Ion Grosu: „Sunt într-o etapă în care nu mai știu cum se face teatru ca să pot face teatru în continuare”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ion-grosu-sunt-intr-o-etapa-in-care-nu-mai-stiu-cum-se-face-teatru-ca-sa-pot-face-teatru-in-continuare/

Actor de teatru şi film aflat în plină forţă, Ion Grosu crede în întâlnirile care modifică oamenii, luptă cu limitele, păşind cu bucurie în faţa publicului său.

Un articol de Dana Rotaru|4 Aprilie 2017

Este actor al Teatrului Nottara, îl puteți vedea zilele acestea în Slava din „Somnambulism” de Iaroslava Pulinovici, în Serghei din „Iubirea la oameni” de Dmitri Bogoslavski, în Christian din „Aniversarea” de T. Vinterberg și M. Rukov, în Vecinul din „Provocări inocente” de Maria Lado, dar și la Teatrul Bulandra în Dolan din „Coada” de Israel Horovitz.

Dana Rotaru: Ion, vorbește-ne de începuturi!

Ion Grosu: Am copilărit în Chișinău, într-un cartier de lângă gară. Nu aveam eu tangențe cu scena pe atunci. Până într-o zi, când m-am dus cu niște prieteni la teatru. Întâmplarea face să fi nimerit la două spectacole mari ale unei generații de aur a teatrului moldovenesc (vorbesc despre generația lui Ion Sapdaru – ei au făcut școala de teatru la Moscova, la Institutul de Artă Teatrală B. Sciukin): „Așteptându-l pe Godot” și „Rinocerii”. Aceste spectacole m-au marcat. “Aha – mi-am zis atunci – cam așa se face teatru!”…Azi știu că am văzut ceva de mare calitate.

Cum ai ajuns la București?

Am fost selectat la Chișinău de regizorul Dan Micu. La una dintre probe, dumnealui mi-a dat o monedă de 5 lei și mi-a cerut să-i găsesc alte cinci întrebuințări posibile. Nu mai știu ce am improvizat eu acolo, am făcut un nasture, un ceas…și mi-a zis – eram încă în concurs: „Sper să îți poarte noroc moneda asta, să fii admis în România și să faci meserie”. Și uite că așa a fost! Soarta a făcut ca, după mulți ani, să fiu angajat la Teatrul Nottara și să văd că pe ușa sălii de lectură scrie Sala Dan Micu…Fantastice coincidențe!

Ai intrat la UNATC în 1991 la clasa profesor Sanda Manu. Ce a însemnat pentru tine  această întâlnire?

Ce altceva poate să însemne întâlnirea cu un mare profesor decât un mare noroc? Doamna Manu ne spunea: “Nu pot să vă ajut după ce terminați școala, dar pot să vă ajut acum. Vă îndrum acum, fie că vă place, fie că nu vă place, dar mai apoi veți sta pe picioarele voastre”. Școala m-a întărit pentru tot ce a urmat. Antrenamentul cu dumneaei ne-a folosit: Vlad Ivanov, Dorina Chiriac, Lia Bugnar, Mariana Dănescu, Ada Navrot – și amintesc doar câțiva – mi-au fost colegi de clasă. Am învățat unii de la alții. Eu eram cel mai mic, am intrat la 17 ani. (La Chișinău școala e structurată altfel decât aici, se fac 10 clase după care poți da examen la facultate). Am învățat multe de la colegii mei și ei mi-au spus că au învățat din naivitatea mea. Pe urmă, m-am stricat și eu! (zâmbește) Cam ăsta a fost traseul meu de început.

După terminarea facultății mi-am zis: „Hop, ce fac acuma?”. Am aflat că se dădea concurs la Theatrum Mundi (actualul Metropolis), în comisie erau Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu; s-au înscris la concurs vreo 300 de actori. Am avut noroc și de data asta că Ion Cocora, directorul Teatrului la vremea aceea, mă văzuse la Casandra (într-o producție a lui Gavriil Pinte, „Billy mincinosul”) și mă voia în teatrul lui. Am luat concursul și am stat la Mundi vreo doi ani. În timpul ăsta nu s-a prea întâmplat mare lucru. Am avut noroc, în cele din urmă, că a venit Alexandru Tocilescu și a pus în scenă un text al lui Gellu Naum, „Poate Eleonora”. Ne-a zis domnul Tocilescu atunci: “Mă, ăștia de lucrați acuma cu mine, o să aveți viață lungă în meseria asta!”. Asta a fost o întâlnire care mi-a dat încredere, m-a bucurat. Eram la vârsta la care voiam să joc, să fiu pe scenă, să fiu în acest fenomen. Voiam mai mult. Și-atunci, împreună cu colegul meu de generație Vasile Toma ne-am zis: “Hai să facem ceva!”. La vremea aceea nu se făcea mult teatru independent. Așa că ne-am apucat singuri să tăiem niște scânduri, să facem o fântână din care să scoatem câinele lui Vișniec și, timp de doi ani, am jucat “Buzunarul cu pâine” peste tot unde găseam spațiu: fie la Institutul Francez, fie la Teatrul Podul, am participat și la câteva festivaluri. Îmi amintesc că într-o seară jucam spectacolul la Teatrul Union și în sală era chiar autorul. Domnul Vișniec ne-a felicitat și ne-a spus că dintre toate montările de „Buzunarul cu pâine”, a noastră i s-a părut cea mai interesantă. Experiența teatrului independent ne-a făcut să continuăm această călătorie în paralel cu activitatea noastră de la teatru. La un moment dat am început și o colaborare cu Teatrul Evreiesc.

Ce a însemnat experiența Teatrului Evreiesc pentru tine?

A fost o provocare. Jucam în idiș, așa că a fost o experiență foarte interesantă. Acolo am jucat într-un muzical montat de Harry Eliad, „Scripcarul pe acoperiș”, cu Dan Tufaru. A fost chiar ultimul lui rol și a fost foarte bun. Am fost impresionat de ce a făcut el acolo.

Vorbește-mi și despre „Un bărbat și mai multe femei”, un alt proiect independent care s-a jucat mult și bine.

„Un bărbat și mai multe femei” după Leonid Zorin, pus în scenă de Vasile Toma, e un spectacol drag mie. Întâmplarea a făcut să jucăm câteva reprezentații și la Teatrul Nottara. Mircea Diaconu – directorul de atunci – a venit să ne vadă și, după spectacol, ne-a felicitat și mi-a propus să rămân la Nottara, să joc aici. Mi s-a încredințat rolul principal din muzicalul „Miresele căpitanului”, pus în scenă de Petre Bokor. Aceasta a fost pentru mine o încercare în urma căreia Florica Ichim a scris că “am trecut de la speranță la certitudine”. În viața asta profesională tot timpul îți pui întrebări: Voi putea să fac asta? Sigur am toate datele necesare ca să pot construi rolul ăsta și să îl duc la bun sfârșit?

De fiecare dată, cu fiecare rol o iei de la capăt?

Da, cumva o iei de la capăt. La Nottara am avut șansa de a mă redescoperi cu fiecare rol jucat: am făcut Arcadi în „Pădurea” lui Ostrovki, în regia domnului Mărăscu, apoi Dolohov în „Război și pace”, în regia lui Petre Bokor, apoi l-am cunoscut pe Vlad Massaci. A pus în scenă „Aniversarea”. Aici am văzut că pot să depășesc niște limite în meseria asta.

Ce înseamnă limite?

Vine un moment când devii meseriaș și ai o zonă de confort; atunci nu mai cauți, îți zici că așa se face teatru, limitându-te. Apoi, un regizor îți zice: „Uite, eu vreau să încerci și așa!”. Atunci ești norocos, atunci împingi limitele. Repet, în meseria asta sunt foarte importante întâlnirile. Și mai e important să se întâmple acele întâlniri de care ai nevoie în acel moment al vieții tale. Al vieții tale, pentru că teatrul și filmul au legătură cu viața. Alexandr Kaleaghin – marele actor rus – vorbea despre faptul că viața are o legătură foarte strânsă cu teatrul și dacă tu apuci să joci niște roluri la vârsta experienței tale de viață, ăsta e un mare noroc, e un dar…

Cu toate astea, te-am văzut la Casandra, în 1995, în “Billy mincinosul” și acolo făceai compoziție. Făceai un tată și erai extraordinar!

Mulțumesc! (zâmbește cald) Îți spun, experiența de viață îmbunătățește, îmbogățește întotdeauna rolul la care lucrezi. Școala de teatru e una, iar școala vieții e altă. Actorul are nevoie de amândouă pentru a-și rafina arta. Eu sunt genul de actor căruia îi place să se întâlnească cu un rol cu care să spună ceva. Dacă mi se întâmplă asta, pentru mine e ca o binecuvântare.

Rolul din “Somnambulism” este un astfel de rol. Vorbește-ne despre asta!

Când am citit prima oară textul autoarei Iaroslava Pulinovici, m-am și conectat la el. Am fost atât de uimit și de încântat de text și de rolul în care mă vedea deja Alex Mâzgăreanu. Cel mai mult m-a uimit că era ceva ce îmi doream să joc, fără să știu că există un dramaturg care să fi scris despre asta. Era ceva ce voiam să exprim acum, apropo de nevoia și dorința mea de a spune ceva cu fiecare rol pe care îl joc. „Somnambulism” e o poveste care mă atinge. Rezonez cu povestea lui Slava. Sunt roluri cu care rezonez și roluri pe care nu le înțeleg până la capăt…Adică, le înțeleg la nivel de meșteșug actoricesc, dar nu pot să mă duc dincolo de ele și atunci joc teatru. În „Somnambulism” pot să mă duc dincolo de rol. Mă simt împlinit și neîmplinit, în același timp. Sunt seri în care îmi zic: “Nu m-am simțit bine deloc!”. Atunci vine Alex și îmi zice: „Acum a fost bine!”.

Sunt într-o etapă în care nu mai știu cum se face teatru ca să pot face teatru în continuare. Dacă ar exista o rețetă, ar fi simplu: intri pe accentul ăla, faci o tumbă și gata! Ta-daaam! Asta e teatru! (râde). Dar nu, nu există o asemenea rețetă. Și ce bine că e așa!

Pentru mine rolul din „Somnambulism” a fost un pahar de vodcă rece care m-a uns la trup și la suflet în același timp.

“Iubirea la oameni” de Dmitri Bogoslavski este un alt spectacol eveniment al stagiunii 2016-2017 a Teatrului Nottara. Cum a fost colaborarea ta cu regizoarea Evghenia Berkovici?

“Iubirea la oameni” este rezultatul laboratorului desfășurat la Nottara, în vara lui 2016. Regizoarea m-a cooptat în distribuție. Apropo de limite, îmi amintesc că am întrebat-o dacă chiar crede că eu sunt potrivit pentru rolul oferit. Ea, ca o rusoaică adevărată, mi-a răspuns: “Tu nu ai altă ieșire! Tu trebuie să faci asta!”. Hotărârea ei m-a determinat și pe mine. Am înțeles că, uneori, e nevoie de pură determinare pentru a-ți ieși lucrurile și de încredere reciprocă. Perioada de repetiții a fost foarte scurtă, dar foarte intensă.

Colaborezi și cu Teatrul Bulandra. Ce te-a adus în Bulandra?

Spectacolul „Coada” de Israel Horovitz, în regia Iarinei Demian. Aici m-am întâlnit pe scenă cu Tudor Chirilă, Mariana Dănescu, Nicodim Ungureanu și Cristian Crețu. Suntem actori din aceeași generație, am apucat să vorbim aceeași limbă, împreună facem echipă bună și meritul Iarinei Demian este acela de a ne fi reunit pe aceeași scenă. Spectacolul se joacă deja de trei ani și mă bucură fiecare întâlnire cu acești minunați colegi.

Ai în palmares și câteva roluri în film: “Poziția copilului”, „Sunt o babă comunistă”, „Despre oameni și melci”, „Umilința” sunt doar câteva dintre filmele în care ai jucat. Care e diferența specifică între actoria de teatru și cea de film?

În teatru, spectatorul are nevoie de gândul tău, de energia ta, de vitalitatea ta, de însăși ființa ta vie și imediată. În film, e doar gândul și cam atât. Camera preia tot, citește tot ce e în interiorul tău. Apoi, făcând film înțelegi că ceea ce faci în teatru nu trebuie să faci în film și că ceea ce faci în film nu trebuie să faci în teatru. (râde).

17670679_1918615958372269_2137909108_o

Fotografii: Laura Dobre / Ziarul Metropolis

Ai avut și momente în profesie în care ai simțit că ai obosit?

E cam devreme să obosesc! Nu, nu e vorba de oboseală. E vorba de niște întrebări pe care ți le pui la vârsta asta profesională. Important e să fie întrebările alea bune. Astea te vor ajuta pe mai departe în meserie. Dacă îți pui întrebările care să te ghideze în viață…

În viața profesională?

Atât în viața profesională, cât și în cea personală. Ele se întrepătrund. Nu poți să faci abstracție de viața personală și să zici că te dedici doar vieții profesionale. Ele, cumva, amândouă își cer dreptul. Are Vâsoțki o poezie în care zice că e bine, câteodată, să faci doi pași în spate, să te uiți atent cam unde ai ajuns, ce ai apucat să faci, de ce ai făcut unele lucruri, ce ai vrut să spui cu asta și ce ai de gând să faci pe mai departe.

Te gândești la cariera ta?

Nu la carieră, ci la ce poți tu să spui pe mai departe ca artist.

Asta înseamnă să te gândești la carieră!

Nu îmi place cuvântul carieră. I-aș zice: un traseu al vieții profesionale.

Cum alegi următorul proiect în care să joci? Tu propui? Faci tot ce ține de tine ca să se întâmple?

Nu sunt genul de actor care să alerge după proiecte. Eu am lăsat ca ele să se întâmple. Al Pacino zice în cartea lui: “Dacă îți dorești ceva cu disperare…

Se întâmplă?

NU se întâmplă!”. (râdem). Tot ce trebuie să faci e să nu disperi, să nu o iei razna! Dacă e să se întâmple lucrurile, se întâmplă! Cum, dacă nu e să se întâmple, nu se întâmplă și gata! Îmi amintesc de probe de film la care mi s-a spus: “Tu ești omul de care am nevoie! Tu ești!”. Am visat, m-am bucurat, iar într-un final nu m-au mai luat. „Păi, nu eram eu omul, nu ziceai că eu sunt? Ba da, dar să vezi…”. (râdem împreună și mai tare). Așa că nu m-a interesat să alerg după un proiect. M-a interesat întâlnirea cu oameni frumoși la suflet, inteligenți, de la care să pot învăța și care să mă poată îmbogăți sufletește.

17571830_1918613121705886_1149582837_o

Mergi la castinguri?

Da, merg și nici aici nu mă cramponez de lucruri. Și aici cred în întâlniri și astea îmi umplu sufletul de bucurie, atunci când se întâmplă. Am dat vara trecută o probă pentru un scurt-metraj (e parte a unei trilogii despre Holocaust) și am luat rolul. La filmare am lucrat foarte bine cu regizorul – era un regizor rus – iar partenerul meu din cele câteva secvențe ale filmului a fost fiul marelui actor Oleg Iancovski. La sfârșitul filmării mi-a mulțumit că a lucrat cu mine și am conversat puțin. Așa am aflat că el este puștiul care a jucat în „Oglinda” lui Tarkovski, că e actor la MHAT, absolvent al lui Oleg Tabacov. În prezent este și regizor de film și i-a avut pe platou pe Nikita Mihalkov și pe Oleg Menshikov. Omul din fața mea le-a dat indicații de actorie acestor titani! Cum să îți spun? Am realizat, pentru a nu știu câta oară, că sunt lucruri care se întâmplă și pe care nu ți le propui tu. Ele se întâmplă. Eu de întâlnirile astea vorbesc. Totul e ca tu să fii pregătit pentru momentul ăla. Pregătit înseamnă să fii sănătos, să n-o iei razna, înseamnă multe lucruri. Atâta vreme cât familia mea e bine, băieții mei sunt sănătoși – am doi băieți de care sunt mândru – și atâta vreme cât sunt deschis întâlnirilor, mă consider pregătit. Trebuie să mergi înainte. Viața e o luptă continuă și trebuie să știi să o faci frumoasă. Să nu fie o luptă încrâncenată, să fie o luptă frumoasă, plăcută. Cam asta e.

12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »