Ion Sapdaru: Actorul trebuie să iubească teatrul în sine şi nu pe sine în teatru
https://www.ziarulmetropolis.ro/ion-sapdaru-actorul-trebuie-sa-iubeasca-teatrul-in-sine-si-nu-pe-sine-in-teatru/

Ion Sapdaru, adolescentul zbuciumat, care putea să se sinucidă, dacă nu-l salva teatrul, s-a transformat în actorul puternic, construit din momente unice, trăite pe scenă şi în afara ei. Ion Sapdaru face una dintre cele mai complete radiografii ale meseriei de actor, într-un interviu memorabil.

Un articol de Monica Andrei|9 ianuarie 2014

Actorul şi regizorul Ion Sapdaru, cu numele din buletin Ivan Sapojnic, s-a născut la 4 august 1961, în comuna Doroţcaia din Transnistria, Republica Moldova. A absolvit Institutul de Teatru din Chişinău, în 1983 şi Institutul de Cinematografie VGIK din Moscova în 1989, pentru ca apoi, în 1990, să urmeze cursurile şcolii masterale de regie din aceeaşi universitate.

A înfiinţat Teatrul Fabulinus în Suceava, unde din 1990 este şi profesor de actorie, mai întâi la Academia de Arte „George Enescu“, apoi în cadrul Universităţii Ştefan cel Mare.

De la debut în teatru până în prezent, Ion Sapdaru îşi desfăşoară activitatea pe două fronturi: ca actor şi regizor.

Monica Andrei: Cum a fost sfârşitul lui 2013 pentru actorul şi regizorul Ion Sapdaru?

Ion Sapdaru: Am fost la New York, am terminat un film regizat de Răzvan Săvescu, „America, venim!“ unde joc un actor. Am luat premiul de regie la Festivalul Naţional de Comedie Galaţi pentru spectacolul „Hai să ne despărţim”, o piesă scrisă şi regizată de mine cu trupa teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani prin noiembrie.

În decembrie, în Teatrul Dramatic din oraşul Cerkassy (Ucraina) am avut premiera internaţională a unui spectacol cu o piesă scrisă tot de mine, „Natură moartă cu nepot obez“. Se joacă în limba ucraineană.

În vara lui 2013 aţi participat la un festival de teatru în Ucraina unde, în anii trecuţi, aţi luat numeroase premii. Cum s-a desfăşurat ediţia din 2013?

Festivalul internaţional se numeşte „Melpomena Tavrii”, şi în 2013 s-a desfăşurat pentru a XV-a oară. E un festival de teatru cu tradiţie şi de prestigiu în Ucraina, de fapt, în toată partea Europei de Est. Oraşul Kherson care găzduieşte acest festival este situat pe râul Nipru, la o sută de kilometri de Odessa şi de Marea Neagră, şi a fost construit de către Alexandr Potiomkin în cinstea amantei sale Ecaterina a II-a.

Regiunea Kherson e celebră în toată lumea prin pepenii uriaşi şi foarte gustoşi de aici. Este a patra oară când am ajuns la acest festival. Prima dată am fost cu studenţii de la Universitatea de Artă “George Enescu”, a doua oară, cu actorii teatrului din Botoşani, a treia, cu actorii Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi.

În 2013 a venit rândul Teatrului „Fani Tardini” din Galaţi. Am fost invitaţi cu spectacolul „Peţitoarele” de Avksenti Ţagarelli, un vodevil gruzin adaptat de mine. De fiecare dată ne-am întors de la Kherson cu premii. Cu studenţii, am luat premiul pentru “Cea mai frumoasă trupă”. Data trecută, cu Teatrul Naţional, am luat Premiul pentru cea mai bună regie, iar actorul Busuioc Daniel s-a întors cu Premiul pentru cel mai bun rol masculin.

În 2013 însă, organizatorii festivalului au hotărât să nu mai acorde premii. Din raţionamente economice, bănuiesc. Criza e peste tot! La festival, au fost invitate trupe din: Rusia, Bielorusia, Portugalia, Ungaria, Moldova, Romania, Israel, Gruzia, Polonia, Lituania. Am văzut spectacole foarte bune şi mai puţin bune. În minte mi-a rămas “Pescăruşul” de la Teatrul Naţional din Minsk care se joacă în Bielorusia la vila regizorului acestui spectacol.

La Kherson, „Pescăruşul” s-a jucat într-o bătrână pădure de mesteceni de la marginea oraşului, unde Trigorin pescuia în lac şi chiar prindea peşte, discutând cu Maşa, iar teatrul lui Kostea Treplev a fost construit în timp real de către muncitori în faţa noastră pe malul aceluiaşi lac. Iar la sfârşit, după ce s-a împuşcat Treplev, natura a oferit creatorilor un final senzaţional. Imediat după împuşcătură, a pornit un vânt neaşteptat ridicând de pe masă teancul de foi scrise de Treplev, împrăştiindu-le prin toată pădurea. Actorii, excelenţi improvizatori, s-au repezit să le culeagă prin pădure. Pe această imagine tulburătoare s-a dat gongul final…

Aţi luat multe premii internaţionale. Ce a însemnat fiecare premiu?

Nimic interesant. Mai multă bătaie de cap, şi atât. Sunt sincer. E plăcut, desigur, că munca ta e apreciată, dar eu sunt un adept al procesului, nu al finalului. Finalul e trist. Sunt bolnav săptămâni în şir după o premieră.

În timpul montării unui spectacol, sau la filmările unui film, îmi formez un anume mod de viaţă, mă cufund într-un vis, dacă vrei, apoi la final, după premieră, toate se duc undeva în neant, şi trebuie să revin cu picioarele pe pământ. Revenirea în real e întotdeauna dureroasă.

Iar înmânarea premiilor e un moment penibil, cu discursuri melodramatice, cu bâlbe enervante şi cu fotografi transpiraţi… Apoi, mai trebuie să recuperezi vreun onorariu de câţiva „fifirigi” şi pentru care trebuie să te umileşti ca la piaţă. Am vreo cinci onorarii pe care nu le-am văzut nici în ziua de azi, apropo…

Când aţi simţit prima dată că sunteţi atras de teatru?

În copilărie. E ciudat ce am să spun acum. Aveam cred, vreo 12 -13 ani când am realizat că viaţa e monotonă şi plictisitoare. Nu trăiam într-un spaţiu în care să mă plictisesc, dar la nivel instinctual am simţit totuşi asta.

De exemplu, când adolescenţii ajung la etapa „sinuciderii” pentru că nu sunt înţeleşi de părinţii lor, am vrut şi eu, normal, să mă sinucid, din cauză că viaţa mi se părea total neinteresantă.

Norocul meu a fost să văd un spectacol viu, nu la televizor, în care, iarăşi, la nivel instinctual, am simţit că asta e de mine. Viaţa actorilor mi se părea fascinantă, plină de mistere şi de peripeţii, cu nopţi nedormite, cu amoruri deosebite. Ş-apoi mai erau şi aplauzele!

Actorii acelui spectacol au fost răsplătiţi în seara X cu aplauze furtunoase care nu se mai opreau. De atunci, explozia aceea de palme îmi răsună şi acum în urechi. Mă uitam în jurul meu, cuprins de-o beatitudine sublimă, şi tot atunci, cred că am avut un fel de… extaz mistic. În seara aceea am hotărât: voi fi actor! Acolo-i viaţa mea – în oglindă!

Aţi absolvit Institutul de Teatru din Chişinău şi Institutul de Cinematografie de la Moscova. Ce preferaţi, să interpretaţi roluri în teatru sau să semnaţi regia unui spectacol?

Prefer să muncesc în teatru. La începuturi am făcut de toate. Am fost maşinist cu carte de muncă, vreo săptămână, la Teatrul Naţional din Chişinău, am lucrat ca electrician şi sonorizator, la Teatrul „Luceafărul”, tot din capitala Moldovei.

Apoi, am fost angajat ca actor, încă de pe vremea când eram student în anul II, la Facultatea de Teatru din Chişinău. În ultimul timp am staţionat mai mult în zona regiei.

Cam pe aici îmi duc traiul, mă pasionează unghiul din care priveşte regizorul asupra „materialului dramatic”, dar şi asupra vieţii noastre de toate zilele. Înainte de asta, am avut câteva experienţe „traumatizante” cu regizori pentru care teatrul era un laborator nazist, şi mi-am propus s-o „las baltă” cu actoria. Pentru o perioadă, eventual. Văd că perioada s-a cam lungit …

Cum vă amintiţi anii din studenţie la Institutul de Teatru din Chişinău?

Anii de studenţie de la Chişinău au fost nemaipomeniţi! Aveam 18 ani neîmpliniţi şi scăpasem de „teroarea” părinţilor. Nimeni nu mă trezea dimineaţa, puteam să stau treaz noaptea cât voiam, puteam să sărut fete, să beau bere, să nu mă duc la ore… Viaţă de artist! Noaptea vesel, ziua trist, cum se spune în folclorul actoricesc.

Abia pe la sfârşitul anului doi am realizat, că de fapt, eu mă pregătesc să devin actor, şi asta m-a pus serios pe gânduri. Am recuperat hulpav în următorii doi ani tot ceea ce trecusem cu vederea în anii precedenţi, îndrăgostindu-mă iremediabil de teatru.

Amintirea care mi-a marcat cu siguranţă cariera a fost interpretarea unui mic rolişor, la examenul de actorie de la sfârşitul anului doi. Jucam un marinar care se întorcea de pe mare şi-şi surprindea iubita cu altul. Iese în parc dărâmat şi începe să povestească unui străin toată povestea lui. La un moment dat am simţit că sala vibrează într-un anumit fel… de fapt, toţi spectatorii amuţiseră.

Mai întâi m-am speriat, apoi am realizat: mă ascultau pe mine! Şi brusc, am simţit că atenţia asta sporită care venea din sală îmi dă aripi. La examenul acela am înţeles ce forţă exercită teatrul asupra oamenilor! Şi ce responsabilitate îşi asumă actorul prin actul său artistic.

Ion Sapdaru

Profesorii de actorie au fost foarte buni. Îmi amintesc cu plăcere de orele de arta actorului, predate de domnul Vladimir Cobăsneanu. Acum are 80 de ani şi mai joacă în teatru. A jucat şi într-o piesă regizată de mine, la Teatrul National din Chişinău. A fost o reîntâlnire tulburătoare, după 30 de ani, cu omul care m-a învăţat să fac primii paşi pe scenă.

Am avut şi întâmplări hazlii în teatru. Au fost nenumărate. Îmi amintesc că în anul întâi, profesoara de arta vorbirii îmi reproşa mereu că nu ştiu pe de rost exerciţiile cu hexametrii. Un lucru insurmontabil pentru mine! De Anul Nou am mers cu „Pluguşorul” pe la casele profesorilor noştri şi, evident, când o uram pe doamna profesoară am uitat textul. Iar doamna profesoară n-a întârziat să apară în pragul casei: “Iar ai uitat textul, Sapdarule!” …

Şcoala de actorie din Chişinău are la bază tot sistemul lui Stanislavski?

Da, în mare parte şcoala de la Chişinău are la bază principiile şcolii stanislavskiene, dar nu-i sunt străine nici căutările în diverse şcoli, cu tendinţe teatrale diametral opuse şcolii realiste ruse.

Din 1990 aţi început să jucaţi pe scenele teatrelor moldoveneşti din România, apoi aţi montat spectacole de teatru, şi între timp, aţi devenit cunoscut în România. De ce aţi ales să jucaţi pe scenele româneşti?

După primul turneu efectuat de către o trupă basarabeană, în România, asta se întâmpla în martie – aprilie 1990, am fost invitat sa mă angajez în trupa Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” de la Iaşi. Am obţinut transferul de la Teatrul „Luceafărul” din Chişinău, la Teatrul „Vasile Alecsandri” Iaşi. Pe transferul meu stăteau semnăturile a doi miniştri ai Culturii: Ion Ungureanu şi Andrei Pleşu.

Alt motiv pentru care m-am mutat în Romania, este acela că în 1986 când am fost cu clasa de actorie de la Moscova într-un schimb de experienţă la U.N.A.T.C. am jurat la Ploieşti, în faţa Muzeului Caragiale, şi în faţa colegilor mei, că mă voi întoarce, cândva, în România, şi voi fi aici actor. Colegii mei au râs şi mi-au făcut semn că sunt dus cu pluta.

Erau vremurile când în România, tovarăşul Ceauşescu dădea senzaţia că va mai trăi încă 50 de ani, pe puţin. Colegii m-au considerat atunci excentric şi nebun de legat! Pe altă parte, nu am ales scena românească, ea m-a ales pe mine. În general, în teatru nu prea faci ce vrei. Iar alegerea finală o face scena. „Regina-Scenă” alege singură cine să-i fie slugă devotată!

La ce rol aţi râvnit şi nu a venit spre dumneavoastră?

Richard al III-lea. Am dorit mereu să joc rolul acesta. Cred că este un personaj pozitiv frânt de vremurile şi de oamenii din jurul lui… Îmi place deznădejdea lui, iar spaimele lui sunt atât de umane, şi îmi place scena cu Lady Ann la sicriul soţului ei. Ce forţă trebuie să aibă acest om ca s-o convingă pe văduva ce-şi bocea soţul proaspăt ucis, să-i devină amantă!…

Ce personaj din toată cariera de actor aţi urât?

Am urât mai multe. Uneori, pentru că nu-mi ieşeau, alteori, pentru că mi-au ieşit bine. Dar e niţel cam bizar, să joci un personaj, şi să-l urăşti. Nu-l mai juca, daca-l urăşti, nu ?

Indiferent de spectacol, aveţi un obiect pe care îl vreţi pe scenă, de energia căruia aveţi nevoie acolo şi fără el nu aţi juca?

Nu am fetişuri actoriceşti. Dar pot să spun ce nu-mi place. Nu suport, de exemplu, costumul strâmt. Având un astfel de costum nu te aştepta de la mine nici la un pic de performanţă. Mă plimb nervos pe scenă şi zic replici. Atât! Ca regizor îmi plac valizele şi umbrelele. Recuzita călătorului. Da, şi paharele umplute cu vin roşu sângeriu. Asta-i o glumă, evident!

Dintre toate rolurile jucate în teatru pe care-l consideraţi ca rol al vieţii dvs.?

Nu am un rol al vieţii mele. A avea un rol al vieţii tale înseamnă că… s-a terminat viaţa? Dincolo de glumă, am desigur câteva roluri, la care ţin mai mult. Poate, din cauză că, am lucrat mult timp la ele, şi le-am construit anevoios. Îmi amintesc cu plăcere, dar şi cu frisoane, de Emilian din „Proştii sub clar de lună” de T. Mazilu, de Podsekalnikov din „Sinucigaşul” de N. Erdman, de Beranger din „Rinocerii” lui Eugene Ionesco…

Ca actor vă simţiţi aproape de rolurile de comedie sau de dramă?

De rolurile de compoziţie. Îmi plac rolurile din categoria „râsu’-plânsu’”. Viaţa nu e alcătuită numai din comedie sau numai din dramă. Aceste genuri există concomitent, ele se împletesc în mod perfect în viaţă, astfel de roluri îmi plac, în teatru şi în film…

Aveţi un regizor de teatru preferat?

Acum sunt înnebunit de Thomas Ostermeier. M-a lăsat interzis cu „Hamletul” lui. Acesta-i teatrul meu! Astfel de teatru îmi place să fac! Umorul negru, aburul de ironie, încrâncenarea personajelor şi lirismul crud m-au determinat să-l admir chiar din primele minute ale spectacolului. Dintre regizorii cu care am lucrat, îl prefer pe Alexandru Dabija. Este regizorul, poate ultimul din România, care face spectacole cu… ACTORI.

Restul regizorilor fac spectacole cu efecte sonore, ecleraj sofisticat, video art, dansuri, nudism, fum, costume, decoruri scumpe şi inutile, holograme, pocnete, figuraţie prost plătită, bubuituri, animale exotice…

Cu ce regizori aţi fi vrut să lucraţi şi nu aţi avut ocazia?

Cu Anatolii Efros şi cu Liviu Ciulei.

Ce sfaturi puteţi da unui tânăr actor, care termină acum facultatea?

Depinde ce vrea să facă după facultate. Majoritatea actorilor tineri de astăzi au făcut şcoli proaste, aproximative, iar pregătirea unora din ei este lamentabilă, şi spun asta nu cu răutate, ci cu sinceră compasiune. De aici, vine şi superficialitatea actorului tânăr. Apoi, perspectiva unei înfometări continue îl determină să facă compromisuri regretabile. L-aş sfătui pe actorul tânăr „să iubească teatrul în sine şi nu pe sine în teatru” – de la Stanislavski veche zicere, dar vă asigur, că îndemnul nu şi-a pierdut deloc actualitatea.

De când v-aţi apucat de scris piese de teatru?

De mult. Dar am fost timid în sensul acesta. Am considerat şi mai consider dramaturgia o „super literatură” pe care n-o poate aborda oricine, uneori, chiar şi scriitori geniali. Pot să dau un exemplu. Marele L. Tolstoi a scris piese modeste, îndrăznesc să spun, pe alocuri proaste de-a dreptul. E un anume cod mistic în scrisul de teatru… Am scris teatru şi mai scriu dintr-o plăcere de a plămădi viaţa din replici. Sunt aidoma fiului meu, care stă ore în şir asupra unor piese minuscule de lego construind oraşe şi lumi fanteziste…

Aţi publicat cărţi?

Da, o singură carte: „Natură moartă cu nepot obez”. Este un volum de piese. Am adunat acolo toate exerciţiile mele dramatice din ultimii şapte ani. Piese scrise în cabinele de teatru din Botoşani, Chişinău, Bucureşti, noaptea târziu, după repetiţii sau după filmări, fără să visez măcar, că într-o bună zi, această înşiruire de dialoguri va căpăta viaţă, adică vor deveni spectacole.Volum nominalizat la premiile UNITER, pentru cea mai bună piesă românească, în 2008, iar premiul nu a fost acordat.

Ce vă atrage mai mult teatrul, filmul sau telenovela?

Orice, dacă e făcut bine, dar întâietate, bineînţeles, are teatrul, pentru că este spaţiul concret, dar şi virtual în care eu mă simt cel mai bine. Am luat rând pe rând în „derâdere” tot ce mă înconjoară. În ţara noastră, din ce în ce mai stupidă, dar şi mai periculoasă, instituţiile statului perfide şi posesive, chiar şi instituţia familiei capătă pentru mine nuanţe de vodevil prost;

Cu prietenii, care sunt din ce în ce mai puţini, discut în ultimul timp doar teme medicale: ce ne mai doare, ce se mai poate face cu reumatismul, diabetul, inima? etc. etc. … Teatrului, din fericire, i-am păstrat aceeaşi admiraţie pe care o nutream de la începuturile mele de actor, şi orice s-ar întâmpla în relaţia mea cu teatrul, (că de întâmplat se întâmplă, slavă Domnului! ), îi voi rămâne soldat devotat şi loial, până „moartea ne va despărţi”.

Aţi lucrat în film cu trei regizori diferiţi ca vârstă şi stil: Porumboiu, Munteanu, Nemescu. Cum vă amintiţi acea etapă din viaţa dumneavoastră?

Nu sunt prea diferiţi ca vârstă. Tinerii aceştia extraordinari de talentaţi m-au coborât cu picioarele pe pământ. Am început să realizez că în teatru consumăm nişte poveşti penibile, false, învăluite în nişte arabescuri groteşti. Pierdusem contactul cu realitatea, cu spectatorul care devenise altul. Mai realist, dar şi derutat.

Spectatorul devenit peste noapte „consumator” de artă teatrală. Lucrul cu ei, prin filmele pe care le-am făcut, mi-a oferit ocazia să evadez dintr-un spaţiu ermetic care mă învăluia galeş şi primejdios.

Care sunt rolurile din filmele pe care le-aţi jucat în 2013? Ştiu că aţi fost în Ungaria.

Am terminat un film cu regizorul Şerban Marinescu în aprilie. O comedie amară despre realităţile româneşti imediate, în care am jucat un primar, ce se hotărăşte să facă o călătorie la Paris cu „oamenii de vază” din comună. Întâlnirea cu Şerban a fost una fantastică, m-am îndrăgostit de acest artist neliniştit în creaţie, şi sper că dragostea a fost reciprocă.

Apoi am terminat lucrul la filmul „Miraj”, o producţie cinematografică maghiară, semnată de Szabolcs Hajdu, regizor din generaţia lui Porumboiu. Curajos, excentric şi foarte talentat. Are să fie un film, cred, frumos. Am jucat alături de Isaach de Bankole, actorul din filmele lui Jim Jarmusch şi Lars von Trier, de Ursula Torok-Ilies. În film mai joacă Răzvan Vasilescu şi Dragoş Bucur. Am finalizat alt film în America la Las Vegas.

Ion Sapdaru

Ce face actorul Ion Sapdaru în timpul liber?

Nu prea am timp liber. Merg la pescuit, primăvara şi vara. Iarna citesc. Scriu, dar rar. Când ajung la Galaţi ne plimbăm noaptea, cu actriţa Ana Ciucanu, şi ne uităm pe ascuns în geamurile luminate. Dar asta numai la Galaţi… Simt că-mi neglijez familia, ştiu că nu e bine, dar n-am încotro. Fac eforturi, nu scap nici o ocazie să stau cu fiul meu, o ajut cum pot pe soţia mea, dar aceste ocazii sunt atât de rare… Norocul e că ai mei sunt toleranţi cu mine. Nu ştiu însă cât au să mai fie.

Ce spectacole pregătiţi pentru stagiunea 2013-2014, ca regizor?

Am câteva proiecte în derulare, unul e la „Fabulinus”, teatrul studenţesc, pe care l-am înfiinţat acum doi ani, la Suceava la universitate, e vorba de un colaj Cehov, urmează să fac o piesă de N. Koleada într-un teatru românesc. Acum pregătesc un spectacol cu studenţii,„Final apoteotic cu înger“ de Oleg Bogaiev, premiera va fi la sfârşitul lui ianuarie.

Foto cu Ion Sapdaru – arhiva personală

07
/08
/17

Renumitul director de imagine italian Blasco Giurato semnează imaginea filmului românesc ”Octav”, al regizorului Serge Ioan Celebidachi, ce va rula în cinematografe începând cu 6 octombrie 2017. Marcel Iureș are rolul principal în filmul în care mai joacă actori precum Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar. Blasco Giurato a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care și „Cinema Paradiso”, pelicula premiată cu Oscar.

01
/08
/17

Românul celebru în străinătate care a descoperit Legea Constructală, Membru de Onoare al Academiei Române din 2011, Doctor Honoris Causa a 18 universități din lume este printre primii 100 cei mai citați din inginerie. Profesorul universitar la Duke University, universitatea particulară de elită în SUA, ține prelegeri pe tot globul și a publicat 30 de cărți.

21
/07
/17

Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) coordonează colecția „Biblioteca Polirom”. BAS (39 de ani) este poet și, din acest an, romancier. Cartea sa „Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost primită cu entuziasm, primind elogii peste elogii. Ne-am întâlnit să stăm un pic de vorbă despre cărți, nu neapărat ale noastre. A reieșit că situația nu e deloc roz. Iată.

12
/06
/17

În a doua zi a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (10 iunie) a fost prezentat spectacolul de dans aerian ”TANGO LA ALTITUDINE II”, semnat de coregrafa argentiniană Brenda Angiel, continuarea unui spectacol prezentat anterior tot la FITS de aceeași companie. Un performance în aer, în lumini, umbre și fum, într-un spațiu care nu mai e spațiu definit de limite ci e libertate și respirație largă.

09
/06
/17

„Mă simt jenată când aud laude”, spune actriţa Tora Vasilescu într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, realizat la Cluj-Napoca. Ea va primi Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la Gala de închidere care va avea loc sâmbătă seară.