Întâlnirea. Eseu despre singurătate
https://www.ziarulmetropolis.ro/intalnirea-eseu-despre-singuratate/

Spectacolul „Ultima bandă a lui Krapp”, în regia lui Toma Dănilă, după un text de Samuel Beckett, se joacă la Unteatru. În spectacol apare un singur actor: Constantin Cojocaru.

Un articol de Andrei Crăciun|14 ianuarie 2019

Are loc o întâlnire fericită, așadar magică, în teatrul Unteatru din București.

S-au întâlnit un text de-al lui Beckett (care nu e însă beckettian, îi lipsește absurdul desăvârșit), un mare actor la vârsta deplinei maturități (Constantin Cojocaru) și căutarea autentică a unui regizor tânăr (Toma Dănilă) de a înțelege vârsta de aur.

Bătrâneții i se spune vârsta de aur, dar ea nu e așa decât în cazuri excepționale. Bătrânețea vine îndeobște cu singurătatea, retragerea din lume și adeseori cu alienarea și viața îndărătul baricadelor personale. Bătrânețea nu e o plimbare în parc.

Beckett știa ce este bătrânețea, iar textul la Ultima bandă a lui Krapp e dureros, tocmai pentru că e adevărat.

Monodramă. Așa se numesc, convențional, genul acesta de spectacole (cuvântul spectacol e, de asemenea, o convenție mai degrabă nepotrivită în context). Monodrama, așadar.

Textul lui Beckett e greu pentru că ne duce acolo unde nu vrem să ajungem, în largul unui ocean în care fiecare e singur doar cu sine și, dacă are noroc, cu amintirile care îi rămân din viață.

Krapp ascultă o bandă de magnetofon. Krapp își înregistra ideile haotice, Krapp e acum bătrân și e singur și ascultându-se vorbește cu cel care a fost cândva.

Krapp este, înțelegem, un scriitor care nu și-a împlinit speranțele – nu contează, oricum nu-și vrea anii trecuți înapoi.

E întuneric în sala mică de la Unteatru și Constantin Cojocaru scoate sufletele spectatorilor și jonglează cu ele, magic, ca și cum ar fi niște bulgări de zăpadă care i se topesc în căldura palmelor.

Domnul Cojocaru este un mare actor.

Seara începe cu Krapp privindu-se în oglindă. Se privește îndelung și insuportabil și, niciun cuvânt dacă n-ar fi spus mai departe actorul, totul ar fi fost înțeles, totul, totul, totul – în tristețea sa inevitabilă, de care zadarnic fugim.

La sfârșit, în noapte, oamenii ies năuci de la monodramă, și e iarnă și e întuneric și ei tac, cum se cuvine să taci când ți se încredințează o taină.

Taina: Krapp e acolo, mereu e acolo, și ne așteaptă.

S-au întâlnit un text de-al lui Beckett (care nu e însă beckettian, îi lipsește absurdul desăvârșit), un mare actor la vârsta deplinei maturități (Constantin Cojocaru) și căutarea autentică a unui regizor tânăr (Toma Dănilă) de a înțelege vârsta de aur.



11
/11
/13

Regizorul Andrei Gruzsniczki și actorii Ofelia Popii, Sorin Leoveanu și Florin Piersic Jr. vor lua parte la proiecția în premieră mondială a filmului „Quod Erat Demonstrandum” azi, la Festivalul Internațional de Film de la Roma (8 – 17 noiembrie).

11
/11
/13

Cea mai nouă producție a companiei independente de teatru și film Create.Act.Enjoy, din Cluj-Napoca, este un spectacol de teatru-dans, creat pentru spații alternative. ,,Lost in Transition” pornește de la ideea că societatea de astăzi se află într-un moment de răscruce: între comoditate și acțiune, între stagnare și reacție, între rutină și inovație.

11
/11
/13

Marți, 12 noiembrie, de la ora 19.00, la Institutul Francez, Sala Elvire Popesco, are loc lansarea albumului Sonoro Conac, care cuprinde lucrările fotografului Șerban Mestecăneanu și texte scrise de Luiza Zamora, cu un concept grafic semnat de Corina Duma.

11
/11
/13

CRONICĂ DE CONCERT „Un artist îşi asumă riscuri”, aşa s-ar putea sintetiza ceea ce pianista Valentina Lisitsa a împărtăşit cu jurnaliştii şi publicul bucureştean pe parcursul zilei de 5 noiembrie 2013, la Ateneul Român.

11
/11
/13

Timp de trei zile, între 14 și 16 noiembrie, la Sala Union („Paul Călinescu”) a Cinematecii Române, vor putea fi vizionate cele mai interesante și expresive scurtmetraje și mediu metraje ale studenților și absolvenților școlilor de film din București (promoțiile 2012, 2013).

11
/11
/13

CRONICĂ DE FILM Inspirat din nuvela cu acelaşi titlu a lui Mircea Eliade şi promovat ca primul horror românesc, „Domnişoara Christina”, în regia lui Alexandru Maftei, este un film de o platitudine regretabilă, care nu doar că nu produce fiorii scontaţi, dar frizează uneori şi ridicolul.