto Rossellini la Amalfi, în 1949

Filmul este deja în lucru în 1943, când regimul fascist se prăbușește. Scenariul este supravegheat de Federico Fellini. În 1946, când în sfârșit ajunge pe marele ecran, după numeroase împrumuturi la bancă pentru producție, publicul este încântat. Prima secvență din așa-numita „trilogie neorealistă” a lui Rossellini are, deci, succes și va mai cuprinde filmele „Paisà” (1946), realizat cu actori amatori, și „Germania, anul zero” (1948). Atenția la detaliu și disponibilitatea de a include în lumea personajului trăsăturile specifice actorului – vorbire, vestimentație etc. – se numără printre caracteristile „metodei” sale, cărora li se adaugă și rolul însemnat acordat spațiului, el însuși un personaj în toate creațiile sale. În viața cotidiană, Roberto Rossellini se învârte într-un fel de high life a momentului, conduce mașini la modă, își exersează farmecele pe reprezentantele sexului frumos și are deja trei copii de la două soții.

Un vulcan de neoprit

De la scrisoarea primită din Suedia și până la începutul uneia dintre cel cunoscute povești de dragoste din istoria filmului n-a fost decât un pas sau, mai bine zis, n-a fost decât un drum: drumul ei la platoul de filmare pe care se va turna „Stromboli”, după ce actrița primește telegrama de mulțumire, în care el se declară încântat de așa o ofertă, precum și un scenariu.

„Stromboli, terra di Dio” (1950) este ca un vulcan și, pentru că destinul conduce natura, vulcanul chiar erupe în timpul filmărilor. Spre furia multora, vulcanul care-i prinde în vârtejul lui pe cei doi artiști are o forță remarcabilă și schimbă vieți. Practic, Ingrid Bergman și Roberto Rossellini încep o viață împreună, fiecare lăsând în urmă destul, dar fără să privească în urmă. Pasiunea, știm, e legată la ochi. Realitatea pe care o văd ochii ei este alta decât realitatea delimitată de convenții și prejudecăți. America nu vede cu ochi buni pasiunea dintre cei doi, iar Vaticanul nici atât.

În 1950, se căsătoresc în sfârșit. Ea a obținut greu divorțul, după ce a ales Roma, lăsând în urmă un soț și o fiică de dragul unei iubiri. El a ales să-și cheme noua iubită în orașul cel mai iubit, lăsând în urmă destule femei seduse și abandonate, printre care cunoscuta actriță Anna Magnani. Pentru moment, „la vita è bela” și, ca să completeze tabloul de familie, apar imediat și cei trei copii, un băiat și două gemene. Eroii poveștii trăiesc fericiți, dar nu până la adânci bătrâneți.

Un sfârșit de neocolit

Ci numai câțiva ani, pentru că, la inițiativa aceluiași destin de neînțeles, vin repede și clipele de îndoială, de neîncredere, de gelozie și de furie. Niciunul dintre ei nu este o ființă săracă în idei sau sentimente și nicidecum prinsă în plasa prejudecăților. Niciunul dintre ei nu vrea doar o viață comodă, în strălucirea reflectoarelor și a soarelui mediteraneean. Niciunul dintre ei nu vrea să renunțe la nicio zonă de libertate. Iar el în niciun caz nu vrea să devină „domnul Bergman”.

De fapt, de aici a început prăbușirea. Cumva, Roberto simte că succesul lui stă în umbra succesului ei, cu care mai face încă trei filme. Degeaba primește ea propuneri de la Federico Fellini, Luchino Visconti sau Franco Zeffirelli, pentru că nu are acordul noului soț să lucreze cu alt regizor în afară de el, cu care face încă patru filme, importante în cariera lui: „Europa 51”, „Călătorie în Italia”, „Teama”, „Ioana d’Arc pe rug”.

Așa că, acceptând, totuși, roluri de la alți regizori, pecetluiește un sfârșit. Un sfârșit inevitabil, poate chiar necesar, sfârșitul unei pasiuni care friza amenințător abuzul emoțional. Ingrid Bergman joacă într-un film de Jean Renoir, „Elena și bărbații”, iar după aceea în „Anastasia” lui Anatole Litvak, rol pentru care câștigă un al doilea premiu Oscar. A fost al doilea dintre cele trei Oscaruri, venit la vremea la care actrița se pregătea de al doilea divorț. Dar, fără să știe încă, și de a treia căsătorie, aceea cu regizorul Lars Schmidt.

Cu cei trei copii, când viața era ca în povești

Așa s-a scris povestea… Așa a vrut destinul pentru mediteraneeanul vulcanic și pentru nordica aparent austeră, atât de spectaculos exploatată în multe filme, dar cu interior deloc auster. Și el, și ea au mers mai departe, după ce au pășit împreună o vreme, sub soarele tare al Italiei. După șapte ani de căsătorie, destinul a ales altfel.

Fiecare merge mai departe, fiecare creează mai departe. Să amintim doar că mai trec ceva ani și Ingrid Bergman joacă în „Crimă în Orient Express”, în regia lui Sidney Lumet, iar prestația ei este recompensată cu un Oscar pentru Cea mai bună actriță în rol secundar. În 1979 publicul poate vedea „Sonată de toamnă”, unde Ingmar Bergman o distribuise în Charlotte, un personaj care îi prilejuiește o creație de neuitat. Roberto Rossellini mai face o mulțime de filme, dar niciunul nu mai provoacă interesul și vibrația pe care publicul le simțise la început, pe vremea „trilogiei neorealiste”. Și unul, și altul, scriu capitole importante în cinematografia secolului XX, și unul, și altul fug de cutumă și rutină, și unul, și altul știu valoarea și prețul artei și ale vieții. Actrița suedeză cu un șarm infailibil, în mrejele căreia căzuseră o mulțime de bărbați (printre ei, Gary Cooper, pe vremea când filmau la „Pentru cine bat clopotele”, sau fotoreporterul Robert Capa), și regizorul italian cu o viață amoroasă tumultuoasă, mai niciodată limitată la o parteneră de viață, și-au scris capitolul comun în istoria iubirii, după care au rămas cu ochii și inima larg deschise la surprizele vieții. Până când același destin a ales să le închidă ochii și să le oprească bătăile inimii: Roberto Rossellini s-a stins în orașul în care s-a și născut, la Roma, în 1977, iar Ingrid Bergman a murit la Londra, cinci ani mai târziu. Povestea s-a sfârșit, am putea zice, dacă istoria n-ar fi păstrat-o și n-ar fi considerat-o demnă de a fi povestită mai departe.

14
/03
/19

Vă scriu după ce am văzut a doua oară, tot la cinema, acolo unde ar trebui vizionate toate filmele dvs., „Sub umbra părului sălbatic”. Prima dată am văzut acest film minunat în octombrie, la Les Films de Cannes à Bucharest, din primul rând, cu o sală Cinema PRO plină.

13
/03
/19

Se poate vedea în cinematografe filmul „Să nu ucizi” (scris și regizat de Cătălin Rotaru și Gabi Virigina Șarga, aflați la debut în lungmetraj). Filmul e inspirat din fapte reale – scandalul biocidelor diluate din spitalele românești.

13
/03
/19

Documentarul McQueen, un portret fascinant al vizionarului designer britanic, și cineconcertul The Inferno Unseen, care îmbină spectaculos muzica electronică cu imagini până acum nevăzute din arhiva celebrului film neterminat al lui Henri-Georges Clouzot, Inferno (1964), sunt primele titluri anunţate în selecţia Bucharest Fashion Film Festival, ce va avea loc între 11 și 14 aprilie, la Cinema Elvire Popesco, Teatrul Odeon, Promenada și Fix | Botanical Bar.

12
/03
/19

PREVIEW Cea de-a 12-a ediție a festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului One World Romania începe vineri la București. Așa că v-am propus un scurt ghid cu cele mai promițătoare proiecții, care să vă ajute la orientarea printr-un program extrem bogat, cu zeci de filme proiectate pe parcursul a zece zile.

10
/03
/19

Actriţa şi cântăreaţa Julie Andrews va fi recompensată cu Leul de Aur onorific, pentru întreaga activitate, la Festivalul de Film de la Veneţia de anul acesta. Cunoscută pentru rolurile din „Mary Poppins” şi „The Sound of Music”, Andrews a jucat în peste 40 de filme, inclusiv „Victor Victoria” (1982), regizat de fostul ei soţ, Blake Edwards.

10
/03
/19

CRONICĂ DE FILM Ca în cazul oricărui gen, există melodrame bune şi melodrame proaste. În ciuda numeroaselor sale nominalizări şi premii, inclusiv la Cannes şi Oscar, „Capernaum” (2018), al treilea film al regizoarei libaneze Nadine Labaki, este din a doua categorie.

07
/03
/19

METROPOLIS SPECIAL Din 8 martie o redescoperim pe Nina Cassian prin intermediul documentarului „Distanța dintre mine și mine”, semnat de Mona Nicoară și Dana Bunescu, ocazie cu care vă propunem o incursiune în viața poetei cu ajutorul notelor sale de jurnal.

06
/03
/19

CRONICĂ DE FILM „Distanța dintre mine și mine” (2018), de Mona Nicoară și Dana Bunescu, nu este important doar prin valoarea de document – Nina Cassian filmată în ultima perioadă a vieţii. Este un documentar ambițios prin montajul care pune în dialog memoria personală a scriitoarei și arhivele din timpul comunismului.

05
/03
/19

PREVIEW Câteva dintre cele mai apreciate filme recente vor putea fi văzute în premieră în România la cea de-a 28-a ediţie a Festivalului DaKINO, care va avea loc între 7 şi 10 martie la Cinema Muzeul Ţăranului Român: „Boy Erased”, „If Beale Street Could Talk”, „At Eternity's Gate” sau „Stan & Ollie”.

01
/03
/19

CRONICĂ DE FILM Cu aerul său desuet, „Green Book” (2018), de Peter Farrelly, este o apariţie ciudată în cinema-ul american mainstream. Bizarerie pe care surprinzătorul premiu Oscar pentru cel mai bun film nu a făcut decât să o confirme.