Actorul şi regizorul Ion Caramitru, directorul general al Teatrului Naţional „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti, preşedintele UNITER, a acordat un interviu revistei „Tribuna învăţământului”, în care vorbeşte atât despre amintirile sale din şcoală, dar şi despre pericolele care pot afecta educaţia în era tehnologiei şi a informaţiei.
Un articol de Ziarul Metropolis|16 martie 2020
Recent relansată, publicația „Tribuna învățământului” face parte din portofoliul Grupului Editorial Art. În noua formulă, revista propune publicului articole minuțios documentate cu privire la starea educației, dar și ample interviuri cu importante personalități ale scenei culturale autohtone. Dacă în primul număr de la relansare (ianuarie 2020), „Tribuna învățământului” le oferea cititorilor un interviu cu scriitorul Mircea Cărtărescu, ediția de februarie ne invită la o întâlnire cu actorul Ion Caramitru, prin intermediul unui interviu realizat de jurnalistul și profesorul universitar Sorin Ivan.
Sorin Ivan: Stimate domnule Ion Caramitru, privind în ansamblu, ce rol au jucat școala și educația în formarea dvs.? Ce amintiri, ce figuri cu rol cardinal vă sunt vii în memorie?
Ion Caramitru: Am făcut școala și liceul în perioada comunistă cea mai sinistră, când s-a realizat reforma școlară, când mulți și importanți scriitori români erau interziși, nu se studiau. Din Eminescu se învățau numai Scrisoarea a III-a, Împărat și proletar și ceva poezii lirice. La un moment dat, clasa din care făceam parte a primit un profesor de limbă germană, ca apoi, anul următor, să se interzică complet limbile străine, în afară de limba rusă. S-a introdus limba rusă în toate școlile, obligatoriu. Norocul meu în peri – oada respectivă a avut două direcții: un frate al mamei mele era profesor de limba română și de la el am primit cărțile pe care, spunea el, trebuia să le citesc în mod obligatoriu. Cărți multe, interzise în perioada respectivă… Și tot de la el am învățat să scriu și să citesc mai devreme de a fi intrat în clasa I. Apoi, în liceu, am avut un profesor de română cu totul remarcabil, de care mă leagă foarte frumoase amintiri, în special cele privitoare la Mihai Eminescu și la predarea lui în școală. Vladimir Dogaru era numele lui, un domn înalt, cu plete… Era mutilat de război, pierduse un picior. Împătimit de Eminescu, trecea peste toate opreliștile și ni-l explica așa cum trebuia de fapt. De la el am primit cele mai serioase îndrumări cu privire la modul în care se poate citi și interpreta Eminescu, astfel încât norocul meu în liceu s-a numit Vladimir Dogaru. Apropo de figuri cu rol cardinal, vii în memorie, și mama mea este vie în amin – tirea mea pentru că de la ea am învățat primele poezii. Ea era împătimită de Tudor Arghezi, Eminescu, bineînțeles, și mi-a indus și mie bucuria de a citi și a învăța poezie.
Sorin Ivan: Cum erau abordate, în perioada de dinainte de 1989, cultura și lectura? Ce reprezentau și ce puteau oferi în acea lume închisă cultura și cărțile? Cum le-ați privit, cum le-ați trăit?
Ion Caramitru: În perioada comunistă, cultura era singura posibilitate de a te regăsi pe tine însuți, de a uita ceea ce ți se inducea zilnic, când se lucra asupra mentalului colectiv – îndoctrinarea comunistă și egalizarea minților. Ei bine, cei care știau să scape de asta sau, cum îmi plăcea mie să spun, să-și găsească o șansă de a supraviețui, alegeau să citească, să meargă la teatru, să asculte muzică bună cu prietenii, să închirieze casete pe sub mână ca să vadă filme de colecție, să-și împartă, după sistemul cunoscut în Rusia, de samizdat, texte care nu ajungeau decât, cine știe cum, pe la cineva și așa mai departe… Teatrul în sine devenise un fel de insulă a libertății, lumea venea la teatru nu neapărat să se distreze, ci pentru că simțea că acolo mai poate învăța ceva, să-și alimenteze speranța în vremuri mai bune, să asculte texte fundamentale. Jucam clasicii interpretând un model, căutând subtilități în spatele metaforelor, căutam un limbaj, aș spune esopic, dar în aceeași măsură și subversiv pentru a transmite publicului tot felul de semnale. Mi-amintesc că în dosarul meu de la Securitate, de exemplu, există o delațiune. De fapt, bănuiesc că a fost cineva trimis în mod special să urmărească un spectacol de poezie al meu și modul „dușmănos“ în care rostesc eu Glossa de Eminescu. Și explica acela foarte doct – era un om care se pricepea, denunțul nu era scris la mașină, era scris de mână chiar – cum însăilez eu ideile destul de obscure la Eminescu, spunea el, pentru a ajunge să fac o pauză lungă și semnificativă înainte de cuvântul „tovarăș“, e vorba de versul „Nu te prinde lor, tovarăș!“, ca să-mi pregătesc efectul următorului vers „Ce e val ca valul trece“. Chiar asta și făceam. „Nu te prinde lor tovarăș:/ Ce e val, ca valul trece“. Era destul, iar lumea înțelegea despre ce e vorba. Fără să adaug niciun cuvânt, fără să fac alte speculații artistice suplimentare. Accesul la cultură era interzis și cu cât e mai interzis un lucru, cu atât este mai căutat.
Sorin Ivan: Cum este privită lectura astăzi, în era tehnologiei și a informației? Reușește școala să-i atragă pe elevi spre carte?
Ion Caramitru: Astăzi, toată lumea are acces nemijlocit la orice tip de informație. Am și eu nepoți, cărora m-am oferit fie să le spun, când erau mai mici, fie să le aduc înregistrări făcute de mine la radio, ieșite pe CD-uri sau pe DVD-uri cu texte, cu povești – am nenumărate povești înregistrate la radio pentru copii – și m-au refuzat categoric, nici n-au vrut să audă de așa ceva. Tableta, internetul, telefonul sunt mult mai atractive pentru ei. Se uită la tot felul de bătălii, războaie și conflicte armate, în regim virtual, care li se par mai interesante și mai inteligente decât posibilele lecturi sau audieri de texte. Și nu citesc. La un moment dat, era prin ’88, avându-l pe Andrei, primul meu băiat, și întorcându-mă seara târziu acasă, după ora douăsprezece, după un spectacol lung, toată casa era în beznă, toată lumea dormea. Sub ușa lui de la cameră am văzut lumină. Zic, ce o face el la ora asta? Am deschis brusc ușa și l-am văzut cum ascunde repede o carte sub plapumă. Am luat-o imediat, era Dickens în original. N-a fost părinte mai fericit decât am fost eu la ora respectivă. Și avea 12 ani.
Vedeți, astăzi, obsesia lecturii, încercarea de a-ți apropria o cultură enciclopedică prin lectură directă a dispărut. Dacă, să zicem, elev fiind, făceam fițuici pe care încercam să le derulăm între degete, acum fițuica este ceva pus în ureche și care poate fi accesată de afară, wireless. Acum există acces nemijlocit la orice fel de informație, dacă vrei să știi cum să interpretezi simbolistica Luceafărului intri pe net și găsești acolo mult mai multe informații, fără să trebuiască să te mai chinui tu ca să afli. Lumea virtuală e plină de informație (ceea ce nu e rău în sine), dar și de capcanele reducerii la minimum a culturii generale și, în același timp, descurajează exercițiul mental. În ceea ce mă privește, antrenamentul intelectual prin lectură m-a îmbogățit și mi-a creat o lume, îmi permite să alunec din mine însumi către universuri paralele și să câștig o senzație de libertate extraordinară.
Cum știm foarte bine, în școală, în copilărie, în adolescență, aceste abordări se iau, se imită, trec de la unul la altul. Extinzând, este o lume pândită și de alt tip de atracții, de fumat, de droguri și de alte metehne ale timpului nostru. Sigur că există și excepții care confirmă, însă, regula. Sunt copii supradotați, interesați de cunoaștere, de performanță în domeniul culturii, al științei și al cercetării, copii care ajung olimpici și, mai târziu, să-și construiască o carieră strălucită. Pe de altă parte, e demn de interes și faptul că mintea românului (nu cea de pe urmă – aceea vine și ea când trebuie) e o minte speculativă. Românul are capacitatea de a se dedubla. Vine și din istorie, vine din modul în care a trebuit să supraviețuiască intemperiilor, căutându-și debușeuri și căutând să-și salveze ființa. Ceea ce am cam reușit, cu costurile de rigoare. Așa că perspectiva imediată în plan general e neagră, în vreme ce în plan particular e îmbucurătoare pentru că, iată, probabil și datorită unor profesori, unor îndrumători cu drag de tineri, poți descoperi sâmburele de talent și chiar de geniu în câte un copil sau altul, și astfel poți să te dedici lui și să nu te limitezi la a-ți face doar meseria în 50 de minute la catedră. E o interacțiune umană care demonstrează încă o dată cât de adevărat este când spui că omul sfințește locul.
EDIȚIA TIPĂRITĂ A REVISTEI „TRIBUNA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI” ESTE DISPONIBILĂ NUMAI PE BAZĂ DE ABONAMENT.
Am făcut școala și liceul în perioada comunistă cea mai sinistră, când s-a realizat reforma școlară, când mulți și importanți scriitori români erau interziși, nu se studiau. (Ion Caramitru)
