„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.
Un articol de Georgeta Filitti|2 aprilie 2016
Veniţi ca spioni, călugări, diplomaţi, voluntari şi apoi în formaţiuni militare pustiitoare ruşii au transformat ţările române nu doar în teatru de război ci şi în baze de aprovizionare. Pagubele pricinuite de cele 13 ocupaţii, până după cel de al Doilea Război Mondial, nu vor putea fi niciodată estimate valoric. În răstimpul 1806-1812, rechiziţiile au fost cumplite, vitele de povară prăpădite încât ţăranii au fost înjugaţi la carele de aprovizionare ale „muscalilor”. Atunci s-au ridicat unele voci disperate: „Nu ne-a mai rămas nimic, aveţi milă!” Amiralul Ciceagov, comandantul trupelor de ocupaţie, le-a replicat cinic: „Ba da, v-au rămas lacrimile să plângeţi!” Într-o formă sau alta, acest răspuns le-a fost dat românilor la fiecare nouă invazie.
Paradoxul vine dacă amintim de cheltuieli nebuneşti, chefuri de pomină, petreceri neîntrerupte, căsătorii interesate cu pământence desfăşurate în aceste momente de neputinţă a ţării. În războiul din 1827-1829, pentru campania din Balcani, ruşii au avut ideea să facă la noi platoşe de paie şi supă de vită la vreme de vară. S-au sacrificat 4 000 de boi şi vaci iar după trei zile totul se alterase.
Miloradovici, Kutuzov, Jeltuhin sunt nume de generali care au tocat mii de galbeni, de cele mai multe ori fără folos, în ţările noastre. Dar din galeria de prădători se desprinde şi o figură aparte: e generalul Pavel Kiselev, ajuns preşedinte al divanurilor Ţării Româneşti şi Moldovei, un fel de guvernator, după războiul încheiat cu pacea de la Adrianopol (1829). Bun administrator, ataşat de români (şi prin legătura de durată cu o boieroaică româncă de unde au rezultat trei copii), acesta rămâne singurul rus omagiat sincer de bucureşteni. Şoseaua care-i poartă numele – o performanţă ce datează din 1842, căci schimbarea nomenclatorului străzilor e un sport favorit al municipalităţii – rămâne mărturie în acest sens.
Înăbuşirea revoluţiei de la 1848 au făcut-o ruşii, ajutaţi de turci şi de colaboratori autohtoni. Unul din ei, maiorul Grigore Locusteanu, a lăsat memorii pline de savoare unde rechiziţiile, abuzurile, scandalurile provocate de ruşi (ca şi strădaniile lui de împăciuire) sunt înfăţişate cu un anume pitoresc. În timpul războiului Crimeii ruşii sunt din nou „oaspeţi” ai Principatelor. În preajma taberelor lor „aerul e greu de mirosuri pestilenţiale… asta este una dintre principalele cauze de boală în rândurile soldaţilor ruşi”, constata englezul O’Brien la 1853. Şi tot el dă asigurarea că sotniile de cazaci care cutreierau ţara, dacă nu te împuşcau de cum te vedeau, după ce înţelegeau că nu eşti ostil, te invitau la băut. În plus, ca să pară liberali şi corecţi ruşii au întocmit nesfârşite situaţii cu rechiziţiile, rapturile şi distrugerile operate asupra românilor. În următorul război, cel din 1877-1878, acest contencios era încă deschis. Dar cine îl mai lua în seamă când floarea ofiţerimii ruse petrecea iar nebuneşte în saloanele bucureştene?
În timpul Primului Război Mondial, ca aliaţi, deja bolşevizaţi, cete de ruşi au încercat să-i captureze la Iaşi pe regele Ferdinand şi pe regina Maria. Când au văzut-o pe mândra regină coborând din tren, i-au căzut la picioare cerându-i să le fie „împărăteasă”.
Peste timp, istoria nu va reţine din staţionarea ruşilor în România, între 1944 şi 1958, decât foamea lor neostoită pentru micul obiect aflat aproape la încheietura mâinii fiecărui european: „Davai ceas!”
