Invaziile ruseşti. „Davai ceas!“
https://www.ziarulmetropolis.ro/invaziile-rusesti-davai-ceas/

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

Un articol de Georgeta Filitti|2 Aprilie 2016

Veniţi ca spioni, călugări, diplomaţi, voluntari şi apoi în formaţiuni militare pustiitoare ruşii au transformat ţările române nu doar în teatru de război ci şi în baze de aprovizionare. Pagubele pricinuite de cele 13 ocupaţii, până după cel de al Doilea Război Mondial, nu vor putea fi niciodată estimate valoric. În răstimpul 1806-1812, rechiziţiile au fost cumplite, vitele de povară prăpădite încât ţăranii au fost înjugaţi la carele de aprovizionare ale „muscalilor”. Atunci s-au ridicat unele voci disperate: „Nu ne-a mai rămas nimic, aveţi milă!” Amiralul Ciceagov, comandantul trupelor de ocupaţie, le-a replicat cinic: „Ba da, v-au rămas lacrimile să plângeţi!” Într-o formă sau alta, acest răspuns le-a fost dat românilor la fiecare nouă invazie.

Paradoxul vine dacă amintim de cheltuieli nebuneşti, chefuri de pomină, petreceri neîntrerupte, căsătorii interesate cu pământence desfăşurate în aceste momente de neputinţă a ţării. În războiul din 1827-1829, pentru campania din Balcani, ruşii au avut ideea să facă la noi platoşe de paie şi supă de vită la vreme de vară. S-au sacrificat 4 000 de boi şi vaci iar după trei zile totul se alterase.

Miloradovici, Kutuzov, Jeltuhin sunt nume de generali care au tocat mii de galbeni, de cele mai multe ori fără folos, în ţările noastre. Dar din galeria de prădători se desprinde şi o figură aparte: e generalul Pavel Kiselev, ajuns preşedinte al divanurilor Ţării Româneşti şi Moldovei, un fel de guvernator, după războiul încheiat cu pacea de la Adrianopol (1829). Bun administrator, ataşat de români (şi prin legătura de durată cu o boieroaică româncă de unde au rezultat trei copii), acesta rămâne singurul rus omagiat sincer de bucureşteni. Şoseaua care-i poartă numele – o performanţă ce datează din 1842, căci schimbarea nomenclatorului străzilor e un sport favorit al municipalităţii – rămâne mărturie în acest sens.

Înăbuşirea revoluţiei de la 1848 au făcut-o ruşii, ajutaţi de turci şi de colaboratori autohtoni. Unul din ei, maiorul Grigore Locusteanu, a lăsat memorii pline de savoare unde rechiziţiile, abuzurile, scandalurile provocate de ruşi (ca şi strădaniile lui de împăciuire) sunt înfăţişate cu un anume pitoresc. În timpul războiului Crimeii ruşii sunt din nou „oaspeţi” ai Principatelor. În preajma taberelor lor „aerul e greu de mirosuri pestilenţiale… asta este una dintre principalele cauze de boală în rândurile soldaţilor ruşi”, constata englezul O’Brien la 1853. Şi tot el dă asigurarea că sotniile de cazaci care cutreierau ţara, dacă nu te împuşcau de cum te vedeau, după ce înţelegeau că nu eşti ostil, te invitau la băut. În plus, ca să pară liberali şi corecţi ruşii au întocmit nesfârşite situaţii cu rechiziţiile, rapturile şi distrugerile operate asupra românilor. În următorul război, cel din 1877-1878, acest contencios era încă deschis. Dar cine îl mai lua în seamă când floarea ofiţerimii ruse petrecea iar nebuneşte în saloanele bucureştene?

În timpul Primului Război Mondial, ca aliaţi, deja bolşevizaţi, cete de ruşi au încercat să-i captureze la Iaşi pe regele Ferdinand şi pe regina Maria. Când au văzut-o pe mândra regină coborând din tren, i-au căzut la picioare cerându-i să le fie „împărăteasă”.

Peste timp, istoria nu va reţine din staţionarea ruşilor în România, între 1944 şi 1958, decât foamea lor neostoită pentru micul obiect aflat aproape la încheietura mâinii fiecărui european: „Davai ceas!”



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123