Ion Lucian a murit în seara de 31 martie 2012, la Spitalul Floreasca din Bucureşti. Au trecut de-atunci nouă ani.
Un articol de Monica Andronescu|30 martie 2021
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Franţa şi Societar de Onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti. În 2004, francezii i-au oferit titlul de Ofiţer al Ordinului Naţional al legiunii de Onoare, pentru activitatea desfăşurată în spaţiul francofon. A traversat mai mult de jumătate de secol de istorie a teatrului jucând şi montând în spectacole pe scene din întreaga lume. A fost coleg cu Lucia Sturdza Bulandra şi cu George Calboreanu. A reinventat teatrul pentru copii. Cu Ion Lucian am stat de vorbă cu puțin timp înainte de dispariția lui. O poveste despre o călătorie minunată prin teatru şi prin viaţă… Și, în același timp, atât de profetică pentru ceea ce trăim azi.
Cum arăta Bucureştiul copilăriei dumneavoastră?
Bucureştiul, în ’24, când am păşit eu în viaţă, era un oraş al Orientului, dar cu multe trăsături occidentale. Aşa că porecla „Micul Paris” nu era lipsită de adevăr. Mari nume din Vest au venit şi au jucat aici, turneele teatrelor franţuzeşti erau aici evenimente ale oraşului. Era un amestec. La colţ de stradă stătea vânzătorul de bragă, iar pe de altă parte erau aduşi pepeni cu avionul de la Paris. Viaţa din Bucureşti era extraordinar de vie. Dovada cea mai bună, că atunci când Bucureştiul a atins cifra etalon de un milion de locuitori, funcţionau în Bucureşti 22 de teatre şi nesubvenţionate, şi pline. Acum, când trăim nişte vremuri mai intense şi cu pretenţii avem maxim 7-8 teatre, la trei milioane de locuitori, şi acolo cu probleme. Eu am prins o epocă bună, excelentă, în copilărie, dar foarte dură în adolescenţă, pentru că a venit criza cea mare din ’33.
Vă amintiţi cum a trăit familia dumneavoastră Marea Criză?
Tatăl meu, care era, la naşterea mea, contabil expert în sistemul CFR, reuşise să acumuleze până în ’29 două vile în Bucureşti, pe strada Witting. Şi un capital de 5 milioane în bancă, ceea ce în epoca aia era o avere. Asta, pentru că la un moment dat a făcut o asociere cu inginerul Tipărescu, o societate particulare de poduri şi şosele, şi a participat din plin la construcţia şoselei Bucureşti-Ploieşti împreună cu un trust mare din Suedia, şosea care s-a dat exemplu şi în străinătate. A suportat tot războiul, tot drumul tancurilor, bombardamente americane, fără să se strice. Aşadar, avea o avere consistentă la naşterea mea. A venit „crahul” şi ceilalţi l-au sfătuit să intre în faliment, ca să salveze casele. Vorba lui, pe care atunci am condamnat-o, dar acum o preţuiesc a fost: „Nu. Dacă n-am putut să-i las o casă fiului meu, măcar să-i las un nume fără pată.” Şi-a plătit toate datoriile şi a vândut tot la nişte cote infime pentru că eram în plină criză. Dintr-o vilă de 16 camere ne-am mutat într-un apartament de două camere. Iar cel mai mult a suferit mama. Tata, în schimb, cu o tenacitate care îl caracteriza, a pus mâna pe servietă şi a luat-o de la început. De aici i se trage, din păcate, şi moartea, pentru că s-a angajat contabil la Uzinele Electrice din Ploieşti şi făcea zilnic naveta. Într-una din aceste navete, în anul 1944, când era epoca bombardamentelor americane, a făcut drumul pe scara unui vagon de tren, sub o ploaie continuă şi puternică. A făcut o congestie pulmonară, pe vremea aceea nu se cunoştea antibioticul, şi eu l-am lăsat viu şi vesel în Bucureşti, plecând în turneu cu Teatrul Naţional, iar când m-am întors acasă să-l îmbrăţişez l-am găsit la spital, pe masa de la morgă. Asta se petrecea în perioada post-criză. Decesul tatei a declanşat o boală de inimă a mamei, care s-a petrecut la trei ani după el. Pe atunci eu eram elev la liceu.
Cum a început povestea dumneavoastră în teatru?
În anul ’40, trei elevi de la Liceul Lazăr şi-au omorât profesorul. Atunci, ministrul Învăţământului a dat un ordin cum că elevii de liceu nu mai au voie la teatru, la cinematograf, pe terenurile sportive şi nicăieri unde sunt grupuri. În această lege se simţea şi o notă a legionarismului, care nu permitea ca tineretul să se adune în grupuri. Or, eu m-am văzut într-o situaţie disperată pentru că de un an de zile luasem de unul singur hotărârea de a face orice, ca s-o ajut pe mama din punct de vedere material, pentru că tata rămăsese cu o jumătate de normă în Cadrilater, ca să administreze uzinele româneşti de acolo, până la vinderea lor Bulgariei. Şi intrasem în figuraţie la Teatrul Naţional. Aveam un coleg, Comănescu – Dumnezeu să-l odihnească, pentru că a murit în prima zi de front – care mi-a înlesnit acest lucru, el fiind descendent din familia Caragiale. Deci eram de câteva luni figurant al Teatrului Naţional. Şi m-am văzut pus în situaţia de a nu mai putea merge la teatru. Atunci am aflat că la Conservator, unde se studiau şi muzica, şi teatrul, se dau carnete de student în anul I celor care nu au încă bacalaureatul, cu condiţia ca până la sfârşitul studiilor să-l obţină. Spre surprinderea mea, am reuşit din prima încercare. Deci acum devenisem student şi eram în acelaşi timp elev. Cum să împac asta? Profesorul meu era marele Ion Manolescu, pe vremea aia primar la Breaza, unde şi locuia. El şi-a pus cursurile luni dimineaţă, luni după-amiază, marţi dimineaţă. Restul săptămânii pleca la Breaza. Cum să lipseşti de la şcoală două zile din şase în fiecare săptămână?! Aşa că mă duceam luni la liceu, marţi la facultate. În săptămâna următoare făceam invers. Fapt care l-a împins pe Manolescu, după un timp, să spună: „Dom’le, nu mai ai şi alte preocupări?” Şi am spus: „Ba da, mă pregătesc pentru inginerie, sunt foarte bine cotat la matematici…” „Fă-te, domnule, inginer!”, mi-a spus. Şi m-a convins. Mi-am zis: „Dacă marele Manolescu îmi spune asta…” Şi am renunţat la Conservator. Dar având carnetul de student în buzunar am putut să mă duc în continuare să-mi fac meseria, pentru că se plătea figuraţia de la Naţional. Între timp, actorii începuseră să mă iubească, să mă simpatizeze, eram poreclit, de altfel, „Puştiul”. La începutul lui ’41 s-a anunţat concurs la Teatrul Naţional pentru ocuparea a cinci posturi de actori bărbaţi. Începuse deja frontul să-şi spună cuvântul… Eu am vrut să mă înscriu, dar nu aveam dreptul. Pentru că la concurs erau acceptaţi absolvenţi din ultimii cinci ani sau studenţi din ultimul an. Or, eu nu-l aveam nici pe primul terminat. Numai că fiind acolo, în lumea aceea, un coleg m-a rugat să-i dau replica, o replică modestă, în concursul lui, într-o scenă din „Castiliana”. Atunci a trecut pe culoar George Calboreanu. M-a văzut şi m-a oprit. „Când intri în concurs, puştiule?” I-am răspuns: „Nu intru, maestre, că nu am voie.” Şi i-am explicat. „Ia fă o cerere”, mi-a zis, „poate îi conving eu pe colegii mei din comisie”. În comisie era Mihail Jora, Alice Voinescu, Marioara Voiculescu, Ion Manolescu, Pop Marţian şi Bălţăţeanu. I-a convins şi au pus hârtia mea direct deasupra, pe masa juriului. Drept care m-am trezit primul concurent la acest concurs unde erau 136 de concurenţi. Luat aşa în pripă, când m-au întrebat ce-am pregătit le-am spus că nimic, pentru că n-am ştiut, dar că pot să dau replica unui coleg. „Cheamă-ţi colegul”, mi-au zis. L-am chemat, am dat scena, eu am spus vreo trei sau patru replici, după care am auzit din sală: „Mulţumesc”. De ruşine n-am mai trecut prin teatru vreo două săptămâni. După două săptămâni m-am dus să-mi iau şi eu lefşoara aia mică de figurant şi m-am întâlnit cu regizorul tehnic principal al teatrului: „Unde umbli, domnule, de două săptămâni te caut.” Zic: „De ce, domnu’ Iliescu?” „Păi cum de ce, nu ştii că ai reuşit?” Reuşisem al treilea din 136 de concurenţi. Ăsta a fost pasul care m-a aruncat în carieră. L-am întrebat pe Manolescu de ce m-a alungat. Pentru că făcuse între timp o declaraţie în ziar în care m-a numit elevul lui preferat. Şi mi-a răspuns: „Am avut impresia că eşti neserios. Eu sunt dispus să primesc în profesia asta orice talent, dar nici un om neserios.” Abia atunci i-am explicat oscilaţia mea, din cauza faptului că eram şi elev. În cei 3 ani cât am activat la Naţional am jucat 74 de roluri. Pe urmă am fost invitat să joc în teatrul lui Eugenia Zaharia, de sub Ateneul Român, era un teatru mic în genul Teatrului Act. Am jucat acolo cu Maria Tănase şi aveam, la 21 de ani, numele uriaş, scris în neon, pe Ateneul Român. A fost o ascensiune de rachetă în carieră. A urmat înfiinţarea Teatrului Municipal de către madam Bulandra. Am fost invitat acolo, ceea ce era un certificat, un premiu. „Am trădat-o” însă în ’60 când a înfiinţat Beligan Teatrul de Comedie şi unde am fost invitat printre primii. Am stat aici până în anul ’60, când m-a apucat aşa, un fel de furie, şi am înfiinţat Teatrul „Ion Creangă”.
De ce aţi ales teatrul pentru copii?
La un moment dat m-a rugat dna Bulandra cu cerul şi pământul să joc într-o piesă de copii care s-a numit „Nataşa şi Ursul”, o comedioară muzicală. Când am văzut patima, afecţiunea, participarea asta absolut inegalabilă, a publicului infantil, care este pur, nealterat şi care trăieşte odată cu tine, mi-am dat seama că acest filon de trăire, de sentimente, de credinţă, trebuie cu grijă şi cu pricepere canalizat către frumos şi înţelegere.
Cum s-a născut celebrul „Cocoşel neascultător”?
A avut un destin absolut incredibil. Într-un an, teatrului Municipal i s-a dat permisiunea să fie renovat. Şi pentru stagiunea respectivă a obţinut de la ministrul învăţământului de atunci sala liceului „Sf. Sava”, cu condiţia ministrului ca la 1 iunie să fie invitat la un spectacol pentru copii. Dna Bulandra, luată cu munca, a uitat. Pe 4 mai a primit telefonul lui Miron Constantinescu, care i-a spus: „Dna, cred că n-aţi uitat să mă invitaţi pe 1 iunie.” Bulandra a răspuns: „Sigur, cum să uităm!” Şi m-a chemat: „Lucian, numai tu mă salvezi. Fă ceva pentru copii de 1 iunie!”. Asta se întâmpla pe 4 mai. Până în 9 mai a fost scrisă piesa, în 5 nopţi, cu gândul absolut clar că se va juca o singură dată, de ziua copilului, ca să salvăm onoarea dnei Lucia. De atunci sunt 54 de ani de când se joacă fără întrerupere, fie în alt teatru din ţară, fie în 8 ţări în străinătate. Iar acum a ajuns şi în Abecedarul spaniol un fragment. O carieră incredibilă… Unii colegi m-au criticat din teatrul pentru adulţi, dar eu consider că mi-am luat un bilet de eternitate mai lung. Mi-aduc aminte, când am montat piesa la Giuleşti, i-am dat textul inginerului de sunet spunându-i că i-am notat toate intrările. Şi el mi-a răspuns: „Nu-i nevoie, dl Lucian, că acesta a fost prima piesă pe care am văzut-o când eram copil.” Iar la Bruxelles, când am fost invitat s-o montez, directoarea mi-a spus când a venit la aeroport: „Lucian, îţi dau o veste proastă, e ultimul spectacol pe care teatrul meu îl mai prezintă, pentru că după premieră imediat trebuie să intru în faliment.” Eu am avut inspiraţia să-l invit pe primar la premieră. Când a văzut, chiar acolo în sală a chemat-o pe directoare şi i-a spus să caute pe cineva din trupă care să preia conducerea şi să schimbe numele teatrului. Pentru că acolo, când dai faliment, directorul nu mai poate să fie validat. Aşa am născut un teatru în Bruxelles. Adică nu eu, „Cocoşelul neascultător”… Asta a fost.
Dar „aţi născut” un teatru şi în Bucureşti…
În ’90, cinci actori de la Creangă au venit la mine nesatisfăcuţi de ce se întâmplă acolo şi m-au rugat să facem tot ce e posibil să deschidem un nou teatru pentru copii. Am parcurs cinci primari… Acum am ajuns la finisarea teatrului.
Cât de greu a fost să faceţi teatru în comunism?
Eram constrânşi la un repertoriu stupid, limitat, şi trebuia să recuperăm ideea teatrului printr-o calitate de interpretare. În perioada aia, însă, s-au făcut foarte mari succese, unele din ele au apucat să uluiască străinătatea. Mi-aduc aminte de turneul entuziast al Teatrului de Comedie la Paris, unde seara cu „Rinocerii” a fost un eveniment. 80% din sala de la „Sarah Bernhardt” era formată din lumea teatrului. Am acasă o cronică în care se spune: „lumea teatrală pariziană a făcut trupei române o manifestaţie uluitoare”.
De ce vă e cel mai dor?
Eu n-am avut viaţă personală, viaţa mea a fost viaţa teatrului. Mi-e dor de tenisul pe care nu mai pot să-l practic, de călătorii, am bătut patru continente… Dacă omul ar putea călători, ar fi mai bun. Şi poate mi-e dor de Paris… Acum am un diabet pe care-l ţin în frâu, dar care m-a măcinat pe dinăuntru, tocmai în ceea ce-mi era mai scump, mersul. Eu aştept cu groază momentul când va trebui să părăsesc profesiunea, s-o privesc de departe şi să-mi fie dor… A început să-mi fie frică de schimbări. Eu am prins epoca capitalistă dinainte de război, am prins războiul, am prins epoca precomunistă, epoca comunistă, acum am prins-o din nou pe cea capitalistă, dar constat că nu seamănă deloc cu ce-am trăit înainte de război, unde valoarea era elementul principal al activităţii umane, iar acum e răsturnată complet. În toată perioada asta – 60 de ani de teatru am eu – de nu ştiu câte ori s-a încercat o lege a teatrelor. De fiecare dată când a fost vorba să se pună în practică a căzut guvernul. La cea nouă, dacă citeşti regimul normelor în teatru, în primul rând te pufneşte râsul, dar un râs sănătos, după care începi să fierbi. Se calculează activitatea artistică cu nişte formule algebrice, de trebuie să angajezi un specialist în matematică să le descifreze. De ani de zile mă lupt să explic următoare idee: Teatrul este de fapt un institut de cercetări, pentru că nu produce serii, produce unicate, care, în sine, sunt doar o propunere pe care publicul o acceptă sau nu. Deci teatrul are tot dreptul de a avea o lege similară cu cele pentru institutele de cercetări. Acum el funcţionează în temeiul unor legi care sunt comune, asemănătoare, cu fabrica de rulmenţi, cu cea de macaroane, care cântăreşte produsul după marfa care se produce.
Ce şanse are un actor în luptă cu timpul?
Drumul adevărat al unui artist care crede în misiunea lui e greu. Teatrul este, fir-ar al naibii, o patimă, dar în acelaşi timp un coşmar. Cum să spun… Nu e ca la fotbal, unde se răneşte un jucător şi antrenorul îl scoate de pe teren şi pune pe altul de pe banca de rezervă. E o profesiune în care Tony Bulandra, în ultima fază a vieţii, scotea o mână pe fereastra decorului ca să poată să i se facă o injecţie cu morfină ca să poată termina spectacolul… Eu îi compătimesc pe tinerii actori, deşi cu ei lucrez, pe ei îi încurajez, este o generaţie pe care o iubesc, dar când văd cât de refractară este la idealurile mele nu ştiu, asta îmi taie mult din elan. S-a pierdut gustul lecturii. E o mare pierdere. Cartea spunea ceva. Devenea un prieten. Internetul… apeşi pe buton, vine ce-ţi doreşte inima, şi dacă stai prea mult dispare. Suntem o societate de roboţi, care construiesc roboţi şi vom fi înghiţiţi de roboţi. Dar continui să sper în biruinţa artei.
