Sergiu Anghel vorbeşte despre: moda spectacolelor de balet sovietice din anii ’70, semnificaţia repertoriului Operei Române, valoarea dansului pe plan european, succesul unui spectacol de dans într-o societate, situaţia profesională a dansatorului român, moneda „euro“ în spaţiul european al culturii, într-un interviu publicat în cartea „Românii secolului XXI“, de Rhea Cristina.
Un articol de Rhea Cristina|22 februarie 2022
EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat recent volumul „Românii secolului XXI“, care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera culturală cât şi din alte domenii importante ale societăţii. Ziarul Metropolis vă prezintă fragmente din interviul cu Sergiu Anghel.
„Astfel, pe un ton sobru, obiectiv, dar sincer, coregraful Sergiu Anghel scrutează aspru dar eficient, aidoma chirurgului ce utilizează bisturiul în folosul pacientului, câteva dintre problemele culturale esenţiale ale istoriei şi culturii române“, afirmă Rhea Cristina.
După ce v-am prezentat fragmente din interviurile cu Oana Pellea, Gigi Căciuleanu, Alexandru Paleologu, Aurelian Crăiuţu, Matei Vişniec, Geo Saizescu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Sorin Ilieșiu și Dan Puric, vă prezentăm fragmente din interviul cu Sergiu Anghel, realizat în 1999.
Volumul este disponibil pe https://www.prouniversitaria.ro/ (poate fi achiziționat în format print, prin comanda poștală online).
SERGIU ANGHEL: MAREA SUFERINȚĂ A POPORULUI ROMÂN ESTE PROSTIA
Rhea Cristina: În ce anume a constat moda spectacolelor de balet sovietice din anii ’70? Unde se formau balerinii români în timpul dictaturii comuniste şi ce tip de compromis (profesional sau politic) erau obligaţi să accepte?
Sergiu Anghel: Nu cred că a existat o modă de acest tip. Moda este un act liber consimţit, o contaminare dorită, întreţinută până la stingerea firească a „epidemiei“ prin victoria sistemului imunitar al bunului simţ. Acolo unde nu există cumva o imunodeficienţă… Putem vorbi de moda cerceilor în urechi la bărbaţii (?) „generaţiei pro“, în fapt, unul dintre clişeele eternei mimări a Vestului în Est, dar nu putem vorbi de o modă a baletelor sovietice pur şi simplu, pentru că stilul de spectacol pompieristic la care ne referim a fost impus în România de serviciile de propagandă ale P.C.R., atunci când nu au reprezentat cu fidelitate chiar gustul mahărilor de partid.
Balerinii – ca toţi viitorii fii de nădejde ai patriei – se „formau“ la Moscova. Activiştii P.C.R. trimişi acolo la specializare erau, în schimb, „formataţi“. Primii erau expediaţi înapoi ca discoboli ai kitsch-ului, cei din urmă – ca dischete ale programelor de partid. Primii corupeau gustul, ceilalţi provocau dezgustul. Se lucra organizat, nu era o modă.
Nu putem vorbi însă de compromisuri făcute nici de unii, nici de ceilalţi. Un compromis nu poate fi făcut decât de o fiinţă umană. Un robot nu poate face compromisuri, el execută un program. Deşi nu erau la modă computerele, România anilor ‘70 intrase de multişor în era programatorilor…
Rh. C.: Care a fost atitudinea balerinilor români (înainte şi după ‘89) faţă de puterea de tip sovietic instaurată în România prin instituţionalizarea ideologiei marxiste ca doctrină de stat?
E clar că nu s-au retras să lupte în munţi. Mulţi au plecat în turnee fără întoarcere, alţii călătoreau şi se întorceau cu o frecvenţă suspectă – de unde se poate trage concluzia că Securitatea ştia cui să-i dea drumul…
Rh. C.: În care tip de societate s-a născut Compania dumneavoastră de dans „Orion“? Care este programul ei şi ce propune ea ca valoare certă?
„Orion“ s-a născut într-o Românie în care primul ministru purta ghiul şi unghie lungă la degetul mic, unde feciorii celor care ne-au învăţat comunismul ne explică astăzi capitalismul, unde securiştii de ieri sînt afaceriştii de azi, unde poeţii fac politică şi politicienii – poezie, unde minerii au spor de limbi străine şi profesorii universitari mor de foame, unde falimentarii sînt subvenţionaţi, iar profitabilii – falimentaţi, unde parlamentarii sforăie ceea ce visează românii.
Programul „Orion“, pe termen scurt, este să nu o ia razna.
Spectacolele noastre sunt o valoare sigură, în măsura certificării acesteia în relaţia cu publicul şi cu critica.
Rh. C.: Comunismul a încercat să sublinieze identitatea culturală a Europei de Est. Ce a adus nou şi ce a păstrat România în acest spaţiu geografic în privinţa coregrafiei? După 1989, putem vorbi de un eşec al coregrafiei româneşti, sau de o explozie de noi talente? Valoarea în România este apreciată, sau descurajată? Putem vorbi de un vid legislativ în promovarea valorilor naţionale? Ce anume asigură durabilitatea, succesul unui spectacol de dans într-o societate totalitară şi/sau democratică?
Nu am avut mare lucru de păstrat. În perioada interbelică, a existat o mică mişcare coregrafică cu Gabriel Negry, Floria Capsali, etc. Istoria reală a coregrafiei începe, din păcate pentru perioada amintită, abia în era mijloacelor video. Restul e pură factologie. Ghinionul sau poate şansa lor. Spun „şansa“ pentru că am văzut unicul film cu Isadora Duncan, aproximativ 45 de secunde; era lamentabil în comparaţie cu mitul creat de ea.
Singurele lucruri noi au apărut prin anii ‘60, până în ‘77, în cadrul spectacolelor „Nocturn 9 ½“ de la „Ţăndărică“. Miriam Răducanu şi apoi noi, cu grupul „Contemp“, am mai putut face câte ceva în relaţia tot mai dificilă cu cenzura. După Decembrie ‘89, lucrurile au început să intre în normal. Apar tot mai mulţi coregrafi, iar timpul va face decantarea necesară. Nenorocirea noii generaţii este că provine dintr-un liceu degradat în ultimii ani ai epocii Ceauşescu. Unora dintre studenţii mei încă le mai corectam greşelile de ortografie în anul patru, înaintea tezei de licenţă. Intransigenţa mea i-a rănit de multe ori. Unii mă urăsc şi mă acuză că nu au învăţat nimic de la mine. Dar simplul fapt că nici unul dintre ei nu se prostituează artistic, chiar în condiţiile mizere prin care trecem, înseamnă că „pattern“-ul a existat, modelul a funcţionat. Aceasta este o satisfacţie ce le compensează ingratitudinea.
Succesul, durabilitatea unei opere într-o societate democratică, este asigurat de cantitatea de eter a operei. Într-o societate totalitară, succesul mai are nevoie de ingredientul şopârlei din eter.
Rh. C.: Care este mesajul dvs. către tinerii români şi, global, către cetăţenii României în parte? Care sunt actualmente marile suferinţe ale poporului român şi pericolele României? Care vă sunt regretele şi împlinirile cele mai mari?
Nu am nici un mesaj pentru tineri. De altfel, nici nu prea îmi plac tinerii. Ştiu cât de imbecil eram la 20 de ani, ca să fiu sigur că nici un mesaj nu ajunge la ei.
Marea suferinţă a poporului român este prostia. Dar e impropriu spus „suferinţă” – pentru că, aşa cum o spunea Creangă, prostia nu doare. Prostia provoacă o durere impersonală, difuză, precum ceaţa care nu ucide, dar generează accidente mortale pe şosele.
Cel mai mare pericol al României este „reţeaua“ securisto-activistă scăpată de sub control în ‘89 cu complicitatea guvernanţilor de atunci, beneficiari direcţi ai contraserviciilor acesteia. Nu pentru că oamenii aceştia – în fond, tot români – ar dori să facă vreun rău ţării. Fără să-şi dea seama poate, ei funcţionează ca un corp astral al ţării, a cărui neintegrare corectă îi îmbolnăveşte metabolismul. În fond, nici viruşii nu au conştiinţa ravagiilor pe care le provoacă. Dacă ar putea, ar jura şi ei că sunt sânge din sângele celui a cărui leucemie o produc.
Nu am nici un regret, cu excepţia pierderii curajului pe care l-am avut la 18 ani, cînd am fost anchetat de Securitate. Împlinirea mea a început în ziua cînd mi-am recîştigat acest curaj, în 22 Decembrie 1989.
Interviuri-document
În cartea „Românii secolului XXI“ pot fi citite 32 de interviuri cu 29 de personalităţi nu doar din sferele culturale, ci şi din alte domenii de activitate: Radu Bărbulescu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Al. Cistelecan, Dragoş Galgoţiu, Sorin Ilieşiu, Irina Mavrodin, Sergiu Anghel, Doina Cornea, Aurelian Crăiuţu, Alexandru Paleologu, Oana Pellea, Dan Puric, Geo Saizescu, Ioan Tugearu, Matei Vişniec, Annie Bentoiu, Barbu Cioculescu, Eleodor Focşeneanu, Ioan V. Argatu, Iuliana Avădănei, Victor Boştinaru, Gigi Căciuleanu, Adrian Cioroianu, Constantin Degeratu, Sabin Drăgulin, Paul Dumitrescu, Marcela Monica Stoica, Christian Tămaş.
