Interviuri-document cu personalităţi româneşti (10): Doina Cornea
https://www.ziarulmetropolis.ro/interviuri-document-cu-personalitati-romanesti-10-doina-cornea/

Doina Cornea vorbeşte despre: credinţa sa, religie, refacerea morală a societăţii româneşti, cum a fost arestată de Securitate, plecarea forţată a Regelui Mihai, Ceauşescu, corespondenţa cu Radio „Europa Liberă“, cum a rezistat bătăilor şi opresiunii securiste, într-un interviu publicat în cartea „Românii secolului XXI“, de Rhea Cristina.

Un articol de Rhea Cristina|11 Mai 2018

EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat volumul „Românii secolului XXI“, care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera culturală cât şi din alte domenii importante ale societăţii. Ziarul Metropolis vă prezintă fragmente din interviul cu Doina Cornea.

Dincolo de cuvinte, Doina Cornea, celebra publicistă şi disidentă anticomunistă din România, este puterea acestui neam românesc de a respira şi de a gîndi liber, curajul de a ne redobîndi demnitatea pierdută şi sensibilitatea de a privi înainte cu speranţă!, mai afirmă Rhea Cristina.

După ce v-am prezentat fragmente din interviurile cu Oana Pellea, Gigi Căciuleanu, Alexandru Paleologu, Aurelian Crăiuţu, Matei Vişniec, Geo Saizescu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Dan Puric vă prezentăm fragmente din interviul cu Doina Cornea, realizat în 1999. Volumul este disponibil pe www.prouniversitaria.ro (poate fi achiziționat în format print, prin comanda poştală).

Doina Cornea: ÎN MARE MĂSURĂ, NOI L-AM CREAT PE CEAUŞESCU, NEASUMÎNDU-NE ROLUL DE CETĂŢENI.

Rhea Cristina: La începutul anului 1989, aţi devenit „figura emblematică“ a rezistenţei româneşti, datorită, cu precădere, reportajului realizat de Josy Dubié şi difuzat în Belgia, Elveţia, Suedia, Canada, Franţa şi Ungaria. Puterea dumneavoastră de luptă provine din forţa dumneavoastră în Dumnezeu. Ce reprezintă credinţa/religia pentru dumneavoastră? Poate fi utilă în refacerea morală actuală a societăţii româneşti?

Doina Cornea: Sinceră să fiu, nu-mi place să vorbesc despre credinţa mea. Mă simt stînjenită. Pe de o parte, numai Dumnezeu poate evalua credinţa unui om. Pe de altă parte, legătura noastră cu Dumnezeu e dincolo de cuvinte. Totuşi, această legătură ar trebui să stea la temelia oricărei existenţe. Ar trebui să ne inspire actele, gesturile, simţirea, ori de cîte ori ne apropiem de făpturile şi chiar de lucrurile acestei lumi. Iar dacă nu reuşim acest lucru, nu înseamnă că Dumnezeu e cel care s-a retras dintre noi, ci mai degrabă dovedeşte că noi Îl uităm (sau L-am uitat) pe Dumnezeu… de zeci de ori, de sute de ori pe zi… Şi tot eliminîndu-l din viaţa noastră, am ajuns într-o lume care, totuşi, nu ne prea place, o lume desacralizată, adesea bolnavă, aberantă, fără sens. Uităm însă că noi am dat lumii înfăţişarea pe care o are, după chipul şi înfăţişarea noastră. Lumea este aşa cum este pentru că noi sîntem aşa cum sîntem. O societate care nu mai crede în virtuţi şi nu le mai practică decade. Credinţa este una dintre virtuţile fundamentale. Cine are credinţa, posedă şi iubirea şi speranţa, indiferent de vitregiile cărora le este supus. Numai persoanele care se află într-o bună relaţie cu Dumnezeu pot avea o bună situare în lume.

Faptul că românii se tînguiesc, se învinuiesc, se urăsc, se plîng, se descurajează, se simt frustraţi, nedreptăţiţi de fatalităţi mai mult imaginare – „ei care, de drept, ar merita o altă soartă“ –, acestea sînt cele mai evidente semne că nu sînt bine situaţi în lume (vorbesc de situarea lor spirituală), că relaţia lor cu Dumnezeu nu mai este vie. Nici o reformă morală nu e posibilă fără recucerirea individuală a vieţii spirituale.

Rh. C.: Încă din anii ’50, aţi răspîndit nişte manifeste care-i chemau pe credincioşii greco-catolici să se opună interzicerii, din 1948, a Bisericii în viaţa societăţii. Povestiţi-ne întîmplări majore care v-au marcat copilăria, despre anii ’45 şi ’48 ai istoriei noastre. La sfîrşitul lunii decembrie 1947, a avut loc abdicarea forţată a Regelui Mihai, au urmat apoi arestările…

D. C.: Pînă în 1949, relaţia mea cu Biserica Greco-Catolică a avut semnificaţii multiple. Le istorisesc în cartea mea de memorii Faţa invizibilă a lucrurilor (1990-1999), care a apărut la editura Dacia din Cluj. N-aş stărui aici prea mult asupra lor. Nu-mi place să mă repet. În privinţa formării mele, aş putea spune că datorez mult acestei Biserici. Preoţii pe care i-am cunoscut – indiferent unde, la Reghin (Ariton Popa, Alexandru Todea), la Tîrgu-Mureş (Aureliu Leluţiu, Iosif Pop), la Cluj (Vasile Chindriş, Ioan Suciu, Iuliu Hossu) – aveau o înaltă calificare şi o ţinută morală suficient de convingătoare pentru ca noi, copiii, ulterior ca adolescenţi, să-i acceptăm ca îndrumători spirituali. Ceea ce au ştiut şi au reuşit aceşti preoţi să trezească în noi a fost constiinţa morală. Aceasta nu însemna că noi deveneam automat şi nişte fiinţe fără pată. E atît de greu să rămîi neprihănit în această viaţă! Dar, cel puţin, aceşti părinţi spirituali ne-au obişnuit să ne scrutăm fără milă cugetul (unde, oricum, realitatea celor mai ascunse gînduri rămîne de neşters, chiar dacă încercăm să o camuflăm prin minciună) şi să avem curajul de a recunoaşte mecanismele ascunse ale răului din noi. De pildă, ipocrizia, vanitatea, trufia pot intra în combinaţie cu actele noastre, aparent meritorii, alterîndu-le sensul.

În privinţa credinţei (care nu înseamnă deloc apartenenţă la o biserică, nici observarea riturilor ei), cred că cel mai greu lucru pentru orice preot este transmiterea ei şi altora. Faptul că preotul este obligat să-şi întemeieze argumentele pe un postulat poate zdruncina credinţa celui însetat de a o afla şi cultiva. Aşa a fost, cel puţin, în cazul meu. Credinţa mea a fost salvată datorită fondului de religiozitate naturală pe care mi l-a trezit (sau cultivat? – nu văd clar care este termenul cel mai potrivit!) tatăl meu, în copilărie. Pe acest sentiment difuz al sacralităţii cosmice, din care făceau parte toate cele ce mă înconjurau în imediat, mi-am reclădit, mult mai tîrziu, credinţa – pe baza unor analogii convingătoare şi sincretisme de gîndire descoperite în cărţi.

Revenind la Biserică, mă văd obligată să rectific începutul întrebării dumneavoastră, care mă plasează într-o lumină mult prea avantajoasă. Nu am răspîndit nici un manifest care să-i fi chemat pe credincioşii greco-catolici să nu-şi abandoneze Biserica. Am intenţionat doar să o fac, copiind cu mîna, în vederea răspîndirii ei, o circulară a Episcopului Ioan Suciu adresată tinerilor, în care îi îndemna să rămînă fideli Bisericii.

Era în decembrie 1948. Nu reuşisem să termin de copiat, într-un stufos caiet de curs (spre norocul meu!), nici măcar un prim exemplar al textului, deoarece am plecat în vacanţă acasă, la Reghin. Cînd m-am întors la domiciliul meu clujean – stăteam în gazdă la văduva unui fost legionar, la doamna Vera Şiancu –, în locul gazdei m-au luat în primire doi agenţi ai Securităţii. Aceştia se instalaseră de patruzeci şi opt de ore în apartamentul doamnei Şiancu –, iniţial, pentru a-i face percheziţie dînsei, fără să găsească ceea ce căutau, apoi, descoperind circulara Episcopului Ioan Suciu, pentru a aştepta întoarcerea mea din vacanţă şi a mă transporta la Securitate. Au ridicat-o şi pe gazda mea, încercînd astfel să ne încurce mai uşor la interogatoriile cărora le eram supuse separat şi fără a fi putut, în prealabil, schimba vreo vorbă între noi. Dumnezeu ne-a luminat însă pe amîndouă în răspunsurile pe care am fost nevoite să le inventăm despre provenienţa circularei. Dacă una dintre noi ar fi mărturisit adevărul, cealaltă ar fi fost constrînsă prin „metode specifice“ să-l confirme şi, în cazul acesta, un văr de-al meu, fost student la vechea Teologie greco-catolică, împreună cu alţii ar fi înfundat ani grei de puşcărie. Ca efect psihic, recunosc, această întîmplare a indus frica în mine. O frică de care am început să scap mult mai tîrziu, în măsura în care îl regăseam pe Dumnezeu ca Adevăr Central la temelia vieţii noastre. Că Dumnezeu-Adevărul eliberează de frică este o experienţă pe care am trăit-o. Eliberează, pentru că ne reaşează în scara valorilor absolute, relativizind falsele valori, cum ar fi ideologia, Partidul, Secretarul general, Conducătorul, dar şi călduţele cocini circeene în care oamenii, vai, se complac atît de uşor să vieţuiască. Faptul că românii nu au respins falsele valori este o dovadă pentru cît de şubrezite erau adevăratele valori în sufletul lor. Ele deveniseră literă moartă.

Observ că îmi adresaţi o mulţime de întrebări secundare în acest al doilea paragraf al interogărilor dumneavoastră: întîmplări majore care mi-au marcat copilăria…, anii ’45-’48…, alungarea Regelui… Le iau pe rînd.

În legătură cu copilăria, bănuiesc cam ce doriţi să vă relatez: povestea cu şcoala maghiară în perioada ’40-’44. N-am s-o mai evoc. M-am plictisit s-o mai repet. Cine doreşte să o afle, îmi va răsfoi cartea „Libertate?“ (editura Humanitas, 1991). N-aş stărui nici asupra unei temerare sfidări (trăiam într-o lume a urii) pe care o lansasem, la vîrsta de zece ani, unor soldaţi maghiari care răsturnaseră pe jumătate troiţa din curtea fostei şcoli româneşti (unde i se mai admitea protopopului greco-catolic, Ariton Popa, să ne predea „catechismul“). Aş face aici o scurtă digresiune de altă natură. Această ispravă a mea mă transformase într-o mică eroină a Reghinului românesc. Consecinţele acelui succes de moment le-am plătit însă, ceva mai tîrziu, cu amare neîmpliniri şi sentimente de frustrare. Eram insuficient pregătită pentru viaţă… Spun toate acestea pentru tinerii de azi, aruncaţi şi ei în viaţă, fără ca familia, şcoala, să le ofere reperele spirituale necesare trăirii, astfel încît ei să ştie cum să înfrunte atît adversităţile, cît şi succesele efemere. Atît unele, cît şi celelalte pot aduce atingere libertăţii interioare. Numai „renunţînd la fructul actului“ – aşa cum explică Mircea Eliade conform înţelepciunii orientale (Mahabharata) – şi „oferindu-l“ lui Dumnezeu (Zeului), omul poate rămîne liber – de anumite suferinţe curente: dezamăgiri, frustrări… Ca atitudine existenţială, fac o strînsă legătură între „renunţarea la fructul actului“ şi teoria lui Constantin Noica, a „închiderii ce se deschide“ din Devenirea întru Fiinţă. Le-aş recomanda tinerilor să reia cu răbdare aceste lecturi, precum şi altele, Anton Dumitriu, de pildă… Aceste scrieri ne dezvăluie cîte ceva şi din arta de a trăi.

Reluînd evenimentele copilăriei, sînt tot mai convinsă că fiecare dintre noi se naşte ca purtătorul inconştient al unui model spiritual ideal. Copilul este cel mai aproape de acest model. Din păcate, pe măsură ce ne trăim viaţa, într-un orizont existenţial contaminat de rău, ne înstrăinăm de matricea spirituală originară. Poate tocmai acesta era sensul gîndului exprimat de Brîncuşi: „Quand on n’est plus enfant, on est mort“. În această ordine, ţin minte, în copilăria mea au existat bucurii cu totul şi cu totul dezinteresate. A fost revelaţia florilor, a grădinii, a sunetelor unei orgi, a nopţii… admirabile întîlniri mijlocite mai ales de către tatăl meu. Mama veghea, în schimb, la respectarea ordinii, a regulii, a unor cutume. Dar, tot în acea vreme (aceste evocări sînt primele mele amintiri, în jurul vîrstei de pînă la trei ani), au fost şi cîteva cumplite spaime… cînd am crezut-o pe mama, pentru cîteva clipe, moartă… Este o amintire directă, pentru că văd şi acum culoarea rochiei pe care o purta în clipa leşinului şi în care zăcea nernişcată pe duşumea, îmi reaud ţipătul interior de disperare (timbrul său acustic mi s-a şters din memorie): „Nu muri, mamă!“. De unde ştiam că se moare? Nu-mi amintesc. Să fi avut atunci revelaţia sensului unui cuvînt pe care, cu siguranţă, îl mai auzisem, dar fără să-l fi înţeles?

O spaimă asemănătoare am mai tras şi atunci cînd, într-un parc ce-mi părea imens, m-am crezut iremediabil pierdută de părinţii mei, am trăit un moment de înstrăinare absolută… Nu-mi pot da seama cît de adîncă a fost amprenta acestor trăiri timpurii asupra vieţii mele. Posibil, tocmai datorită acelor două spaime am devenit o fiinţă temătoare. Este poate şi motivul pentru care nu-mi place să călătoresc. Nu-mi plac decît locurile pe care am reuşit să le „îmblînzesc“ în timp… Vama-Veche… Făgăraşul cu munţii lui… şi, nu în ultimul rînd, casa noastră clujeană cu cartierul împrejmuitor… Dar toate acestea ţin mai mult de un jurnal intim, aşa încît revin la întrebările dumneavoastră.

Plecarea forţată a Regelui Mihai am perceput-o ca pe o ultimă năruire din ceea ce mai rămăsese pînă atunci din statul român democrat, o prăbuşire a lumii în care sperasem că voi trăi… Deşi semne prevestitoare ale dezastrului care avea să se abată asupra ţării existau deja chiar din toamna lui ’44… dar nu le înţelegeam… Arestările politice despre care vorbiţi începuseră încă din primăvara lui ’45, înainte de terminarea războiului – gîndiţi-vă la generalul Nicolae Macici şi la ceilalţi generali ai Armatei Regale readuşi de pe frontul de vest şi înfundaţi în închisori de exterminare (despre aceste lucruri am aflat, însă, mult mai tîrziu). Semnele noastre perceptibile în viaţa de zi cu zi erau doar cele ale unei dezordini aparent sporadice; de pildă, bande de cîte patru-cinci oameni înarmaţi, care pătrundeau în primării, preturi (tot mai tîrziu am aflat şi de prefecturi, ministere, judecătorii) pentru a răsturna deciziile luate. Deţin o scrisoare adresată tatălui meu de către preotul unui sat din apropierea Reghinului, în care acel părinte relatează cum doi indivizi înarmaţi (străini de acel sat) au impus un alt primar decît cel care fusese tocmai atunci ales. Noi credeam că erau cazuri izolate de abateri… Informaţia nu circula. Uzinele electrice locale nu au fost repuse în funcţiune decît la un an sau doi după terminarea războiului. Nu aveam, aşadar, radio. Mai tîrziu, am aflat că această situaţie era generală. Teroriştii Partidului Comunist – sprijiniţi de pleava revanşardă a societăţii, de toţi infirmii fizici şi morali –, dirijaţi pas cu pas de comandamentele sovietice, bîntuiau toată ţara.

O privire retrospectivă, mult ulterioară, m-a făcut să înţeleg că, de fapt, atunci comandamentele sovietice gestionau dezordinea în ţară. De pildă, la scurt timp după eliberarea Transilvaniei de Nord, cînd tatei i-a fost încredinţată funcţia de prim-pretor, în urma dispoziţiei primite pe linie ierarhică, el a fost nevoit să retragă autorizaţiile de portarm împreună cu arma respectivă. Era vorba de paznici de tot felul, de pădurari etc., care pînă atunci fuseseră îndreptăţiţi să le posede. (Azi se ştie că pînă şi armata rămasă în ţară, jandarmeria şi poliţia fuseseră în mare măsură dezarmate de ocupanţi). La cîtva timp, s-au prezentat la prefectură, cu plîngeri, primari din diferite comune: „Domnule primpretor, vă rugăm să restituiţi armele paznicilor noştri comunali, pentru ca ei să ne poată apăra avutul; soldaţii ruşi ne jefuiesc acum nestingheriţi turmele, cirezile, pădurile… Nimeni nu-i poate opri“. Impresionat şi format în spiritul principiilor unui stat de drept, tatăl meu şi-a folosit atunci dreptul la iniţiativă acordat funcţionarilor în cazuri de urgenţă – şi a redistribuit armele. Cînd, în zilele următoare, ruşii, liniştiţi, şi-au reluat raidurile prin păduri şi gospodării, ei au fost luaţi prin surprindere de somaţiile paznicilor reînarmaţi şi s-au văzut nevoiţi să bată în retragere. A doua zi, însă, tata a fost ridicat de pe stradă, dar nu de vreo instituţie abilitată să o facă, ci de reprezentanţi ai Comandamentului Sovietic, în al cărui beci a şi fost arestat. Cînd a scăpat din acel beci şi s-a întors la pretură, i s-a pus în vedere că a fost înlocuit cu un pretor „mai tînăr“. Noi nu am înţeles nimic atunci, ignorînd cu desăvîrşire contextul global. Priveam totul ca şi cum ar fi fost un caz izolat, un abuz din partea ruşilor, dar, oarecum, şi ca pe o stîngăcie din partea tatălui meu. Mă simţeam chiar uşor umilită. Tot pe atunci, întreaga administraţie română în curs de reorganizare a fost nevoită să se retragă din Transilvania de Nord, tot la cererea ocupantului. Iar noi tot nu înţelegeam de ce.

Mizeria alimentară, locativă, financiară (inflaţia) făcuseră şi ele parte dintr-o strategie (de tip NKYD-ist) bine pusă la punct, în scopul răsturnării orînduirii existente. România, care în timpul războiului fusese o ţară stabilă din punct de vedere economic şi financiar, a devenit peste noapte o ţară nesigură, în mare criză de alimente, de locuinţe (deşi fiecare familie avusese înainte o locuinţă undeva, la ţară sau la oraş), de electricitate, de căldură, de veniturile necesare existenţei. De unde venise acel puhoi de oameni „repartizaţi“ cu forţa prin locuinţele noastre şi în ce scop? În micul Reghin (chiar şi în perioada ’40-’44) existase o armonioasă complementaritate profesională, au fost meseriaşi înstăriţi şi pricepuţi, muncitori care nu o duceau chiar rău dacă munceau, erau liber-profesionişti – avocaţi, medici, bancheri, comercianţi, mici fermieri, viticultori, pomicultori, horticultori etc. de toate etniile –, astfel încît viaţa se desfăşura normal. Şi, deodată, ne-am trezit în dezordine şi haos, fără să înţelegem de ce.

Cred că am fost cu toţii insuficient pregătiţi pentru confruntarea cu comunismul. Studiul revoluţiei bolşevice şi al tacticilor leniniste de acaparare a puterii ar fi fost binevenit în manualele de istorie din anii ’38-’44, dar nimeni nu credea în iminenţa primejdiei. Singura autoritate care, după 1945, ne-a prevenit asupra dezastrului ce ar putea să urmeze şi care a încercat să ne fortifice în spirit pentru a rezista a fost Biserica Greco-Catolică. Dar, cum după 1948 ea a fost strămutată în închisori, amvoanele ei au rămas goale, iar noi, în majoritate, am devenit o biată turmă, din ce în ce mai dezorientată, pînă ce am ajuns să-i pierdem aproape de tot din vedere pe cei care fuseseră smulşi dintre noi. Aceeaşi atitudine am dobîndit-o, cu vremea, faţă de toţi deţinuţii politici, universitari, demnitari, oameni politici, militari, ţărani etc. Puşcăriile deveniseră, prin anii ’60, un subiect deranjant, iar noi voiam să „trăim un pic mai bine“… maşină… casă… excursii… Aşa am trăit şi eu, un timp, ca toţi ceilalţi, deşi aveam şi eu, ca aproape majoritatea, un văr primar (Octavian Meţea) la Canal; un văr prin alianţă (Marcel Cornea) împuşcat la poalele munţilor Făgăraş; un văr de gradul doi (Gheoghe Metea a lui Sandru), ţăran din Ileni, care a făcut zece ani de puşcărie pentru că îi aprovizionase pe cei din munţi…

Cum a fost posibilă această uitare? Ne-am clădit jalnica bunăstare pe această mare ruşine care a stins flacăra din sufletele noastre. Sînt convinsă că prin anii ’70 tinerii plecau pentru că simţeau că trăiesc printre oameni morţi. Această inautenticitate existenţială fundamentală răzbătea în cele mai erudite prelegeri, gîtuind fluida comunicare a sufletului dintre profesor şi discipol. Tinerii aşteptau şi răspunsuri adevărate la frămîntările lor. În ultimă instanţă, cred că tinerii plecau pentru că nimic nu era adevărat în jurul lor, nu desluşeau la noi nici o vibraţie profundă care să le capteze nevoia de formare, ca fiinţe umane, de orientare spirituală, de entuziasm…

De aceea, cred, răspundeau atît de favorabil unor recomandări de lectură pe care le făceam: C. Noica, M. Eliade, A. Dumitriu, E. Ionescu… Ei găseau în aceşti autori îndrumătorii spirituali pe care ar fi dorit să-i afle printre noi, profesorii lor.

Rh. C.: În anul 1965, ca asistentă la Universitate, aţi plecat, în calitate de bursieră, împreună cu un grup de studenţi, la Strasbourg, pentru nişte cursuri de vară. Cum vi s-a dezvăluit, pentru prima oară, libertatea? Sînteţi de acord cu ideea conform căreia între anii 1965-1976, în România, a existat o perioadă de aşa-zis „liberalism“? În 1976 a existat un veritabil exod al tinerilor români (şi fiica dumneavoastră, Ariadna, a plecat în Franţa…). Care erau cauzele plecării lor? Ştiu că le vorbeaţi studenţilor despre Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, autori români interzişi în perioada aceea…

D. C.: Văd că am anticipat răspunsul la ultima dintre interogaţiile celui de-al treilea paragraf. În ceea ce priveşte întîlnirea mea cu Franţa, ea a fost revelatoare. Acolo mi-am descoperit condiţia (ar fi mai potrivit să spun – dimensiunea) mea de vierme, dar şi dorinţa de a mă debarasa de ea, de a readuce la viaţă omenescul din mine. Acest lucru se adeverea a fi posibil la sfîrşitul anilor ’60.

Ceauşescu a acordat nişte libertăţi la care, în anii ’50, nici să visăm n-am fi îndrăznit: cărţi în limbi străine publicate de edituri prestigioase din străinătate, lucrări în limbi străine editate la noi; o circulaţie a ideilor, mult mai liberă; o libertate mult mai mare de exprimare la cursuri, în artă, în cultură; în comerţ începeau să apară mici întreprinderi private; se putea călători peste hotare, iar pe şoselele noastre, reamenajate în pripă, circulau mai mulţi turişti străini decît români. Sufla, într-adevăr, şi pe la noi, un fel de vînt de libertate. Libertatea trebuie apărată zi de zi, de întreaga societate şi mai ales de intelectuali.

Cu timpul, au început să dispară micile întreprinderi private – nimeni n-a protestat; au apărut noi forme de cenzură – nimeni nu s-a împotrivit în mod public şi organizat. Eugen Ionescu a fost scos din repertorii, Liviu Ciulei, sancţionat – au intrat, oare, marile noastre teatre în grevă de protest? Muncitorii începeau să se revolte, constrînşi de nevoile crescînde – i-au sprijinit intelectualii cu ceva? De ce au rămas singuri oameni ca Vasile Paraschiv, Paul Goma, Calciu Dumitreasa, Ion Brătianu, Dorin Tudoran, Radu Filipescu şi ceilalţi disidenţi? Oare nu noi l-am creat, în bună parte, pe Nicolae Ceauşescu? Nu noi l-am ajutat, tovărăşeşte, să ne transforme viaţa în iad?

Pot să mai spun doar atît: în faţa morţii s-a purtat mai demn decît ar fi făcut-o mulţi dintre noi. Din experienţa triştilor ani ’80, ar trebui să ne alegem cel puţin cu atît: cînd o dreptate este lezată, e o problemă a întregii societăţi, şi orice libertate îngrădită atentează la libertatea tuturor, devenind, aşadar, o suferinţă a tuturor.

Rh. C.: Primul apel pe care l-aţi lansat la Radio „Europa Liberă“ a fost în 1982. Un an mai tîrziu, eraţi alungată din Universitate. Care a fost realitatea? A urmat seria de „Scrisori către tineri“, la Radio „Europa Liberă“; între 1983 -1987, traduceţi din franceză mai multe lucrări pe care le puneţi în circulaţie în „samizdat“ (aţi fondat şi o revistă „samizdat“), în timp ce corespondenţa vă era supravegheată/confiscată şi primiţi telefoane anonime cu ameninţări. Care au fost sentimentele care vă dominau? V-a fost frică? Ce urmări a avut, pentru dumneavoastră, difuzarea „Scrisorilor către tineri“? Cine erau tinerii acelor vremuri?

D. C.: Vă rog să nu-mi cereţi să-mi comentez propriile texte (cuprinse în volumul apărut după schimbarea de regim sub titlul „Scrisori deschise şi alte texte“, editura Humanitas, 1991) sau propriile acte politice. Traduceri şi comentarii au apărut, pe vremea aceea, în Occident. Un comentariu amplu este inclus în studiul istoricului englez Dennis Deletant, în volumul „Ceauşescu şi Securitatea“ (editura Humanitas, 1998, pp. 246-256). EI îşi propune să-mi definească ideile şi acţiunile protestatare, importanţa şi specificul lor.

Nu ştiu să fi făcut aceasta vreun „analist politic“, vreun istoric din ţară. Opinia publică occidentală ne judecă, vă asigur, şi după felul în care românii se tratează unii pe alţii. Observaţi, vă rog, acest titlu: „Roumanie, le pays qui a oublié ses dissidents“ – „Courrier International“, 7/01/1999. Mi l-a pus în mînă directoarea Centrului Cultural francez. Tocmai din aceste motive doresc să-mi exprim încă o dată recunoştinţa faţă de cei cîţiva reprezentanţi ai marii noastre culturi care au sărit în apărarea mea, după ce începuse campania organizată a calomnierii mele (1990) – domnii Gabriel Liiceanu şi Livius Ciocîrlie. De asemenea, îi rămîn profund recunoscătoare domnului Gabriel Liiceanu pentru că mi-a salvat ideile şi acţiunile de protest (1982-1989), reunind în volumul amintit mai sus cele treizeci şi trei de proteste pe care le-am lansat pe timpul lui Ceauşescu în ţară, precum şi unor foruri internaţionale. Dar mi-a salvat viaţa şi amintirile, publicînd traducerea cărţii „Liberté?“, apărută la Paris, editura Criterion, 1990.

Mă întrebaţi de ce m-am adresat tinerilor în vreo cinci texte. Ei bine, pentru că ştiam că de la oamenii din generaţia mea, cei născuţi după 1930, nu se putea aştepta nimic, eram o generaţie, aşa cum am spus, moartă. Unii studenţi (printre care poetul, eseistul Ştefan Melancu) îşi mai amintesc cum îmi deschideam seminariile: „Vă rog să nu credeţi în noi şi să nu ne urmaţi exemplul. Generaţia mea este generaţia tuturor compromisurilor“.

Rh. C.: În 1986, scrisoarea dumneavoastră „Să nu dăm Cezarului ce i se cuvine lui Dumnezeu“, în fapt, prima epistolă adresată lui Ceauşescu, a fost difuzată la acelaşi post de radio, „Europa Liberă“. Ce anume v-a determinat să vă adresaţi lui Ceauşescu? Care era situaţia pe plan economic, cultural, politic şi moral a societăţii româneşti?

D. C.: Mă întrebaţi de ce m-am adresat lui Nicolae Ceauşescu. Pentru a-l convinge. Pentru a-i demonstra că politica lui faţă de popor era greşită. „Sînteţi primul care aveţi nevoie – îi spuneam eu – de libertatea şi de creativitatea noastră.“ Sînt convinsă că Securitatea îi scăpase de sub control, acea parte (cel puţin) care, împreună cu cîţiva generali ai Armatei şi cu disidenţii comunişti, colabora strîns cu KGB-ul, cu Gorbaciov pentru a-l răsturna şi a-l înlocui cu omul lor: Ion Iliescu. Sînt convinsă că o parte dintre proiectele aberante din ultimii ani i-au fost induse lui Ceauşescu tocmai dinspre acea zonă, pentru a-l compromite. S-a mizat, desigur, pe defectele lui: lipsă de cultură, de adevăr, megalomanie, vanitatea de a rămîne în istorie ca un mare ctitor de ţară. Prins între puternice forţe contrare, trădări interne şi nemulţumiri populare crescînde, o Europă în schimbare şi un imperiu sovietic în agonie, dar care dorea totuşi să-şi menţină dominaţia asupra României (şi a Balcanilor) schimbînd doar faţada conducerii comuniste, Ceauşescu a intrat într-un vîrtej fără ieşire. Poate tocmai de aceea, ani în şir, m-am adresat lui ca unei fiinţe umane, şi nu ca unui monstru. Aşa cum am mai spus, pe Ceauşescu noi l-am creat, în mare măsură, neasumîndu-ne rolul de cetăţeni. Trebuie să mai spun că, în comparaţie cu Ceauşescu, pe Ion Iliescu l-am considerat din primele luni deja o falsitate mult mai perfidă. Primul îşi dezvăluia proiectele – aşa, aberante cum deveniseră –, al doilea îşi camufla cu grijă intenţiile mişeleşti, cum a fost, de pildă, aceea de a integra economic şi politic România zonei de influenţă a Moscovei (Tratatul, refacerea CAER-ului; apoi, legăturile de afaceri cu Juri Volski).

Rh. C.: În noiembrie 1987, sînteţi arestată. Ce s-a întîmplat, de fapt? În primele 30 de zile aţi fost interogată cîte şase-şapte ore pe zi. Vorbiţi-ne despre mişcarea muncitorilor din Braşov, despre drogarea din închisoare şi despre rolul fiului dumneavoastră. Pînă pe 24 decembrie, cînd aţi fost eliberată, fiind deja recunoscută în ţară, cum aţi rezistat bătăilor şi opresiunii securiste?

D. C.: La această întrebare, aş reafirma o apreciere mai veche: fără copiii mei, fără acordul lor şi, în mod special, cel al fiului meu (care şi-a asumat nişte suferinţe enorme, anchete, batjocură, o arestare de cinci săptămîni, pierderea locului de muncă fără şansa de a se reangaja – şi avea doi copii!), nu aş fi putut face nimic. Pe lîngă toate acestea, a mai fost şi consimţămîntul soţului meu de a suferi alături de noi. Poate ar fi indicat să evoc aici o ciudăţenie a societăţii româneşti. Cînd m-am „autopropus“ să devin membră fondatoare a Alianţei Civice – motivele le exprim în deja amintita carte, „Faţa invizibilă a lucrurilor“ –, l-am susţinut şi pe fiul meu, dar propunerea nu a fost agreată. La Cluj, cînd s-a votat conducerea Alianţei Civice locale, cineva şi-a manifestat dorinţa să candideze şi fiul meu pentru o funcţie în conducere. Nu i-a fost acceptată nici măcar nominalizarea de către membrii din juriu.

Rh. C.: În octombrie 1987, aţi acordat un interviu domnului Christian Duplan, pentru „Antenne 2“. A fost un act de curaj, o responsabilitate enormă sau iubire faţă de semenii dumneavoastră? Cum poate fi interpretat gestul dumneavoastră?

D. C.: În legătură cu interviul respectiv, aş fi vrut să fie un act normal de comportament, într-o ţară normală. Dacă sute de mii de români ar fi acceptat să se comporte firesc, am fi trăit şi noi într-o ţară cel puţin tot atît de normală ca Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Tocmai în acel interviu explicam cum s-a ajuns în România, prin utilizarea abilă a fricii (noi, ofeream teama!), la un fel de perpetuum mobile a sistemului ceauşist – a cărui duritate părea totuşi acceptabilă, chiar şi în acel 1987, faţă de teroarea anilor ’50. A fost vina noastră că nu am ştiut să profităm de deschiderea care se anunţase la sfîrşitul anilor ’60.

Rh. C.: În 1987, aţi fost singurul intetectual român care a luat atitudine în favoarea muncitorilor de la Braşov. Aţi scris o a doua scrisoare către Ceauşescu (în prima, vă refereaţi la distrugerea satelor româneşti, prin aşa-zisul „plan de sistematizare“). Cum aţi luat legătura cu acel sindicat şi cu Grupul de la Zărneşti şi care a fost modalitatea prin care „Scrisoarea din 23 august“ a fost trimisă postului de radio „Europa Liberă“, prin Josy Dubié?

D. C.: Răspunsul la această întrebare, în ceea ce mă priveşte, îl dau atît în volumul „Libertate?“, cît şi în cartea mea, citată deja. În general, intelectualii români au o iubire abstractă pentru popor, menţinută la nivel de concepte şi litere. În acelaşi timp, sînt prea snobi pentru a coborî în arena relaţiilor concrete (nu întotdeauna destul de elevate, de distinse şi de plăcute, e adevărat), pentru a iniţia cu acei oameni simpli acţiuni comune, proiecte legate de existenţa lor socio-profesională sau, pur şi simplu, pentru a-i ajuta să se îmbogăţească din punct de vedere spiritual. Totuşi, ascultîndu-mi textele la „Europa liberă“, tocmai acei oameni au venit spre mine, şi nu intelectualii iar eu nu i-am respins. Nu i-am respins nici chiar pe aceia asupra cărora aveam mai mult decît bănuiala că ar fi trimişi de Securitate, curioasă să afle cum îmi trimiteam textele la „Europa liberă“ (eu chiar acest lucru evitam să-l discut cu ei). În rest, nu aveam nimic de ascuns, de vreme ce ideile mi le exprimam în mod public.

11
/05
/18

Doina Cornea vorbește despre: credinţa sa, religie, refacerea morală a societăţii româneşti, cum a fost arestată de Securitate, plecarea forţată a Regelui Mihai, Ceauşescu, corespondenţa cu Radio „Europa Liberă“, cum a rezistat bătăilor şi opresiunii securiste, într-un interviu publicat în cartea „Românii secolului XXI“, de Rhea Cristina.

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234