Ilinca Goia împlineşte astăzi 44 de ani şi 20 de ani de carieră. Şi în fiecare zi îşi împlineşte visul de a fi pe scenă, chiar dacă joacă în teatrul instituţionalizat, la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Teatrul Metropolis sau într-un teatru-cafenea din Centrul Vechi
Un articol de Andrada Văsii|6 martie 2013
Ilinca Goia împlineşte astăzi 44 de ani şi 20 de ani de carieră. Şi în fiecare zi îşi împlineşte visul de a fi pe scenă, chiar dacă joacă în teatrul instituţionalizat, la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Teatrul Metropolis sau într-un teatru-cafenea din Centrul Vechi.
Ilinca Goia vorbeşte despre rolul ei important din filmul „Poziţia copilului“, regizat de Călin Netzer şi premiat la festivalul de la Berlin cu trofeul suprem, Ursul de Aur. Dar şi despre întâlnirea cu mari pedagogi sau despre plăcerea de a se reinventa.
Andrada Văsii: Ce au însemnat pentru creşterea dumneavoastră ca actriţă numeroasele roluri pe le-aţi avut?
Ilinca Goia: Ce poate un actor să își dorească decât să joace roluri multe şi diverse? În meseria noastră contează şi cantitatea, nu numai calitatea. Atunci când eram prima dată în fața camerei nu aveam atâta libertate, cât am dobândit de-a lungul experienței. Libertatea aceea interioară care îți permite să te joci cu tine în interiorul rolului, e un fel de fel de relaxare. Este un fel de voluptate de cercetător, dacă vreți. În tine e ca un laborator de creație, laborator care ne permite să ne jucăm cu tipologia rolului, cu așteptările spectatorului, cu partenerul de scenă. Despre asta este vorba.
Chiar am împlinit 20 de ani de când am terminat facultatea și am ajuns la vârsta în care îi dau dreptate lui Lee Strasberg, părintele actoriei de film americane, care spunea că „Actorul adevărat îl recunoști după 20 de ani de experiență de teatru pe scenă“.
Ilinca Goia,
actriţă
Am avut mentori buni, foarte valoroşi, niște gânditori adevăraţi. Pe scenă am pășit în Teatrul Studențesc Podul, sub bagheta lui Cătălin Naum și acolo am învățat tot ceea ce ţine de viața de actor, toate semnalmentele. Modul de a trăi, de a fi, de a explica. Un mod de a gândi, un mod de a exista.
Tot la Naum am învățat să nu accept stagnările, să le desfășor. Să nu accept dacă lucrurile nu se mişcă- să le fac să se miște. Cred că tot de acolo îmi vine și pasiunea aceasta pentru învățare, pentru că nu am stat locului. M-am tot reșcolit eu cu mine.
În afară de colaborarea cu Cătălin Naum de la ce alți regizori ați mai învățat ceva? S-a mai imprimat ceva în personalitatea dumneavoastră?
În primul rând i-am avut ca profesori pe Florin Zamfirescu şi Doru Ana, cei care mi-au pus o pâine în traistă din care o să mănânc toată viața (n.r. d. Goia râde). După ei am avut parte de experienţa în sine de la „Trilogia Greacă“ după Eschil, Sofocle și Euripide, în regia lui Andrei Șerban- unde eram în cor, în cele trei spectacole.
Aceasta a fost iar o piatră de temelie pentru mine care a venit foarte frumos peste ceea ce învățasem în teatrul studențesc Podul (munca în echipă- te uiți pe tine și te dăruiești ideii și conceptului de regizor, teatrul experimental).
După aceea, bineînțeles că am debutat în teatrul profesionist. Debutul meu a fost pe scena TNB în „Vassa Jeleznova“ (1989) în regia lui Ion Cojar (astfel am cunoscut-o pe Florina Cercel care juca rolul titular admirabil) și interesant este că s-a întâmplat așa fel încât mi-a rămas ceva la Naţional.
Şi când am revenit în România și în București am jucat tot pe scenă la Național tot în regia lui Ion Cojar în „Omul din La Mancha“ și după ce m-a văzut în acest spectacol și în „Jocul Ielelor“ – „Jocul Ielelor“ a fost ultimul spectacol al meu pe care maestrul Cojar l-a văzut ca spectator- mi-a spus: „N-am greșit. Am făcut bine că te-am adus aici” . N-am apucat să îi mulțumesc îndeajuns.
Referitor la admiterea dumneavoastră la UNATC: vă aduceți aminte un moment anume? Cum v-ați pregătit, emoțiile ș.a.m.d
Era o perioadă foarte dificilă cu locurile și cu intratul la facultate. Existau patru locuri, pentru 400 de candidați. Ceea ce înseamnă că era o concurenţă acerbă. De aceea sunt actrițe care au dat la facultate și de şapte, chiar nouă ori. Eu am terminat liceul în 1987 și șansa mea a fost să mă pregătesc cu dragul meu unchi, marele regizor și creator de teatru, Dan Micu, care a decedat.
El mi-a dat multă încredere și mult curaj; a fost foarte iscusit în a călăuzi o tânără timidă, deloc extrovertită. Dan mi-a zis că o să intru la facultate, dar nu s-a întâmplat în anul acela. Prima oară când am dat, am picat prima sub linie; eram a cincea. Șef de comisie era maestrul Ion Cojar. A fost și un fel de făcut cu ochiul: vezi că la anul s-ar putea să intri. Asta am înțeles eu prin acest număr cinci. A fost o victorie pentru mine, nu am luat-o ca un eșec.
După aceea m-am dus la Naum și m-am școlit la Teatrul Studențesc Podul. Când am dat a doua oară la facultate în 1988, am intrat prima. Tot atunci am și debutat în film. Când eram la filmări la Dan Pița la „Rochia albă de dantelă“ am aflat că am intrat la facultate de la fratele meu care m-a sunat și mi-a lăsat vorbă la hotel.
„Dragostea durează trei ani“ este un spectacol care se joacă de mult timp. Aţi simţit vreodată că vă plafonați? Sau vă reinventați constant personajul?
Eu nu am jucat de la început în această piesă; am intrat pe parcurs, din 2010. Într-adevăr, este impresionant- au ajuns la 550 de spectacole. Este formidabil pentru că spectacolul este din ce în ce mai viu, se purifică în decursul timpului. Este vorba de o comuniune aparte. Spuneam că nu am stat locului.
Când am văzut că nu îmi priește ceva și că nu îmi servește ceea ce mi se oferă în teatrul instituționalizat, am ales să deschid și alte porți. Atunci am dat de pereți porțile televiziunii (n.r. d. Goia râde) și apoi am intrat în teatrul underground. A fost o experiență minunată.
M-a sunat Chris Simion și mi-a spus: „trebuie să reluăm, trebuie să faci o înlocuire, dar n-ai timp. N-ai decât câteva repetiții“. În două-trei zile cred că am intrat și am avut parte de o mare bucurie. Într-un fel mă simt acasă acolo, mai degrabă decât în Teatrul Naţional din Bucureşti (TNB), pentru că este vorba despre un fel de iubire. Vorbim de un aer aparte, vibratil, foarte plin de afecțiune și de cinste.
Ne spunem totul. Suntem patru oameni- cinci cu regizorul. Ne spunem orice, nu avem false scrupule, sau false modestii. Suntem și de aceeași vârstă și structură. Gândim la fel. Suntem ca o familie și mă simt bine cu ei. Cu Cristi Iacob am fost colegă în primii doi ani de facultate, așa că aici am pășit cot la cot.
Diferă publicul de la Godot față de publicul de la Teatrul Național București/Teatrul Metropolis? Îl simțiți mai aproape?
Da. Este și mai aproape și mai necruțător.
Răspunsul din partea lor este mai direct?
Da. Şi pretenţiile. La teatru e ca la teatru. Publicul este mai asertiv, dacă vreți, pentru că există o anumită cutumă: plătim bilet, stăm în scaun, ne uităm la poveste, dar nu participăm. La club vorbim despre niște spectacole interactive- ca și cum ai face stand-up. Nu e chiar la fel, dar se înrudește. Te obligă să fii updated, să fii pe fază, să nu ai ezitări. Este o experiență pe care i-aș recomanda-o oricărui aspirant, începător.
Te învață foarte multe lucruri despre tine. Te călește și te crește. Eu cred că un actor trebuie să facă de toate: și circ și reclame și filme și recitaluri de poezie. Nu are voie să își pună singur bariere spunând: „eu asta nu fac!“. Ba da! Trebuie să le încerci pe toate. Să te expui la toate. Pentru că aceasta este o meserie de uzură, de expunere, de maximă utilizare a timpului și a fibrei tale. Așa este ea. Dacă ne-am ales-o, trebuie să o facem bine.
Click pe fotografie pentru a vedea imagini video din spectacolul „Gaiţele“
Legat de piesa „Gaiţele“ care se joacă la Teatrul Metropolis. Cum vă explicați succesul ei? Faptul că se joacă de două ori în aceeași zi?
Este o piesă genială. Iar actorii sunt geniali. Este vorba despre o distribuție perfectă. Regizorul a fost atât de inspirat, de deștept și de tânăr în gândire încât pur și simplu n-a făcut decât să scuture puțin de praf impuritățile care s-au pus pe text. Și nu sunt multe, pentru că textul este scris genial. Sunt niște personagii acolo pe care nu ai cum să le dai greșeşti, dacă ești de meserie și dacă ai în tine fibra aceasta a comediei.
Sunt niște tipologii extraordinare. Numai dacă ai fi citit textul, ca o lectură, ar fi fost un succes. Cu atât mai mult într-un spectacol atât de frumos, în această scenografie a Corinei Grămoșteanu, în regia lui Dan Tudor și în compania acestor mari doamne care sunt de o bogăție sufletească, generozitate și de o tinerețe formidabilă. Pentru mine e ca o gură de aer ori de câte ori vin și joc la Metropolis. Mai iau parcă încă un an de viață.
Îmi face foarte bine. Îmi place totul foarte mult aici. Este pe gustul meu, deoarece este așa cum ar trebui să fie la teatru. E atât intim, cât și înconjurat de lucruri frumoase, curate, bine făcute; de civilizație, așa cum e și normal. Mă bucur că se joacă și că are un succes formidabil.
Ați avut foarte multe roluri. Totuși, ați dori să vă întreptați către o altă parte a teatrului? Spre alte personaje? Să lucrați cu un anumit regizor?
Din păcate această meserie, în România, din cauză că nu se bizuie pe o politică impresarială și repertorială care să călească, să crească și să fructifice carierele, nu prea poți să îți alegi. Tot ceea ce poți să faci este cam ceea ce fac și eu: să te păstrezi în ton cu timpul- încep să îmi rafinez mijloacele și să fiu cât mai aptă și mai deschisă la tot ce vine.
Nu pot să spun că vreodată mi s-a întâmplat să vină prințul cu un pantof și să mi-l pună în picior, scuturând cenușa. Nu! Nu vine nimeni. Totul se plătește în meseria aceasta. Și cred că datoria unui actor este să se cizeleze, să se rafineze, să se autodisciplineze, să se educe, să citească, să se înconjoare de frumusețe, de armonie. Să-și populeze mintea și viața cu lucruri care nu sunt resturi. Să se îmbogățească. Eu cam asta cred. Și asta fac.
Ilinca Goia,
actriţă
Legat de filmul „Pozitia copilului“: credeți că filmul, prin mesajul și structura sa, va produce o schimbare în acele pături influente, vizate de către subiect?
Faptul ca povestea acestui film se petrece într-o anumită pătură socială nu cred că este atât de important, cât faptul că povestea în sine pornește dintr-un anume illo tempore. Este un mit fundamental care ne structurează pe toți. În orice meridian și epocă ne-am afla. În orice clasă socială, cred. Faptul că el este poziționat de către scenariști și de către regizor într-o pătură în care se mișcă mai usor pârghiile în România, nu știu dacă este pe primul plan.
Ce este pe primul plan, pentru mine, și ce mi s-a părut dureros și copleşitor și care m-a învățat și m-a cotrobăit zile în șir după ce am vazut filmul, este faptul că vorbim despre o poveste atât de iscusit spusă, atât de frumos alcătuită și atât de echidistant povestită, încât știu că mă aflu în fața unei capodopere. Eu n-am cunoscut aceste fapte și calități când am citit scenariul. Nici neapărat când am lucrat, dar când l-am văzut, înainte de a pleca la Berlin, am recunoscut acest lucru și am știut că se va întoarce cu premii de acolo.
Erați sigură de la început că va lua un premiu?
Am fost sigură, pentru că știam tot scenariul, tot ce s-a filmat. Tot la ce s-a renunțat la montaj, la ce a știut Călin Netzer să renunțe. Tăria lui, firul acela roșu care s-a păstrat și faptul că el este crescut în Germania nu sunt lucruri întâmplătoare. Am în minte acum un citat, un fel de mod de a face artă: actorul terbuie să aibă inima caldă și gura rece. Așa a făcut Netzer acest film – foarte nemțește.
A știut exact ce vrea, cu o împărțire de straturi pe interior, dar cu o expresie translucidă, fină. Nu știu ce fel de impact va avea filmul asupra plătitorilor de bilet. Pe mine m-ar interesa mai mult să văd o sală de public plătitor, care vine și-l vede, dar și modul în care reacționează la fiecare scenă. Eu nu am avut timp să îl văd cu marele public, pentru că, de exemplu, ieri când a avut loc premiera, eu jucam la Godot „Dragostea durează trei ani“.
O să-mi doresc să-l văd, pentru că mă interesează reacția spectatorilor şi cum cade filmul în ei. Ieri am simţit că este un film greu și că spectatorilor li se întâmplă ceea ce mi s-a întâmplat și mie. Că spectatorii pică în ei, sunt răvășiţi. Au fost chiar și plânsete.
Iar cele 10 minute de aplauze de la sfârșit au fost foarte grele. Am simțit că este foarte bine primit. Și nu numai pentru că a primit Ursul de Aur, ci pentru că este o poveste atât de frumoasă. Fiecare actor de acolo face artă – acesta este marele merit al lui Călin. Este un regizor cu mult talent și îi doresc atât lui, cât și celor din generația lui, dar și nouă, tuturor, să se finanțeze cinematografia românească. Pentru că sunt multe de făcut și de schimbat.
Legat de dinamica relaţiei dumneavoastra cu Luminiţa Gheorghiu de pe platourile de filmare: ce credeţi că ați învățat de la ea ? Dar Luminița Gheorghiu de la dumneavoastră?
Nu știu ce a învățat de la mine. Eu știu ce am învățat de la ea. Luminița este un om de cantitate. Asta este o meserie care se și fură, dar uneori lucrezi cu un asemenea fenomen, un actor-locomotivă care are o vigoare și o forță de a dărâma pereți de marmură, o actriță care a dus în spate roluri importante, care a avut șansa și care a lucrat cu mari regizori și a făcut foarte mult film. Numai a fi în prejma ei și a o vedea cu micile tabieturi, cum se încalță, cum ascultă indicațiile regizorului, cum răspunde la ele, cum le trece prin ea. Totul a fost un mare cadou.
Pe lângă aceasta, mai este și faptul că Luminiţa este o femeie cu un tonus existențial copleșitor care se ia, este contagios, dar și că este o femeie foarte generoasă. Pe cât de dură, dacă vreți, este în apariție, pe atât de vibratilă și sensibilă și dedicată este proiectului în care într-adevăr se implică.
Cred că forța îi vine din faptul că este genul de actriță care se uită pe ea. Se pune pe planul doi. Își pune pe primul plan proiectul și ceea ce vrea regizorul, iar în planul doi vine tot restul. Pentru mine acest lucru a fost foarte folositor. Secvența care mi-a dat cele mai mari frisoane și spaime este secvența pe care am avut-o cu ea. Este o secvență foarte lungă și bine scrisă, pe muchie de cuțit și am avut emoții pentru ea.
Aflându-mă alături de Luminița Gheorghiu și de Călin Netzer și petrecând nopțile lucrând, am avut senzația că m-am reîntors la școală. Bănuiesc că și ei îi dădea același tip de indicații, nu știu sigur. Știu că mie Călin îmi spunea: „Mai puțin. Mai puţin. Mai puțin, nu trebuie atât!“. Felul în care acestea cădeau în mine mă confrunta cu ochii Luminiţei. Parcă era o treaptă pentru mine și îmi spunea: „Hai calcă pe mine, că pot să te duc“.
A fost foarte frumos modul în care a funcționat acest fluid între două femei- între mama dominatoare și amanta. Într-un fel, mamele aceluiași băiat. Este o problemă de maternitate între ei, în povestea aceasta de iubire care nu este tocmai funcțională. Felul în care ne-am transmis și am făcut ca această scenă să nu fie nici vulgară, nici derizorie, să fie cu însemnătate, să fie în slujba filmului, a fost frumos. Asta am învățat de la Luminița.
Pentru că astăzi, pe 6 martie, este ziua dumneavoastră, aș dori să vă întreb dacă ar fi să vă întâlniți cu Ilinca de la 18 ani, ce ați sfătui-o?
Ce întrebare grea. Să se prețuiască mai mult, să fie mai egoistă- în sensul cel mai bun al cuvântului-, să aibă grijă de ea însăși în primul rând și, după aceea, și de ceilalți.
Un sfat pentru tinerii actori?
Nu prea sunt în măsură să dau sfaturi. Mai degrabă sunt dornică să le ascult. Însă de câte ori am remarcat un începător, un tânăr talentat și mânat de pasiune de meseria aceasta, mi-am dat seama că ea nu se poate face decât dacă nu poți fără ea. Asta este important: să nu faci teatru decât dacă nu poți fără. După aceea, toate greutățile acestei vieți, care nu este foarte ușoară- te consumă, îți mănâncă fibra- vin mult mai bine, mai pe sufletul tău dacă faci ceea ce faci tu cu dăruire și cu senzația că nu poți fără. Că pentru asta ești făcut.
Credit foto: Cos Aelenei/Poziţia copilului
