Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.
Un articol de Monica Andronescu|14 iulie 2017
Ioana Nicolaie și Mara Wagner. Două scriitoare din România postcomunistă. Născute în aceeași perioadă, într-o România marcată până în cele mai profunde structuri de realitățile unui comunism sufocant, care avea să-și pună amprenta pentru totdeauna pe ființa și pe literatura lor. Două scriitoare aflate aproximativ la aceeași vârstă, 40 de ani, și două romane publicate aproximativ în aceeași perioadă, ambele bestseller la ultima ediție a Bookfest, ambele vorbind despre trauma comunismului. „Pelinul negru” de Ioana Nicolaie, publicată la Humanitas, și „În spatele blocului” de Mara Wagner, publicată la Editura Nemira.
Ioana Nicolaie s-a născut pe 1 iunie 1974, de Ziua Copilului, iar azi este una dintre scriitoarele consacrate, cu mai multe volume publicate, o scriitoare cu o literatură sensibilă, marcată de propria biografie, pe care și-o asumă, o scriitoare născută undeva în Sângeorz-Băi, într-o familie cu mulți copii, doisprezece, dintre care ea a fost cel de-al patrulea, o familie cu multe greutăți, care a însemnat o copilărie nu întotdeauna ușoară, într-un colț de țară, de unde Bucureștiul părea un ideal… Și totuși, Ioana Nicolaie avea să urmeze cursurile Facultății de Litere din București și să devină profesoară. Ioana Nicolaie crede că arta e până la urmă biografie și exersează acest lucru în operele ei. „Nu ştiu cât m-au apărat şi protejat fraţii mei mai mari, însă ştiu sigur că timp de aproape doi ani eu mi-am crescut câţiva fraţi mai mici. Mama era înnebunită de ultimul nou-născut care, i s-a spus, nu va supravieţui. A supravieţuit, dar aproape doi ani a stat mai mult în spital. Şi cum sora mea mai mare plecase, a trebuit să preiau eu responsabilităţile casei. A fost greu, aveam 12 ani atunci, exersam din răsputeri curajul.” Iată câteva dintre cuvintele Ioanei Nicolaie, într-un interviu din Formula As, care spun ceva important despre felul cum îi e mobilat interiorul și despre acele realități pe care le traduce în scriitură, așa cum e și cazul acestui din urmă roman, „Pelinul negru”, care aduce în discuție problema Cernobîl.
De partea cealaltă, o scriitoare la debut… Mara Wagner s-a născut în 1975, tot în plin comunism, în Brașov, și acolo și-a petrecut și copilăria. Avea 14 ani în 1989, la Revoluție, și a trăit din plin crizele acelor ultimi ani dinainte de căderea comunismului, când întunericul și foamea dădeau buzna peste intimitatea închisă în fiecare apartament cenușiu, în care familii întregi încercau să trăiască normal. O normalitate care avea atunci cu totul alte sensuri decât acum. Mara Wagner a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din Universitatea București și lucrează azi în presă. „În spatele blocului”, romanul cu care a debutat acum, la 42 de ani, la Editura Nemira, propune o privire retrospectivă undeva înapoi în timp, în acei ani care, nouă, celor care am copilărit în comunism, ni s-au impregnat în ADN.
Cernobîl, otrava unei generații
„Pelinul negru” este o carte unică în literatura română a momentului, o poveste cu rădăcini autobiografice, fie și numai pentru că pe noi, toți cei care ne-am născut în preajma acelei zile de 26 aprilie 1986 sau eram copii atunci ne-a afectat și, cu siguranță, ne afectează și azi, chiar dacă nu există statistici și nu s-a făcut un bilanț real al dezastrului, explozia reactorului atomic de la Cernobîl. Metaforă a otrăvii care a ucis atâția oameni în timp, „Pelinul negru” este povestea unei fetițe născute undeva, într-o familie numeroasă din nordul țării, o fetiță născută la puțin timp de la explozia de la Cernobîl, unul dintre copiii afectați de radiații și care își trăiește copilăria, fără să știe, sub semnul acestei catastrofe.
„În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea. Eu nu știu asta.” Așa începe „Pelinul negru” și acest fragment se repetă de câteva ori de-a lungul romanului, ca un leitmotiv. Ca un stop necesar, atunci când povestea Agustinei Bulța te fură cu toată candoarea și cruzimea care se amestecă în ea, și-ți amintește că acolo, în acea noapte de 26 aprilie, destinul unei generații întregi dintr-o bucată de lume a fost schimbat. Că acolo s-a produs o cotitură și că efectele nu le putem măsura nici azi. Câte morți și câte boli și câte suferințe închid în ele aceste cuvinte atât de simple în aparență…
Romanul este scris la persoana I, prin ochii, gândurile și tulburările acestei fetițe de câțiva ani, într-o România de-abia ieșită din comunism și marcată profund de experiența celor 50 de ani. E vorba de o fetiță cu dislexie, dar a cărei lume interioară e ușor în dezordine, e ușor altfel decât „normalitatea” din jur pe care încearcă din răsputeri s-o înțeleagă și cu care încearcă din răsputeri să se pună în acord. Realitățile – de la familia disfuncțională, cu mulți copii și un tată agresiv și o mamă mereu traumatizată, la ceea ce se întâmplă în clasă, la școala din localitate, și până la iadul din școala specială de la Buzău unde ajunge pentru că e incapabilă să lege literele unele de altele și să citească – toate sunt observate și redate prin ochii acestei fetițe al cărei psihic devine, fără să știe nimeni, un câmp pentru un experiment de nimeni programat, atunci când este trimisă la școala specială… E victima totală a unui sistem distructiv. Și întrebarea care plutește în permanență peste pagini este: Și cine plătește pentru această viață distrusă întâi de Cernobîl și apoi de realitatea socială post-Cernobîl?
Ca-ntr-un „Flori pentru Algernon” autohton, povestea înaintează dezvăluind unul după altul diverse aspecte ale existenței acestui copil pentru care binele și răul poartă două nume: „druga” și „tutuana”. Sunt două păpuși care-i mobilează micul paradis de la bunici, dinainte să înceapă marea și adevărata călătorie prin viață. Druga este întruchiparea răului în ochii ei, iar tutuana este binele, perfecțiunea și se autoportretizează de multe ori, cu cruzime și autoflagelându-se, drept drugă… Între ele pendulează în permanență fluxul conștiinței, așa cum este redat de Ioana Nicolaie, înregistrând ca un seismograf toate modificările dinspre un univers spre celălalt și felul cum se prăbușesc treptat la început și apoi cu zgomot toate cărămizile care ridicau încet edificiul binelui – întruchipat total de tutuană. De altfel, acestea sunt și cele trei capitole ale romanului, „Tutuană și drugă”, „Tutuană”, „Drugă”… Acțiunea distructivă a lumii din jur este urmărită cu multă atenție la detaliu, chiar dacă pe alocuri, ai sentimentul că simți prea mult în spatele cuvintelor și gândurilor Agustinei privirea Ioanei Nicolaie. Că din loc în loc vrea prea mult să spună totul, totul despre ceea ce nu se poate spune și sunt anumite pasaje care răsună ușor fals, deși în ele respiră puternic poezia. O poezie teribilă, care, pe anumite pagini, transformă „handicapul” copilului în adevărate poeme. Violența tatălui, cruzimea de la școala specială unde începe să descopere răul în toate formele lui atât de nuanțate – pe toate copilul încearcă să le topească și le metaforizează în „lupul cel rău”. Răul în orice formă s-ar ivi el e lupul din poveste, care vine și-i mănâncă pe iezi… Răul e concret și o vreme reușește să se lupte cu el. Însă finalul, așa cum e lumea în care trăiește Agustina, nu poate fi decât unul… „Mă țin bine de gâtul tău, ce frumos alunecăm pe sanie, vântul e doar un pic călduț și-avem costume frumoase, de Albă ca Zăpada, și ne putem duce oriunde, la nesfârșit, cât vrem noi de departe, până în locul unde nu mai sunt drugi, nici școli speciale, nici pelin negru, nici durere, nici moarte. Ne topim ușor în depărtare.”
Călătorie pe planeta comunism
„În spatele blocului”, povestea Marei Wagner, este tot o privire înapoi, spre Epoca de Aur, dar de data asta, o privire calmă, nostalgică, aproape caldă și duioasă, în care nu clocotește nimic din furia pe care o simți printre rânduri în romanul Ioanei Nicolaie. Aici, fiecare pagină e ca o călătorie într-un muzeu viu, în care, dacă ai trăit măcar câțiva ani în comunism, intri cu o plăcere ușor masochistă, te bucuri de amintiri și de senzații care se trezesc puternic, iar dacă nu ai apucat să trăiești în acea perioadă, descoperi parcă o planetă diferită și o explorezi cu plăcerea exploratorului și o întorci pe toate fețele, așa cum ai răsuci una din acele jucării în care zăpada se așază frumos atunci când le întorci…
Mara Wagner, cu un talent de povestitor pe care puțini dintre scriitorii momentului în România îl au, descrie realități și sentimente dintr-o lume pe care cei mai mulți o purtăm cu noi, undeva jos, adânc, sub straturile pe care Facebook-ul și telefoanele mobile și hypermarketul le-au așezat peste, și care face ca din când în când să tresărim nostalgic și cu dor la amintirea unui telefon cu furcă, așezat pe un suport mare, acasă, pe un milieu croșetat, să tresărim nostalgic la amintirea zorilor care ne-au prins în frig, la coada la lapte, adus acasă în acele sticle verzui cu capac alb de plastic, la amintirea gustului de banană coaptă pe sobă sau la amintirea cheii legate cu șnur de gât, în spatele blocului. Romanul Marei Wagner e o incursiune în inima copilăriei în comunism și spune povestea unei fetițe de 13 ani, care începe să vadă și să înțeleagă lumea și care redă, ca într-un film din noul val, fără încrâncenare, felul cum se trăia în anul 1987 într-un oraș din România, într-un cartier de blocuri noi, muncitorești, de la periferie, unde se oprește curentul în fiecare seară și mâncarea se dă pe cartelă sau se obține ca un trofeu, după ce stă toată familia la cozi infernale.
Povestea e scrisă la persoana a III-a, dar din perspectiva Mariei, fetița care crește într-o familie în care mama e profesoară și tatăl inginer, are un frățior mai mic și locuiește într-un bloc de muncitori unde scandalurile și bătăile și violențele în familie sunt la ordinea zilei. Are aproape 13 ani și e momentul la care apar primii fiori ai dragostei, e momentul la care încearcă să înțeleagă lumea, e momentul revoltelor și al definirii personalității. Marele merit al romanului este acela că Mara Wagner reușește pe deplin să reconstruiască realitatea acelui moment, și pe cea socială, și pe cea emoțională, fără să-i adauge nimic, nicio perspectivă pe care istoria personală i-ar fi putut-o impregna. Dimpotrivă, micul univers al Mariei este păstrat intact, iar lectura este ca o călătorie în timp, neafectată de cele trei decenii care au trecut de-atunci.
Lumea Mariei este teribil de complicată în simplitatea ei. E o lume în care copilul învață să „se descurce” într-o societate bolnavă și teribil de limitată. O lume în care marile probleme ale începutului de adolescență sunt păduchii pe care îi poți lua de la colega de clasă și care-ți afectează imaginea în ochii celorlalți și care vin la pachet cu mirosul de gaz – „balsamul” de păr al momentului… O lume în care, la 12 ani, nu numai că nu ai „after school”, dar mama îți lasă bani în buzunar în caz că-ți iese în cale vreo coadă și afli că „s-a băgat” ceva la alimentara și te așezi, ca nu se știe când mai prinzi ocazia. Și una dintre cele mai frumoase scene din roman rămâne cea în care Maria se așază fericită la o coadă întâmplătoare la banane, visând fericită la momentul când va pleca acasă cu un ciorchine și-i va face o surpriză teribilă frățiorului, numai că bananele se termină chiar la ea și vânzătoarea trage oblonul. Lacrimile și frustrarea unei fetițe care stă zgribulită la coadă la banane, întrebându-se cum o arăta pomul care le produce, și care pleacă cu bănuții strânși în pumn și cu lacrimi de furie în ochi e imaginea cea mai puternică a unei epoci, la care, da, azi privim aproape cu nostalgie… pentru că acolo sunt anii primelor noastre iubiri, ai primelor noastre bucurii, ai copilăriei.
Susține cu un Like jurnalismul cultural!
Mara Wagner construiește cu multă eleganță toată plasa de relații care se țesea atunci între oameni, felul cum funcționau legăturile în familie, violențele din cele mai multe dintre familii, bătaia pe care copiii o încasau periodic și care era privită ca o formă de educație „unde dă mama crește”…, stresul școlii, notele care trebuiau semnate de părinți, plăcerea întâlnirilor din spatele blocului și primele gelozii, vacanțele la mare, într-un sat de pescari, încă sălbatic și simplu, cu gazdă și wc în fundul curții, pe unde bâzâie muște… Nu lipsește nimic pentru a realiza un tablou complet al acelei perioade, când bucuriile erau cu mult mai simple și în același timp atât de umilitoare: fericirea însemna să prinzi o bucată de parizer sau o pungă cu pui „frații Petreuș” sau 5 minute de desene animate la televizor…
Romanul Marei Wagner nu-și propune mai mult decât o călătorie în timp, într-un univers azi paralel. Spre deosebire de cel al Ioanei Nicolaie, a cărui miză e mai mare. Pe de o parte, o poveste simplă și curată, în care te cufunzi ca-ntr-un borcan cu amintiri, citind cu nerăbdare, dar în același timp sperând să nu se termine prea curând, de cealaltă parte o poveste teribilă, despre o realitate teribilă, care ne afectează și azi, scrisă cu un soi de încrâncenare, cu o furie care-i scapă autoarei printre rânduri și care i se transferă copilului care este vocea narativă și care alunecă pe alocuri ca pe nisipuri mișcătoare.
Decizia
Pentru simplitatea și naturalețea stilului, pentru calitățile de povestitor, pentru subtilitatea și rafinamentul cu care reface o lume de care fără să știm ne e dor, pentru felul cum concretizează acest „dor” al unei generații întregi care și-a petrecut viața pe două planete diferite, pentru delectarea pe care o oferă prin detalii, Ziarul Metropolis declară romanul „În spatele blocului” de Mara Wagner câștigător al duelului și cartea lunii iunie.
