Invaziile ruseşti. „Davai ceas!“
https://www.ziarulmetropolis.ro/invaziile-rusesti-davai-ceas/

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

Un articol de Georgeta Filitti|2 Aprilie 2016

Veniţi ca spioni, călugări, diplomaţi, voluntari şi apoi în formaţiuni militare pustiitoare ruşii au transformat ţările române nu doar în teatru de război ci şi în baze de aprovizionare. Pagubele pricinuite de cele 13 ocupaţii, până după cel de al Doilea Război Mondial, nu vor putea fi niciodată estimate valoric. În răstimpul 1806-1812, rechiziţiile au fost cumplite, vitele de povară prăpădite încât ţăranii au fost înjugaţi la carele de aprovizionare ale „muscalilor”. Atunci s-au ridicat unele voci disperate: „Nu ne-a mai rămas nimic, aveţi milă!” Amiralul Ciceagov, comandantul trupelor de ocupaţie, le-a replicat cinic: „Ba da, v-au rămas lacrimile să plângeţi!” Într-o formă sau alta, acest răspuns le-a fost dat românilor la fiecare nouă invazie.

Paradoxul vine dacă amintim de cheltuieli nebuneşti, chefuri de pomină, petreceri neîntrerupte, căsătorii interesate cu pământence desfăşurate în aceste momente de neputinţă a ţării. În războiul din 1827-1829, pentru campania din Balcani, ruşii au avut ideea să facă la noi platoşe de paie şi supă de vită la vreme de vară. S-au sacrificat 4 000 de boi şi vaci iar după trei zile totul se alterase.

Miloradovici, Kutuzov, Jeltuhin sunt nume de generali care au tocat mii de galbeni, de cele mai multe ori fără folos, în ţările noastre. Dar din galeria de prădători se desprinde şi o figură aparte: e generalul Pavel Kiselev, ajuns preşedinte al divanurilor Ţării Româneşti şi Moldovei, un fel de guvernator, după războiul încheiat cu pacea de la Adrianopol (1829). Bun administrator, ataşat de români (şi prin legătura de durată cu o boieroaică româncă de unde au rezultat trei copii), acesta rămâne singurul rus omagiat sincer de bucureşteni. Şoseaua care-i poartă numele – o performanţă ce datează din 1842, căci schimbarea nomenclatorului străzilor e un sport favorit al municipalităţii – rămâne mărturie în acest sens.

Înăbuşirea revoluţiei de la 1848 au făcut-o ruşii, ajutaţi de turci şi de colaboratori autohtoni. Unul din ei, maiorul Grigore Locusteanu, a lăsat memorii pline de savoare unde rechiziţiile, abuzurile, scandalurile provocate de ruşi (ca şi strădaniile lui de împăciuire) sunt înfăţişate cu un anume pitoresc. În timpul războiului Crimeii ruşii sunt din nou „oaspeţi” ai Principatelor. În preajma taberelor lor „aerul e greu de mirosuri pestilenţiale… asta este una dintre principalele cauze de boală în rândurile soldaţilor ruşi”, constata englezul O’Brien la 1853. Şi tot el dă asigurarea că sotniile de cazaci care cutreierau ţara, dacă nu te împuşcau de cum te vedeau, după ce înţelegeau că nu eşti ostil, te invitau la băut. În plus, ca să pară liberali şi corecţi ruşii au întocmit nesfârşite situaţii cu rechiziţiile, rapturile şi distrugerile operate asupra românilor. În următorul război, cel din 1877-1878, acest contencios era încă deschis. Dar cine îl mai lua în seamă când floarea ofiţerimii ruse petrecea iar nebuneşte în saloanele bucureştene?

În timpul Primului Război Mondial, ca aliaţi, deja bolşevizaţi, cete de ruşi au încercat să-i captureze la Iaşi pe regele Ferdinand şi pe regina Maria. Când au văzut-o pe mândra regină coborând din tren, i-au căzut la picioare cerându-i să le fie „împărăteasă”.

Peste timp, istoria nu va reţine din staţionarea ruşilor în România, între 1944 şi 1958, decât foamea lor neostoită pentru micul obiect aflat aproape la încheietura mâinii fiecărui european: „Davai ceas!”



06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).

Page 3 of 3123