„Îngrijitorul” sau despre arta de a fi în ne-siguranță. La UNTEATRU
https://www.ziarulmetropolis.ro/ingrijitorul-sau-despre-arta-de-a-fi-in-ne-siguranta-la-unteatru/

„Cu ce a fost piesa? Cu trei homeleşi!” … E primul răspuns (fulger!) pe care l-am dat după un spectacol tur-de forţă…şi un marş (la fel de forţat) printr-un Bucureşti canicular. Abia după ce am ajuns acasă şi am început să derulez în minte (la rece!) cele 90 de minute ale piesei lui Harold Pinter, răspunsurile au început să prindă contur.

Un articol de Andreea Nanu|27 Iulie 2017

Nu sunt răspunsuri definitive, ci răspunsuri-întrebări. Un ingredient esențial pentru experiența cu care m-a obișnuit UNTEATRU: teatrul ca artă a ne-siguranței, a proiectării „fără scăpare” în scenă, aproape de actori și de lumea căreia îi dau suflet.

„Dumnezeu a căutat în inima lui tainică

un cuvânt

Să binecuvânteze vieţuitoarele de sub el.

Dar oricât a căutat și

A cerut duhurilor să trăiască iar,

Neauzind nici o muzică din acea odaie

A înțeles cu o durere arzătoare, aprigă,

Că nu avea de dăruit nici o binecuvântare.” (Harold Pinter, Dumnezeu) – traducerea Andreea Nanu

* * *

Prietena mea: „Vreau să stau în față!”

Eu: „Bine, dar eu stau la margine… să știu că pot ieși!”

…Nu am calculat bine. De la UNTEATRU nu se poate ieși. Din piesa care prinde viață pe scândurile vechi, cu câteva scaune și cu doi-trei actori, nu se poate evada. Oriunde ai sta, nu te poți feri, nu există nici un cotlon în care să fii la adăpost de „actul de viață” care se întâmplă în prezența ta. Totul vibrează, odată ce spectacolul a început, autenticitatea și directețea, proximitatea sfidătoare aruncă în aer limita de siguranță pe care ți-o oferă o sală de teatru în varianta ei clasică. Actorii acolo, sus pe scenă, noi dincoace, în sală sau în lojă. La UNTEATRU nu există granița între „acolo” și „dincoace”, între „lumea lor” și „lumea noastră”. Nu atât din motive de scenografie… Jocul actorilor face posibil acest miracol. Voi încerca să pătrund în culisele lui, cu câteva gânduri.

Din prezentarea piesei pe care o citisem înainte de a vedea spectacolul, reieșea că un om al străzii este primit în casă de un alt om… obișnuit, unul despre care deducem că ar fi din tabăra noastră…socială, culturală, economică, adică din categoria „oamenilor normali”. Element care ar fi acționat ca o plasă de siguranță, de contragreutate la realitatea brută zugrăvită în piesă. Primul șoc a fost să constat că victima și cel care îi vine în ajutor aparțin aceleiași lumi însingurate, nebune, alienate. Apoi vine și un frate, care face ca cercul celor pierduți să se ridice la trei… dându-mi impresia că jocul lor s-ar putea multiplica la infinit, că realitatea pe care ei o întruchipează ar putea reverbera peste noi, peste lumea din afara sălii…

Cine deține controlul? Noi sau ei? Întrebarea lui Pinter ni se transferă automat. „Omul fără casă” (Liviu Pintileasa) e salvat de „omul bun” (Andrei Seușan)…și de fratele său „ne-bun” (Ionuț Grama). Descoperim în cei trei protagoniști diferite grade de intensitate ale aceleiași maladii: alienarea. Sau chipul întors al lumii noastre, cel spre care ne ferim să privim. „Omul fără casă” are simțul proprietății. Vrea să știe cui îi aparține, casa și, până la urmă, el însuși! Vrea mereu să meargă la periferie, unde zac urmele identității lui pierdute (furate?). Îi trebuie numai o pereche de pantofi. Și poate, un dram de credință. Aici el are o problemă, fiindcă Dumnezeu (starețul…sau alte instanțe lumește pe care le confundăm, comozi, cu Dumnezeu) nu îi dă o pereche de pantofi! De fapt, Dumnezeu i se refuză și poate de aceea nu mai e în stare s-o apuce pe nici un drum… Da, poate că la un moment dat e nevoie doar de foarte puțin, de un Îngrijitorulmic ajutor pentru a ajunge la destinație. Și reversul e valabil, fiindcă uneori același „puțin” e suficient pentru a-ți pierde echilibrul, pentru a trece ireversibil granița spre negurile nebuniei. De exemplu, semnătura mamei pentru tratamentul cu electroșocuri destinat să-i vindece fiul. „Omul bun” e socotit nebun. La fel cum fratele „ne-bun” are mai mult talent în a da impresia de normalitate, de individ rezonabil cu care, la o adică, „se poate discuta”, fiindcă măcar „el are idei”! Însă pendulările între adevăr și realitate fac contactul uman imposibil. Personajele își vorbesc, dar nu comunică. „Omul fără casă” e singurul cu mințile acasă. Și nostalgia lui e să prindă din nou rădăcini, chiar în casa celor doi frați, unde i se oferă postul de îngrijitor. Post pe care nu-l va putea asuma fiindcă nimic (în casă) nu poate fi reparat, așa cum nimic din viața celor doi frați nu mai poate fi salvat. În cele din urmă, „omul fără casă” va fi alungat. Unde? Chiar spre noi, spectatorii, într-o înfricoșătoare proximitate care te forțează să deschizi ochii și să privești. Nu judecând, nici măcar căutând răspunsuri, ci însetând după întrebarea corectă, după cifrul care poate descuia sensurile unei lumi încâlcite, cu susul în jos, în care aparențele înșală, unde lucrurile familiare nu mai protejează ci sufocă, creează situații de prizonierat.

 

De câte ori nu mi s-a întâmplat să trec pe lângă un om fără adăpost și să spun: la ce bun? „Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune”… Ei bine, după ce am văzut „Îngrijitorul”, mi-am amintit de o altă nuanță a traducerii versului din Eclesiast: „Fragilitatea fragilităților, totul este fragilitate.” Poveștile celor trei se intersectează și vibrează pe această coardă (întinsă la maximum), a fragilității umane. Înfățișarea fizică precară, jucăriile de pluș, landoul plimbat pe străzi în peregrinări singuratice și pătuțurile în care trupurile adulte, bântuite de fantoma diformă a copilăriei, încearcă să-și găsească locul…și odihna. Casa compusă din linii schematice. Nimic nu ne aparține, chiar dacă vrem să credem așa, fiindcă ne dă o oarecare siguranță. Ideea „adăpostului” pare consolatoare, dar rămâne iluzie pură. Nu, nici chiar geamantanul acela nu e al dumneavoastră, e plin de lucruri care ar putea fi ale oricui. Adică nimic din universul exterior, din ceea ce Sartre numea „cu greață!” infernalul „ceilalți” nu ne aparține și nu ne definește în mod fundamental… Personajele își leapădă hainele, îmbracă altele, se refugiază în identități diferite, apoi le aruncă și pe acelea rămânând singuri cu ei înșiși. Semn că răspunsul poate fi găsit numai în cele lăuntrice. Repliere interioară, da, dar și luptă exterioară, privire lucidă asupra a ceea ce suntem și ceea ce, printr-un accident al destinului, putem deveni, fiecare. Teatrul lui Pinter (deși lui nu-i plac etichetările!) este un teatru cu miză socială, un teatru politic. Un teatru postmodern. În 2005 dramaturgul a primit Premiul Nobel pentru literatură. Lucru pe care el însuși, la aflarea veștii, nu l-a putut comenta prea limpede. Nu-și găsea cuvintele!… Cuvintele lui Pinter sunt puternice, ca cuvinte de teatru, capabile să nască o lume, să o zidească sau să o spulbere (iluziile ei!) din temelii, lăsându-ne goi la marginea scenei (a vieții!) și întrebându-ne: cine suntem, ce ar fi de făcut?

Răspunsurile sunt volatile. La fel cum personajele lui Pinter sunt, în ciuda violenței pe care o afișează ca pe-o bravură (ca pe o armură!), fragile. La urma urmelor, sunt doar niște copii! Copii captivi în trupuri de adulți, inși pentru care copilăria rămâne paradisul pierdut, tot mai îndepărtat, o inocență care nu mai poate fi salvată, timpul imposibil de recuperat. Poate ghicim oare aici și un portret întreit și nostalgic al fiului, Daniel (Pinter)?… Spațiul sufocant (nici că se putea o scenografie mai sugestivă pentru o piesă de Pinter decât cea realizată de Ana Ularu!), aparențele care bântuiesc o lume lunatică, comportamentul somnambulic al unor inși blocați în afara timpului lor („încremeniți în proiect”!), cuvinte care dau naștere unor jocuri periculoase, violente, nemiloase. Dialogurile din „Îngrijitorul” dau măsura adjectivului „pinteresque” pentru care limbajul lui Harold Pinter și-a câștigat faima. O faimă de adevăr și de curaj… În „Îngrijitorul”, totul se petrece într-un prezent aiuritor, greu de localizat (tocmai pentru că e universal), tras înapoi de sforile trecutului care, ca un păpușar, urmărește curios evoluțiile personajelor dincoace de cortina vieții. Sau în arena ei, termenul este la fel de potrivit fiindcă e vorba despre putere, despre limbaj (cureaua de transmisie a acesteia) și despre manipularea amândurora! Iar pentru această amplă desfășurare de forțe (fizice și psihice) e nevoie de un motor puternic: violența. Violența pare să fie personajul „preferat” (love-hate relationship!) al lui Pinter, justificat în parte și de biografia dramaturgului. Violența nu stă neapărat în acțiune ci în simbol; amenințarea, proiecția ei, privirea pulverizatoare, gestul suspendat. E suficient ca să distrugi o lume, să o delegitimezi, să-i ameninți sensul, rațiunea de a fi. Cum să înțelegi toate astea? Pinter nu povestește și, în felul acesta, scapă și de obsesia (noastră!) de a explica. Nu poți fi un raisonneur într-o lume fără sens, dar poți fi martorul ei.

 

Pinter, acest dramaturg-martor al zilelor noastre, pentru care lumea echivalează (shakespearian, într-adevăr!) cu o scenă, urmărește în detaliu viața de toate zilele. O existență prozaică a cărei demnitate se salvează, surprinzător, prin poezie (contraste poetice). Îmi vine în minte mimica „fratelui bun” (Andrei Seușan), felul în care acesta își povestește drama personală, fără exaltări nici vehemență. „Fratele bun” rememorează pe tonul pașnic al resemnării. Resemnarea ca ingredient al banalității. O „banalitate a răului”, ca să parafrazez formula lui Hanah Arendt. Totul pare să încapă în rama a ceea ce noi, „oamenii normali”, ne imaginăm despre lume, despre „ceilalți”. Însă dialogul ritmat, esențializat, răscolește straturile succesive de liniște cu care încercăm, ca simplu spectatori, să ne punem cumva la adăpost. Urmărind „Îngrijitorul”, m-am simțit în nesiguranță. De câteva ori am vrut să mă ridic și să ies din sală!… De fapt, am vrut să mă smulg din lumea puternică, întrețesută de patru personaje, Liviu Pintileasa, Andrei Seușan, Ionuț Grama și Radu Iacoban (regizorul). La care l-aș adăuga și pe al cincilea, poate cel mai misterios și mai puternic care face totul posibil, UNTEATRU, și care împlinește șapte ani!…

Am rămas pe loc, înțelegând că o piesă de teatru e până la urmă și o probă de curaj fizic. A asuma lumea celuilalt ca pe propria ta lume. Fiindcă existențele noastre sunt felii dintr-un mare Tot (tort!), numit Viață. Piesa creează complicitate, personajele părăsesc la răstimpuri cercul consacrat al scenei pentru a intra în spațiul imperativ rezervat publicului. Situație care te conduce, în cele din urmă, la întrebarea: cine sunt personajele, ei sau noi, actorii sau spectatorii? Pinter te obligă să asumi ceea ce privești. Altfel, totul devine insuportabil, sau derizoriu. Să privești piesa ca pe o comedie? Nimic mai fals, chiar și Pinter mărturisește că nu e pasionat de umor. Dar „Îngrijitorul” poate fi descris ca o „comedie umană”, atingând amplitudini și abisuri „rusești” costumate într-un umor negru englezesc. Privirea evreului care rămâne Pinter, a „străinului”, a „celuilalt”, a unui Shylock pe care ideea amenințării (încă) îl bântuie. „Îngrijitorul” adună o lume într-o „odaie” din care răzbate până la noi, chiar dacă stinsă, chemarea omului către seamănul său… Dialectica dintre putință și neputință, dintre a fi „bun” și „ne-bun”. Violența limbajului și tăcerea apăsătoare. Adevărul și umbrele lui. Credința și demonii ei ascunși în pliurile ignoranței (intoleranței!). Libertatea și limitele ei. Dar și Iubirea și fragilitățile ei.

…Ni se dau, cu modestie, repere pentru a ne situa.

Îngrijitorul

 

ÎNGRIJITORUL

De Harold Pinter

Cu: Liviu Pintilieasa, Andrei Seușan, Ionuț Grama.

Scenografia: Ana Ularu

Regia: Radu Iacoban

Foto: Ingrijitorul – UnTeatru

 



12
/02
/19

Franco Zeffirelli alături de Robert Powell pe platourile de filmare la Iisus din Nazareth (1976). Regizorul şi producătorul de film, teatru şi operă Franco Zeffirelli împlinește, astăzi, 96 de ani.

12
/02
/19

Filmat în haoticele cartiere din Liban, CAPERNAUM prezintă povestea inspirațională a unui băiețel care se luptă să supraviețuiască sorții copleșitoare. Filmul, care a luat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Cannes din mai 2018 (unde s-a bucurat de 15 minute de ovații în picioare), este acum considerat unul dintre concurenții principali în cursa pentru premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină. Capernaum intră din 8 martie (2019) în cinematografele din România.

11
/02
/19

Mulți ani după aceea, înainte de a-și duce pentru prima dată baiețelul la cinematograf, Toma avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată când părinții l-au dus la Vatican să facă cunoştinţă cu Papa Francisc.

11
/02
/19

De peste zece ani, Fundația Calea Victoriei oferă publicului o selecție mereu interesantă de cursuri și ateliere în domeniul artelor și științelor umanise și organizează numeroase evenimente culturale. Echipa Fundației a început anul acesta cu două evenimente având în centru pasiunea pentru muzica clasică și talentul dirijoral, dar și de povestitor, al dirijorului Tiberiu Soare: un concert extraordinar și relansarea a două volume despre muzica clasică.

10
/02
/19

„Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.” , spune Victor Rebengiuc, actorul care a împlinit, astăzi, 86 de ani.

10
/02
/19

"Colunga lui Trei ani", așa i-am spus de vreo două, trei ori până am prins ideea. De fapt așa credeam că i se spune Columnei lui Traian, despre care tata îmi povestea ieri dupa-amiază, în timp ce ne plimbam prin centrul Romei. Am ieșit un pic cam îmbufnată in fotografie, asta și pentru că nu mi place să apar în poze cu statui.

10
/02
/19

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră mondială în secțiunea Forum a Festivalului de la Berlin, „Monștri.”, debutul în regia de lungmetraj al lui Marius Olteanu, este un film care tratează cu delicatețe un moment de cumpănă din relația unui cuplu din București, interpretat de Judith State și Cristian Popa.

10
/02
/19

"Învigătorul uită că se află într-o cursă, lui îi place doar să alerge." - Joe Pesci, "A funny guy", Joe Pesci, laureat al premiilor Oscar, comediant şi interpret al unor personaje extrem de volatile, într-o varietate de genuri cinematografice, născut, la Newark, New Jersey a împlinit, ieri, 76 de ani.

09
/02
/19

Actorul britanic Albert Finney, nominalizat de cinci ori la premiul Oscar şi cunoscut pentru apariţiile sale în filmele "Tom Jones", "The Dresser", "Murder on the Orient Express" şi "Erin Brockovich", a murit la vârsta de 82 de ani. Finney a combinat filmul, apariţiile TV şi scena, de-a lungul unei cariere remarcabile de şase decenii.

08
/02
/19

INTERVIU „Monștri.”, debutul regizorului Marius Olteanu, este singurul film românesc din selecția din acest an a Festivalului de la Berlin, unde a fost inclus în secțiunea Forum. Un film cu o „poveste de dragoste atipică”, așa cum o numește Marius Olteanu, care vorbește pe larg despre realizarea acestui lungmetraj ambițios.

07
/02
/19

"Colunga lui Trei ani", așa i-am spus de vreo două, trei ori până am prins ideea. De fapt așa credeam că i se spune Columnei lui Traian, despre care tata îmi povestea ieri, după-amiază, în timp ce ne plimbam prin centrul Romei. Am ieșit un pic cam îmbufnată in fotografie, asta și pentru că nu mi place să apar în poze cu statui.

Page 10 of 784« First...89101112...203040...Last »