În 2008, la doar 23 de ani, Cristina Casian a primit Premiul UNITER pentru Debut, pentru rolul din spectacolul „Amalia respiră adânc”, de la Teatrul Act. Recent, a câştigat adimiraţia publicului printr-un nou rol, în producţia „N(aum)”, găzduită de Teatrul Metropolis.
Un articol de Judy Florescu|26 decembrie 2014
Pe Cristina o mai puteți vedea la Teatrul unteatru („Trei femei înalte”, „La țigănci”, „Scrisoare către Casandra”), și la Teatrul Bulandra („Oscar și Tanti Roz”).
Judy Florescu: Tocmai ai terminat Trei femei înalte, un spectacol solicitant. Cum te simți?
Cristina Casian: Mă simt bine! (râde) Mă simt bine când joc. Îmi place ce fac.
Cum ai lucrat cu Andrei și Andreea Grosu, care semnează regia spectacolului?
Ne-am cunoscut datorită acestei piese. Nicoleta Lefter avea piesa și toate trei ne-am înfățișat la Unteatru făcându-le propunerea. Sunt regizori foarte buni, se completeaza extraordinar de bine și sunt extrem de generoși cu actorii, iar asta este o calitate esențială. Sunt puțini regizori care iubesc actorii, care să creadă că fac o echipă cu actorii. Ei au deschidere spre propunerile actorilor. Oferă această libertate.
La ce tip de libertate te referi mai exact?
Sunt regizori care văd o piesă de teatru într-un anumit fel, iar actorii trebuie să facă parte din acel desen. Totul e foarte matematic. Să-ți găsești libertatea de a exista într-un astfel de spectacol este o experiență esențială pentru un actor; însă Andrei și Andreea Grosu lucrează diferit, au deschiderea și curiozitatea față de orice propunere din partea actorilor, e un schimb continuu.
Dacă plecăm puțin de la povestea personajului tău din spectacolul Trei femei înalte, ce suntem noi de fapt – ce ni se întâmplă sau ce facem noi să se întâmple?
În piesă este vorba despre o singura persoană la vârste diferite, despre curajul pe care îl avem in tinerețe, despre grijile care ne împovărează la vârsta a doua, despre neputința de la vârsta a treia, despre ce ne duce mai departe. Cu bune, cu rele, așa cum e viața. Trebuie să trecem prin tot ca să înțelegem frumusețea vieții. Concluzia de la final e că întotdeauna „acum e cel mai fericit moment”.
În Oscar și Tanti Roz interpretezi un băiat, Bacon. Cât de greu a fost să intri în pielea unui băiat?
E un copil, iar copii, când se joacă, pur și simplu se joacă. Au o imaginație foarte bogată, le place să împărtășească și să fie împreună cu alți copii. Oscar, Peggy și Bacon au boli diferite, dar bucuria, pofta lor de joacă este atât de mare încât boala ajunge pe locul cinci în „grijile” pe care le au într-o zi. O lecție frumoasă pe care orice copil o poate da.
Cristian Casian si Oana Pellea în spectacolul N(aum), Teatrul Metropolis
Cât va mai fi acest copil?
Peste toți trec anii, dar bucuria copilului vine dinăuntru, din dorința de a fi din nou tânăr.
Ai vreun rol pe care ai vrea să îl duci cu tine până la capăt?
Da, cred că pe toate. Toate îmi sunt dragi. E o experiență absolut extraordinară să joci un spectacol foarte mulți ani. Descoperi lucruri pe care nu le-ai descoperit până acum, după zece ani de jucat același spectacol. De asta nu cred că poate fi oprit așa, pur și simplu, un spectacol.
De ce crezi că mor spectacolele?
Nu știu. Ei știu cel mai bine, cei care opresc spectacolul sau cei care se opresc dintr-un spectacol. Fiecare știe de ce.
Tu ai plecat vreodată dintr-un spectacol?
Da, dar nu cu voia mea. Așa s-a întâmplat. S-a micșorat distribuția. S-a schimbat totul. Eu însă nu am pus punct la nici un spectacol pe care l-am avut până acum. Chiar și cu Amalia respiră adânc, nu am pus punct. El nu se mai joacă la Teatrul Act, însă prietenia cu Teatrul Act, cu Adi Petrescu, cu Radu Mogâldea, care semnează tehnicul spectacolului, a rămas la fel de strânsă. Mergem mai departe împreună. Unde am spectacolul, ei vin și sar în ajutor. Ei pot propune spectacolul pentru turnee și eu voi fi acolo, atât doar că nu mai face parte din stagiunea Teatrului Act, dar asta nu împiedică ca spectacolul să meargă mai departe.
Acum unde se joacă Amalia respiră adânc?
Acum, nu are un loc în care să se joace, dar suntem sigure, și eu și Mariana Cămărașan, că vom găsi. Ultima oară când am jucat spectacolul a fost la Palatul Suțu, la propunerea Unteatru, într-un proiect susținut de ei care se numește SolitAct.
Cât de important este să ai parte de deschidere din partea unui manager de teatru independent?
Cristina Casian și Marius Manole în Oscar și Tanti Roz, Teatrul Bulandra
E foarte important ca spectacolele să fie promovate. E mai greu să fi propriul tău manager. Managerul unui teatru independent, la fel ca și cel al unui teatru de stat, trebuie să aibă capacitatea să-și facă spectacolele cât mai vizibile atât în teatrul respectiv, cât și prin acțiuni care pot face asta, festivaluri, turnee.
Ai o relație profesională foarte frumoasă cu Mariana Cămărășan, care îmi spune că ea este un regizor-asistent.
Da, pentru că ea este foarte modestă, de asta o iubesc foarte tare. Cu Meri am o relație foarte frumoasă. Îmi este dragă de foarte mult timp. Prima noastră întâlnire a avut loc în 2005 și de atunci am rămas în strânsă legătură.
Ai o lumină aparte pe chip. Ce te ține să faci meseria asta foarte grea?
Îmi place foarte tare. Și atunci când îți place foarte tare ceva, faci cu toată bucuria. Am și momentele mele în care nu sunt foarte bucuroasă, dar, când vine vorba de teatru, există o responsabilitate.
De ce spui că Mariana este modestă?
E o mare calitate a ei. Dacă ea spune că este un regizor-asistent, eu pot spune că este un regizor-om. Are capacitatea de a descoperi într-un actor lucruri neștiute de el și de a le scoate la iveală.
Spectacolul N(aum) am înțeles că l-ați făcut în doi-trei ani. Atât ați lucrat la el?
Nu, am lucrat mult mai puțin. Au fost discuții mult timp și cu pauze între ele, care s-au concretizat și pentru asta mulțumim Teatrului Unteatru, care a produs acest spectacol cu spijinul Raiffeisen Bank, și Teatrului Metropolis pentru găzduire. Ne-am mirat foarte mult cu toții pentru că nici dacă am fi calculat, nu ar fi ieșit așa. În 2015 se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Gellu Naum. Nu ne-am gândit niciodată că am putea să ridicăm un spectacol în apropiere de un asemenea eveniment. Sunt foarte bucuroasă că l-am cunoscut puțin pe Gellu Naum în felul acesta.
La o conferință de la Arcub, Oana Pellea a spus că tu ai o muncă mai grea ca a dumneaei în acest spectacol, pentru că tu stai și o asculți.
O iubesc foarte tare pe doamna Oana Pellea.
E al doilea spectacol al vostru împreună?
După Oscar și Tanti Roz, da. În Oscar și Tanti Roz nu s-a întâmplat să avem de schimbat replici. Cumva de acolo a pornit dorința de a fi împreună într-un spectacol. Nu ne-am gândit că vom fi doar dumneaei și cu mine. Nu mi-am imaginat vreodată că se va întâmpla așa. Sunt foarte onorată că sunt lângă dumneaei. Pentru mine, e o școală imensă. Am atâtea de învățat, că nu am timp de foarte multe prostii pe lumea asta. Îi mulțumesc că m-a primit. Îi datorăm acest spectacol, eu, Mariana și Vladimir (Turturică), pentru faptul că a acceptat, că a avut încredere, pentru faptul că ne-a îngăduit, că ne-a lăsat să fim, în cel mai profund sens, cu existența noastră, lângă dumneaei, pentru că ne-a dat aripi, pentru că suntem împreună.
La finalul uneia dintre reprezentații a spectacolului N(aum), la aplauze, plângeai. De ce?
Nu știu de ce. Probabil că pentru mine nu s-a terminat atunci spectacolul, mai rămăsese o codiță mică. Nu-mi amintesc.
Ce faci înainte și după spectacol?
Cu o zi înainte de spectacol, mă pregătesc. Citesc textul, mă gândesc, mă uit pe notițele pe care le-am făcut. Și apoi a doua zi ne întâlnim cu toții și repetăm, după care începe spectacolul.
Ce-ți place să faci după spectacol?
De obicei sunt foarte liniștită după spectacol. Nu ies neapărat să beau o bere. Nu prea sunt genul care să iasă, dar îmi place când se întâmplă din când în când asta. De obicei mă duc acasă și mă bucur. Mănânc și mă culc în liniște. Mă gândesc în continuare la ce a fost și la ce n-a fost, pentru că niciodată nu o să fie tot.
Întotdeauna vor fi lucruri pe care nu le atingem sau la care încă mai lucrăm și ele nu s-au ivit încă în spectacol. Cine zice că e gata spectacolul, nu știu cât de adevărat e. Întotdeauna va exista ceva la care încă mai trebuie lucrat sau care încă mai trebuie descoperit și asta nu o să se oprească niciodată.
foto: Cătălina Moga, Judy Florescu
