Actorul care l-a interpretat pe Cetăţeanu’ turmentat în „Scrisoarea pierdută”, distribut de însuşi I.L.Caragiale, s-a născut pe 1 decembrie 1869 şi a decedat pe 17 martie 1940. A fost un artist talentat, dar şi un chefliu de pomină.
Un articol de Monica Andrei|30 noiembrie 2015
În primul an de facultate, a dormit într-un corcoduş, pentru că tatăl său nu a dorit ca fiul să se facă “aftor”, considerând meseria o ruşine a timpului. După bătaia primită în mijlocul drumului, nu-l ajută cu bani, drept pentru care viitorul actor se întreţine singur pe toată perioada studiilor de actorie, povesteşte Maximilian în memoriile sale.
Ion Iancu Brezeanu a absolvit Conservatorul, secţia Actorie, la clasa profesorului Ştefan Velescu, fiind coleg de clasă cu marele actor Constantin I. Nottara.
O grădină celebră, cu mare trecere, funcţiona pe la 1860, pe terenul din spatele aripii din stânga a Universităţii, cam pe unde a apărut mai târziu strada Edgar Quinet. Era unul din puţinele localuri de elită ale Bucureştilor de atunci, unde nu se ducea oricine. Dumitru Teleor a apucat, în tinereţea lui, vechea clădire, mare, spoită în galben, care se afla la intrarea grădinii, în care era un birt, şi mai multe camere unde se jucau cărţi. Despre Hirtska (numit de către cetăţenii oraşului, Raşca) se spunea că era un „comersant şi jumătate”. Deviza lui: „să avem norocire”. O tipărea pe toate afişele, lângă program, cu poza cu fata cu halba înspumată în mână.
În 1872, în vestita grădină Raşca, care avea pe atunci o clientelă aproape exclusiv germană, puteau fi ascultate fanfara militară şi orchestra operei. Tot aici se juca spectacolul cu piesa “O noapte furtunoasă”, care a stârnit un imens scandal în epocă, după premiera de la „Naţionalului” bucureştean, iar dramaturgul ameninţat fusese scos din Teatrul Naţional prin spate. Caragiale îşi mută spectacolul la grădină, prin 1880. Pe scena amenajată joacă, în rolurile principale, Ștefan Iulian, M. Mateescu, Aristizza Romanescu.
Vintilă Russu Şirianu povesteşte, în volumul său de memorii, cum tatăl său, aflându-se într-o seară la Grădina ”Raşca”, „când râdea luna pe cer şi cheful era în toi”, îi vede pe Caragiale, Constantin Bacalbaşa, Ion Gorun, care vin și se instalează la masa unde erau George Ranetti, Iancu Procopiu, Nae Ciucurette şi Iancu Brezeanu.
Brezeanu l-a salutat cu evlavie pe Caragiale, iar acesta l-a întrebat ce face. Şmechereşte, cu o jumătate de ochi pe dos, îi răspunde: “Lucrez, coane Iancule… E o galbenă de Mizil… de la Mareş, sosită azi. Ce să zic? Te înfioară”. Autorul “Năpastei” îi îndeamnă pe cei care îl însoţeau: „Haidem, să ne înfiorăm şi noi niţel, amicilor!…”
La masa petrecăreţilor s-a încins o înfiorare plăcută, iar actorul care juca rolul Cetăţeanul turmentat din „Scrisoarea pierdută” a stat numai lângă dramaturg, ca să nu-i scape vreun cuvânt spus de idolul său… până spre dimineaţă, când cerul era fără lună.
Caragiale fredona, dus pe gânduri, câteva fraze muzicale din simfoniile lui Beethoven şi-l întreba pe Brezeanu dacă recunoaşte muzicianul; actorul răspundea, cu regret, că nu ştie, iar dramaturgul îi spunea: “ei, acum încă nu-i de tine muzica asta, dar, când o vei recunoaşte şi o vei înţelege ai să fii, cu adevărat, OM”.
La un moment dat, corzile lăutarilor dădeau semne de somnolenţă, iar conversaţia între mesenii din jurul dramaturgului se cam încurca, Brezeanu contempla cu tristeţe o găleată lângă el, în care fusese gheaţă, ce devenise apă. „Ce-i cu tine, Brezene, ai devenit Hamlet? Cugeţi adânc?”, se auzea vocea mucalită al lui Caragiale. „Cuget, Coane Iancule”, îi răspundea Brezeanu. „Cuget şi mă înourez. Uite, dom’le, apă… Păi, mi-am adus aminte subit că 75 % din corpul omenesc e apă!… Ptiu. M-apucă stenhoria. Cum dom’le, eu sunt trei sferturi apă?” Cu blândeţe consolatoare, autorul «Nopţii furtunoase» îi zice: „Tu, nu, Brezene. Tu eşti 75%… VIN”. (Vintilă Russu Şirianu – Vinurile lor…)
Duel cu vin, între cavalerii lui Bachus
Povestea începuse într-o faimoasă grădină bucureşteană situată în apropierea Teatrului Naţional (cam pe unde este azi Hotel Novotel) unde, la preţuri exorbitante, se găseau de cumpărat simadicoase trufandale şi selecte băuturi.
Vintilă Russu Şirianu scrie o piesa de teatru, „Biruitorul”, care urma să devină spectacol pe prima scenă a ţării. După repetiţii la masa de lectură, actorii „Naţionalului” îşi găseau tihna la un pahar cu vin prin vechile grădini bucureştene. Actorul Gheorghe Storin şi Russu Şirianu se îndreaptă spre grădină, iar în calea lor apar Cezar Petrescu şi Păstorel Teodoreanu. Ajung toţi patru la grădină, intră în bodegă, iar, în faţa barului trag salve de ţuică bătrână rece peste tăcerile solemne ale lui Storin şi tachinăriile dintre Cezar Petrescu şi Păstorel Teodoreanu. Apare Iancu Brezeanu.
După bineţea călduroasă, cei patru cheflii îl invită să facă un cvintet de elită în faţa paharului. Brezeanu se încruntă dintr-un ochi pe deasupra lentilei groase a ochelarilor, spunând: “Am intrat doar ca să cumpăr nişte morun. Eu sunt un băutor serios. Când mă pun, m-aşez cu temei şi lucrez cu paharul ca zidarul cu mistria”.
Storin iese din tăcerea lui: „şi eu sunt băutor serios, nene Iancule, dar asta nu mă împiedică să gust cu plăcere din stropirile aperitivelor”. Brezeanu, râzând batjocoritor şi ridicând urmărul: „tu, băutor serios?.. Haida de!… Mai las-o, copile”. Storin, calm: „Eu îţi propun un târg între noi doi, de seara până dimineaţa”. Condiţiile le fixează Păstorel: „fiecare combatant este obligat să bea cinci baterii. Vinul se va alege în acord. Ritmul de înfrigurare, liber.
La cinci dimineaţa, gongul. Cine va merge drept şi va vorbi limpede, este câştigător”.
După trei zile se întâlnesc în altă grădină de vară, teren ales pentru duelul cu paharul de vin între Brezeanu şi Storin, cinci oameni cu niveluri academice mult prea înalte decât media celor aflaţi acolo. În grădină, lume multă, se aud pahare ciocnindu-se, glasuri în vervă, taraful palpită din viori, zumzăie un ţambal, lăutarii oftează cântece ţigăneşti, ospătarii printre meseni aruncă comenzi: „doişpe mici”, „trei frigări”, „două plachii!”… Martorii cavalerilor lui Bachus: Nicu Bălţăţeanu, Cezar Petrescu şi Păstorel Teodoreanu.
Iancu Brezeanu, în rolul „Cetățeanul turmentat”
Iancu Brezeanu bea şi mănâncă puţin, conversează cu poftă, ochii lui se rotesc peste tot, vorbeşte vârtos, iar bustul său îndesat se agită euforic. “E bună, nene!” exclamă la câte o şotie a lui Păstorel, pocnind cu palma pe masă în timp ce trage o duşcă din pahar.
Gheorghe Storin, stea a “Naţionalului”, uscăţiv, lung, tace ca la biserică, stă drept pe scaun ca în strană, în timp ce pupilele sale sfredelesc totul în jur cu luciri de mercur. Mănâncă puţin, bea mult. Un virtuoz în ale băutului: duce paharul la gură şi toarnă vin, tacticos, ca într-o eprubetă. Tace lung, ca Sadoveanu, şi bea în ritm egal.
Păstorel Teodoreanu, prinţul hazului, se agită tot timpul, bea dezordonat, mănâncă ordonat, tachinează regulat pe toţi din jur. E gardian al paharelor. Să nu cumva să rămână goale. Cu cât înaintează în noapte, vocea lui de mucava capătă inflexiuni comice. Din când în când îl apucă un acces de severitate, critică şi emite sentinţe morale.
Cezar Petrescu, cunoscut campion al paharului, are la chef faze precise. Încălzit cu generozitate se află în faza oratorică. Lipsit de talentul vorbirii, cu multe defecte de dicţie, în faza asta devine logoped perfect şi mai vorbeşte cu trei deodată, bea repede, frământă un miez de pâine.
Nicu Bălţăţeanu, stea a scenei în ascensiune, partizan voluptos al plăcerilor bahice, asculta deferent, zâmbea şi bea politicos.
Trecuse de miezul nopţii, grădina era aproape goală, lăutarii cântau domol, începeau cântecele fără perdea cu decolteu adânc: „Eu pe casă nu mă sui… Numai pe p… lui!” Cei doi combatanţi ai duelului ajung la a treia baterie de vin.
Păstorel, cu o reverenţă spre Brezeanu şi Storin, improvizează un catren: „în luptă cruntă-s doi titani/ Noi ne-ntrebăm cu îngrijorare/Oare când, peste câţi ani/ Se va şti: care pe care?”
Brezeanu lucid, îl trage de haină şi-i zice: „Nu, stimbabile… versurile n-or fi grozave, da n-ai văzut ce pezevenghi e moldoveanu’? Cică… peste câţi ani?” Adică nu-i vorba de <<care pe care>> în meciul cu paharele, ci care va rămâne în posteritate un Iago, nene”.
Orele trec, rămân singuri în grădină, lăutarii dorm, mirosurile de cârnaţi şi grătar au pierit, vine o boare de tei de peste garduri. Păstorel, ca să-l tachineze pe Brezeanu, care a creat pe scenă tipuri de beţivi, aduce aminte de Cetăţenu’ turmentat din „O scrisoare pierdută”, jucat cu virtuozitate. Cezar Petrescu adaugă înţepat: „Ce virtuozitate? Mi-au spus profesionişti din teatru că maestru’ Brezeanu, în ziua în care joacă Cetăţeanu turmentat a lui Caragiale, trage trei, patru baterii şi se prezintă perfect ca în natură… pe scenă”.
Brezeanu se înalţă în scaun şi rostogoleşte vorbele ca nişte bolovani: „să ştiţi de la mine, amicilor, încă nu s-a născut pe lumea asta un beţiv care să poată juca pe beţivul… Cât despre mine, mare măgar e ăla de spune că Brezeanu bea măcar un pahar în ziua în care joacă. Scena e biserică, stimabile!” În replică Păstorel: „perfect, coane Iancule, dar aici nu e biserică, e meci”. Umple paharele: „tunari, foc!”
Ora cinci şi două furculiţe bat într-o farfurie: gong!
Zorile pipăie cerul cu degete roz. Brezeanu sorbise ultimele pahare din a cincea baterie, cu coatele pe masă, privirea duioasă, îngână romanţa pe care taraful o şopteşte din corzi. Storin, neschimbat, tace, bea calm. Cu ceasul pe masă, la cinci două furculiţe bat într-o farfurie. E gongul. Cezar Petrescu îi pofteşte pe concurenţi la prima probă, să meargă până în stradă, fără să se legene. Storin, calm, se ridică şi porneşte de la masă spre poartă. Merge de parcă ar sosi de acasă.
Brezeanu se ridică greu, nu-şi găseşte echilibrul, se încurajează singur şi nu poate păşi. Storin se întoarce din stradă cu acelaşi pas rar, mare şi egal, iar când ajunge în faţa lui Brezeanu şi a juriului de cheflii, acesta îşi întinde braţele spre el: „Storine, m-ai răpus!… Vin să te pup”… Îl pupă şi, cu voce grea, spune: „acum pricep ce-au vrut să spună românii cu zicala <<in vino veritas>>… Păi, sigur, aşa-i, i-adevărat: pământul se învârte”.
Acvafobia lui Brezeanu
La Teatrul Naţional din Bucureşti, cu un veac şi ceva în urmă, este numit director Ştefan Sihleanu. Om extrem de prietenos, gazdă primitoare, intimidat de noua sa funcţie, din dorinţa de a cunoaşte actorii, îi invită acasă la el. Era vară şi destul de cald, iar soţia sa pregătise dulceaţă, tort, şerbet, apă rece, fructe de sezon. Toţi invitaţii actori se serviseră, savurau dulciurile, chiar şi Nottara poftise la un şerbet de cireşe amare – povesteşte martorul ocular în ale sale memorii, Vintilă Russu Şirianu. Conversaţie. Animaţie. Numai Brezeanu privea spre bufet, cu ochii bulbucaţi.
Sihleanu îl întreabă dacă are diabet, dacă îi plac dulciurile şi-l invită să se servească măcar cu un şerbet, la care Brezeanu spune: „Dar vedeţi, dacă iau dulceaţă, stomacul cere apă… şi eu nu pot bea apă….” Directorul alarmat îl întreabă dacă are acvafobie. Cei aflaţi acolo care îl cunosc pe Brezeanu, râd pe înfundate, când directorul îl pofteşte la apă minerală.
„Brr! Ferit-a sfântul! Aia e băutură de spital, domnule director… Eu beau ţuică să prind puteri, beau vin spre a mă înveseli… şi bere, de sete. De apă, mi-e teamă. Ce să-mi dea apa, decât microbi?”
