Ionut Grama: „În Bucureşti nu există unitate între actori“
https://www.ziarulmetropolis.ro/ionut-grama-in-bucuresti-nu-exista-unitate-intre-actori/

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Ionuţ Grama, unul dintre cei mai buni tineri actori români ai momentului, vorbeşte despre intoleranţa şi dezorganizarea din sistem, despre demnitate în meserie şi despre publicul care nu îi înţelege, de multe ori, pe actori.

Un articol de Judy Florescu|4 Ianuarie 2014

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Ionut Grama a avut perioade mai lungi în care nu a profesat actoria. Și atunci a simțit foarte puternic impulsul să facă meseria asta din nou. „Orice ai zice, ca actor simți nevoia să exorcizezi mereu ceva prin meserie, să descoperi alte laturi din tine și să trăiești lucruri ieșite din cotidian“. Dar nu vrea să lucreze ca pe bandă, ci îşi şi lasă unele roluri să respire. „Fiecare rol are locul și spațiul lui în mine, fiecare răspunde unei nevoi de-ale mele și nu-mi doresc să le sugrum sau să le supun unei rutine“.

Ionuţ Grama, unul dintre cei mai buni tineri actori români ai momentului, vorbeşte despre intoleranţa şi despre dezorganizarea din sistem, despre demnitate în meserie şi despre publicul care nu îi înţelege, de multe ori, pe actori. El revine pe scenă într-unul dintre cele mai bune spectacole independente, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“, pe 12 ianuarie, la Godot Cafe Teatru din Bucureşti.

Judy Florescu: Ultima mea întâlnire ca spectator cu tine a fost într-o reclamă televizată.

Ionuţ Grama: Toată lumea îmi spune în perioada asta că m-a văzut într-o reclamă…

Ce înseamnă pentru un actor să apară în reclame?

Pentru el e strict o metodă de a face un ban. Pentru cei din afară este o mare glorie, pentru că îl văd la televizor. Când fac câte o reclamă, mă sună rudele să-mi spună că sunt foarte încântate și că așteaptă urmarea: telenovelele (râde).

Vei juca în telenovele?

Nu cred. Asta ar urma din punctul de vedere al familiei și al prietenilor – după reclame, următorul stadiu ar fi să te vadă într-un serial. Atunci chiar ai ajuns cineva, pentru că apari la TV. Foarte multă lume cu care fac cunoștință mă întreabă în ce serial joc. Cam asta e raportarea. Cumva e de înțeles, pentru că nu toată lumea se duce la teatru. Sincer, nici eu, până să dau la actorie, nu prea mergeam la teatru. La urma urmei, fiecare are hobby-urile lui, nu poți să condamni omul că nu merge mai des la teatru să mă vadă pe mine.

De ce crezi că a scăzut interesul tinerilor față de teatru? El nici nu există, practic…

Nu e chiar așa. Nu sunt la curent cu statisticile, ca să-mi dau seama dacă tineretul merge sau nu la teatru, dar eu, la Godot, unde joc în „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“, văd mult tineret. Am jucat spectacolul ăsta și la Teatrul Act și la Nottara și veneau foarte mulți tineri.

Cred că fiecare are aria lui de interes. De exemplu, foarte mult tineret se duce la spectacolele lui Radu Afrim. Faptul că mulți tineri (și nu numai) merg la teatru pentru că rezonează realmente cu teatrul, sau o fac pentru că este o modă, e o altă discuție.

Există trenduri în teatru, care se nasc cumva sincer și care apoi se continuă pentru că sunt trenduri. Adică există spectatori care se duc la un anumit produs, la un anumit regizor, la un anumit actor, indiferent dacă spectacolul acela e unul reușit, indiferent dacă este unul mai puțin reușit. Ei se duc pentru că e actorul sau regizorul cu care s-au învățat, cu care simt ei că rezonează și sunt fascinați de orice face.

E important să te și educi ca spectator. E și ăsta un aspect: spectatorul educat, selectiv, versus spectatorul care merge la orice doar ca să spună că a fost la teatru, la un concert, la un eveniment. Există spectatorul cu discernământ, există spectatorul căruia îi place orice atâta vreme cât e „ceva” artistic, semnat de cutare, în care îl vede pe artistul cutare și i se pare frumos oricum ar fi, și există spectatorul care nu prea merge la evenimente artistice şi care ar trebui dus de mânuță (sau nu).

Tu mergeai la teatru în tinerețe?

Am mers când eram mic-mic, la Teatrul Ion Creangă. Mă duceau părinții. În școală, a existat o singură inițiativă a unei profesoare din liceu de a ne duce cu toată clasa la teatru. Țin minte și acum, ne-a dus la Teatrul Mic la „Moartea mănâncă banane“.

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ este cel mai vechi spectacol al tău, unde joci un domn de 40 și ceva de ani. Nu te-ai gândit să te îmbrătrânești artificial?

Nu. Am pornit de la început – de acum șapte ani – cât se poate de onest, fără artificii și compoziții care să ne „îmbătrânească”. Iar dacă mi-aș grizona părul, aș arăta ca Daniel Popa, care e tânăr și grizonat (râde).

Voi, actorii, trebuie să suferiți prin natura meseriei voastre…

Mie îmi plac „suferințele” astea. Îmi plac transformările și regizorii care mă împing în zone unde trebuie să modific ceva radical, pe dinăuntru. N-a fost vorba până acum de modificări exterioare extreme. Din punctul de vedere al jocului actoricesc, au fost variații destul de mari. Dar modificări fizice, nu. Nu m-a pus nimeni să mă rad în cap, de exemplu.

La Hollywood, când e vorba de anumite sume și ai un proiect pe care știi că îl faci câteva luni, și după aceea te-ai liniștit, acolo da, te pot convinge să-ți modifici înfățișarea, să slăbești sau să te îngrași dramatic, cum se întâmplă. La noi, cum se joacă în sistem de repertoriu și ai mai multe spectacole lunar, dacă te razi în cap pentru un spectacol ești automat ras în cap și pentru spectacolul celălalt, unde nu trebuie să fii. În spectacolul pe care îl joc acum la Unteatru trec prin cele mai mari modificări.

Citiţi şi: Cel mai frumos roman din lume are premiera la Unteatru

Te referi la „Cel mai frumos roman“.

La „Cel mai frumos roman din lume“, da. E un spectacol unde atmosfera e mai apăsătoare, mai sumbră. Pereții din cărămidă de la Unteatru se potrivesc perfect.

Ești unul dintre puținii actori care preferă să trăiască din meseria lor.

Încerc, mă străduiesc să fac să iasă ceva din meseria asta. Am făcut și alte lucruri, şi traduceri, şi dublaj la desene animate.

Apoi grafică. De unde ai toate aceste pasiuni? Ai pornit pe principiul „nevoia te învață“?

Asta cu nevoia care te învață m-a făcut să mă mai specializez puțin. De mic mă pasiona să desenez personaje din Walt Disney. Voiam să mă fac animator la Walt Disney. Visam. Și cu traducerile, cu limba engleză. Totul a început de la „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ – tot timpul mă întorc la spectacolul ăsta, chiar glumesc cu prietenii că voi îmbătrâni și încă voi vorbi despre Virginia Woolf ca despre gloria tinereții. A fost prima piesă pe care am tradus-o. Florina Gleznea, colega și prietena mea, a propus textul pentru licență…

Ionut Grama

Ionut Grama, într-o scenă din spectacolul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“

Aveți aceeași distribuție de 7 ani? Cred că sunteți cel mai longeviv spectacol din teatrul independent.

Mai e și „Amalia respiră adânc“, cu Cristina Casian, care e regizat de Mariana Cămărășan, jumătatea regizorală care a semnat și „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ – cealaltă jumătate e Alexandra Penciuc.

Acum doi ani, la Godot, am aniversat 5 ani de la premieră. Am avut și foarte mult noroc cu spectacolul ăsta, a trecut prin mai multe etape și de fiecare dată am întâlnit oameni de bine cărora le-a plăcut și care s-au oferit să ne ajute financiar, pe partea de promovare, sau cu o recomandare. E foarte important pentru viața unui spectacol independent care a fost, o bună perioadă de timp, „pribeag”. Sunt multe produse bune care mor fiindcă nu sunt văzute de oameni-cheie care pot să ajute proiectul într-un fel.

Nu ar trebui ca fiecare actor să aibă un agent?

Noi, actorii, ar trebui să avem și un sindicat. Ar trebui să se lucreze puțin la legislație pentru asta și s-a încercat de vreo două ori. Odată, când terminasem facultatea, foștii mei colegi au încercat să resusciteze sindicatul actorilor (care se pare că există, dar nu funcționează), și s-au lovit de diverse probleme – una dintre dintre ele a fost problema multor actori deja cunoscuți, în vârstă, care au zis că nu vor să se implice, fiindcă nu îi interesează.

În București nu există unitate între actori, fiecare e pe cont propriu, iar pentru un sindicat e nevoie de un set de standarde comune. Unii actori „cu cotă” își permit să impună standardele proprii, fără să le fie teamă că producătorul sau agenția de casting vor spune „OK, pe banii ăștia și în condițiile astea renunțăm la tine și luăm pe altcineva”.

Actorii independenți, mici și mulți, nu își prea permit să aibă standarde, sunt ușor de înlocuit cu alți colegi care sunt dispuși să lase demnitatea la ușă. Și aici nu mă refer la standarde occidentale, mă refer la sume și condiții de lucru de minim bun simț. Și mai observ ceva la unii actori mai în vârstă – lipsa generozității, a dorinței de a cunoaște realmente oameni noi, oameni mai tineri.

Nu e o observație generală, mulți sunt extraordinari, receptivi, dornici să lucreze cu colegi actori și cu regizori tineri. Dar am cunoscut actori vârstnici care, atunci când trebuie să joace alături de tineri, îi tratează ca pe niște ucenici, le spun cum și ce trebuie să joace, le fac regia spectacolului și nu se gândesc pentru o secundă la faptul că, poate, au și ei ceva de învățat de la tineri. E un soi de autosuficiență la care, sincer, sper să nu ajung și eu.

Pe mine mă bucură să joc cu un actor mai în vârstă, și asta nu pentru că îl consider un „monstru sacru”. Eu îl văd ca pe un un coleg actor cu mult mai multă experiență decât mine, pe care îl respect inclusiv datorită vârstei. Am cunoscut actori de la Hollywood care nu își etalează faima sau vârsta, care te tratează de la egal la egal. Mi se pare firesc…

Cele mai multe articole pe care le-am citit despre tine se refereau la filmul „Devil inside“, deși acolo nu ai avut rolul principal.

Teoretic, eram important, fiindcă eu filmam tot. Pe sistemul de found footage, cum zic ei (americanii). Dar în film apăream cel mai puțin dintre cei patru actori principali, e drept. A fost o experiență. E un film mai reușit decât s-a scris în presă că este, dar nu e un film revoluționar și nici n-a fost un rol de-al meu „de referință”, n-a fost vorba de o evoluție profesională senzațională. A fost o ocazie și eu am luat-o ca pe o distracție, pentru că îmi place să joc în limba engleză. Și îmi plac filmele horror.

N-a fost un film care să te facă să descoperi altceva despre tine…

…Și să arăți lumii mari veleități artistice… nu neapărat. E pur și simplu un film făcut cu drag de o echipă care e fană a genului horror. A fost un experiment la care am lucrat așa cum lucram la filmele studențești, ca între prieteni, lipsit de orice glamour hollywoodian. S-a făcut atunci puțin tam-tam în presă, cum se face la noi ori de câte ori un actor român apare cât de puțin într-un film american.

Eu sunt un tip destul de demn și mă gândeam atunci că mi se iau interviuri despre experiența asta ca și când aș fi jucat un rol principal la Spielberg într-o nu știu ce mare epopee. Dar pe de altă parte e o experiență și e un lucru pe care îl doresc și altor colegi de-ai mei, pentru că te ajută și e important să joci în filme străine. E o altă deschidere. Se fac foarte multe filme străine la noi.

Actorul român tânăr vorbitor de limbă engleză are mai mari șanse să joace într-un film străin filmat la noi decât într-un film românesc. Actorii români merită să joace în filme americane, fiindcă ar face față cu brio actorilor străini. Suntem foarte mulți care suntem capabili. Nu spune nimeni că românii trebuie să stea cu românii iar Hollywoodul e ceva fabulos la care nu ar trebui să avem acces.

Tu ai demonstrat clar că avem acces.

Pentru că a venit Hollywoodul la noi. Și vine în continuare. S-au făcut atâtea filme americane la noi și am colegi care au jucat în câteva, roluri mici, fiindcă nici regizorii străini nu se încumetă… Eu am avut noroc cu accentul meu american sau britanic, dar în general românilor le sunt rezervate rolurile minore.

Cum se lucrează la Hollywood și cum se lucrează în România?

Eu nu am lucrat „la Hollywood” (râde). Am lucrat în România, la producții americane, cu staruri de la Hollywood, dar cu echipe mixte româno-americane. Să știi că nu sunt niște diferențe chiar atât de mari. Contează foarte mult și studioul cu care lucrezi. Ca peste tot, sunt medii mai relaxate sau medii mai încordate.

În general, poate am avut eu noroc, dar oamenii cu care am lucrat au fost destul de relaxați, și echipele din afară și cele de români. Într-adevăr, la cei străini am văzut o relaxare susținută, aveau un exercițiu de a rezista, de a-și face treaba toată ziua. Nu-i vedeai că încep să obosească sau să spună că de-abia așteaptă să plece acasă sau unde-i pauza. Dar se lucrează ok și cu românii, și cu străinii. Nu cred că ține atât de mult de țară. Ai noștri au și ei foarte multă experiență. Se lucrează foarte mult la noi. Se fac foarte multe reclame, documentare, filme low-budget.

Îmi imaginez că există o anumită rigoare în ziua de filmare, faţă de teatru.

La filmare nimeni nu își permite să piardă timpul, fiindcă totul e pe bani, echipamentul închiriat e foarte scump, străinii au sindicate și nu lucrează o secundă peste ora stabilită pentru încheierea filmării. Producția este cuantificată dinainte, la virgulă, nu ca la teatru – „Cred că azi nu e o zi bună de repetiție, hai să stăm la cafele…”

Se întâmplă asta în teatru?

Nu știu dacă în teatrul de stat, că acolo nu am treabă. Dar în teatrul independent, unde timpul tău e timpul tău și dead-line-urile sunt destul de relative, se mai întâmplă. Uneori e o zi proastă, nu se leagă energiile de nici un fel, și decât să mergi înainte cu înverșunare, faci o pauză, mergi în parc cu colegii să dai „un refresh”, vorbești despre piesă.

Care sunt prejudecățile producătorilor străini în privința actorilor români?

Ei nici nu se gândesc că românii se pot descurca bine la engleză și nici nu-și pun problema că ar putea lua actori români în roluri principale. Deși sunt mulți actori români care s-ar descurca excelent și care ar merita să fie „acolo”, alături de actorii străini. Care sunt prejudecățile producătorilor străini față de actorii români, hai să le zicem tineri, care să nu aibă nu știu câte filme la activ?

E simplu, producătorul străin nu te cunoaște și atunci le acordă tuturor românilor șanse egale. Toți dăm probă, până la urmă. Străinul are acel „clean slate”, în ceea ce ne privește. El vede lucrurile într-un mod obiectiv, pentru că nu-i cunoaște pe actorii români. Producătorul român bineînțeles că se va orienta către oameni care îi vor aduce public în sală. De aceea vedem de ani de zile cam aceleași fețe în filmele românești.

Mi se pare alarmant că ai jucat mai mult în filme străine şi mai puţin în filme româneşti.

Am jucat și în filme românești, dar nu am prea fost chemat la castinguri de film românesc, ca dovadă că am jucat doar în Closer to the moon al lui Nae Caranfil, care este o coproducție și în Călătoria lui Gruber, film regizat de Radu Gabrea.

Nu știu de ce, poate multe dintre probele pentru filme românești se țin cu ușile închise, habar n-am. În cazul serialelor, cel puțin, cunosc cazuri în care distribuția era stabilită înainte de perioada de casting, ceea ce mi se pare ușor jenant față de actorii pe care îi chemi să-și piardă timpul la probe și să investească în ele. În rest, am fost la foarte multe castinguri pentru filme străine. Și mulți colegi de-ai mei sunt în aceeași situație.

Nici la teatru nu prea se anunță probele.

Se mai anunță, din când în când. Mai vezi pe Facebook, se mai anunță actorii între ei…

De ce crezi că există această sectromanie?

În teatru? Nu știu. Se anunță pe site-ul teatrelor, pe pagina de Facebook, apoi circulă și află care, cum. În film, în schimb, agenția de casting se ocupă… Aș vrea să mai văd și alte fețe pe ecrane, că dacă n-aș cunoaște actori buni din generația mea, aș înțelege…

Îți dau exemple de actrițe superbe, talentate pe care le știu doar fiindcă înregistrăm împreună voci la același studio. Dar depinde de fiecare actor cum știe să se promoveze, autopromovarea e foarte importantă, în lipsa unei agenții de impresariat care să funcționeze cum trebuie.

JACk - production photo Cati Dinu

Cum a fost întâlnirea ta cu teatrul independent? Presupun că ai intrat la facultate cu gândul să joci la TNB.

Să știi că nu! Față de mulți colegi de-ai mei care făcuseră teatru în liceu, care fuseseră în trupe de teatru, fuseseră în Teatrul Pod în București, fuseseră la Școala Populară de Arte și știau că asta vor să facă, eu nu știam dacă asta vreau să fac în viață. Eram la A.S.E, intram în anul 3, știam că vreau să fac ceva artistic, dar nu știam sigur dacă vreau să fiu actor, să cânt sau să pictez. Pentru mine, actoria a fost o întâmplare.

Când eram mic, făceam spectacole în fața blocului, pentru vecini, le regizam, mă înregistram pe casetofon spunând povești. Dar n-a fost o alegere naturală, firească, un drum pe care știam că ar trebui să-l urmez… Nu, nu am știut ce o să se întâmple.

Am dat la facultate, am intrat și pentru mine a fost mai mult o surpriză a faptului că uite, am făcut-o și pe asta. Și nu știam ce o să urmeze după-aia în facultate și aveam niște așteptări complet greșite. Credeam că o să începem să facem scenete, să „jucăm teatru“, nu joculețe de atenție și de coordonare. În anul întâi eram foarte slab. Nu înțelegeam ce fac acolo. Mi-a luat un an de zile ca să am un declick, să înțeleg și să mă pun pe picioare. Dar ce mă întrebai tu?

Cum a fost prima întâlnire cu teatrul independent…

Am avut mare noroc că prima întâlnire a fost preluarea spectacolului Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Teatrul Act. Pentru noi a fost un lucru important, pentru că am ajuns direct într-un spațiu cunoscut, chiar unul considerat de nișă. Și apoi, târâș-grăpiș, ca toată lumea. Un spectacol mic colo, un performance cu caracter social dincolo și tot așa.

Ai lucrat cu regizori care să te facă să te lași de actorie?

Uite, eu n-am lucrat niciodată cu regizori care să mă aducă cu nervii la pământ și cred că mi-aș dori să trec prin asta, pentru că mi-aș dori de fapt să văd cât suport și cum sunt în stare să răspund unor asemenea condiții de lucru.

N-aș vrea neapărat să ajung să clachez în fața unui regizor, pentru că nu mi se pare că despre asta e vorba în teatru – actorul să fie în patru labe, să fie pus la punct și umil, iar regizorul să fie un mic dictator, nu suntem niște marionete și niciun regizor nu este un zeu.

Suntem o echipă și împreună avem de realizat un produs artistic. Chiar dacă acest „produs” folosește sufletul și corpul uman ca materie primă. Într-adevăr, regizorul trebuie să fie cel cu brațul de fier care îi aduce pe actori cu picioarele pe pământ în clipa în care ai o distribuție de 5, 10, 20 de oameni. Ți se urcă în cap dacă nu îi ții în frâu.

Care este cea mai neplăcută întâmplare din timpul unui spectacol?

N-ai cum să treci prin actorie și să nu primești nefăcute, inclusiv de la spectatori. În 2008 am jucat pentru grupuri de liceeni, care veneau aduși de doamnele profesoare, împotriva voinței lor, cred, și era ceva sinistru, era crunt. Cu șușoteli, se foiau continuu, orice mică obscenitate conținută în text se lăsa cu chicote, și după-aia ne dădeau replici inventate din sală.

Aveau efectiv senzația că sunt la film și că actorul de fapt nu aude publicul. Și văd că mulți spectatori au impresia asta. Au senzația că dacă actorul e pe scenă, el nu te aude când vorbești la mobil sau cu spectatorii de lângă tine, actorul pare izolat într-o altă lume. E amuzant când povestești, dar e foarte greu atunci când trebuie să joci în fața unui public neatent. Spectatorii aceia ar trebui luați de mânuță pe scenă să vadă cum e de partea cealaltă.

La ce spectacol ți-ai dori să lucrezi?

Sunt multe spectacole la care mi-aș dori să lucrez.. Sunt piese „puse la dospit”. Pe unele le-am tradus și le-am păstrat pentru că aștept să se potrivească lucrurile în așa fel încât să se întâmple, să se adune echipa care trebuie și în spațiul în care trebuie, și încă nu s-a întâmplat.

Și sunt spectacole la care am lucrat și încă n-au ieșit și pe care încă le am în cap. Aș vrea să mai joc într-un spectacol după un text clasic, sincer, pentru că am tot făcut teatru contemporan. Chiar aș vrea să fac un Cehov, un Ibsen. Chiar și un Shakespeare.

Ai refuzat până acum proiecte teatrale?

Am refuzat proiecte când nu am avut timp să le fac sau când nu mi-au plăcut foarte tare textul sau echipa. Am citit interviuri cu actori tineri care ziceau că ei trebuie să joace orice, oricând. Eu, nu. Eu joc pentru că mi-e drag și joc atât cât mi-e drag.

Dacă la un moment dat simt că ajung la un preaplin, pun punct pe moment și nu-mi mai iau un alt proiect o perioadă. Atâta vreme cât n-o fac pentru că mă întrețin din asta – pentru că nu pot să mă întrețin din asta – îmi permit s-o fac atât cât să îmi facă plăcere. Dar aici mă refer exclusiv la teatru, pentru că, în rest, lucrez ca actor la studiourile de dublaje, mai am filmări, iar din ele mă pot întreține.

Nu sunt genul de actor care să moară pe „scândură” jucând spectacol după spectacol. Dacă altor actori le place să aibă cât mai multe spectacole pe săptămână, dacă stilul ăsta de lucru îi stimulează, e excelent. Fiecare funcționează altfel. Eu fac teatru doar atât cât îmi place.

Foto cu Ionut Grama – Alexandra Paşca, Cati Dinu

10
/10
/17

INTERVIU Andi Vasluianu și-a petrecut copilăria în Teatrul Nottara, unde bunicul său era regizor. Astăzi îl vedem pe scena aceluiași teatru, dar mai ales ne-am obișnuit să-l vedem în filme. Cel mai nou dintre acestea este „Breaking News”, în regia Iuliei Rugină, film pe care îl găsiți în aceste zile în cinematografe și de la care pornește și discuția de față.

01
/10
/17

REPORTAJ „Linişte! Motor! Se filmează!” – o după-amiază pe platoul de filmare la „Moromeţii 2”, pe care regizorul Stere Gulea îl realizează în aceste zile chiar în satul Talpa şi în legendara casă folosită în clasicul film de acum trei decenii.

27
/09
/17

INTERVIU Oana Răsuceanu și Asociația Culturală Control N invită liceenii să-și danseze poveștile, între 9 și 15 octombrie, în cadrul atelierului de dans contemporan pentru adolescenți Dance Yourself. Iată despre ce e vorba!

22
/09
/17

INTERVIU Născut în 1977, la Piatra Neamț, regizorul Daniel Sandu alegea să studieze în adolescență la Seminarul Teologic „Sfântu Gheorghe” din Roman, experiență care avea să inspire primul său lungmetraj – „Un pas în urma serafimilor”, care intră astăzi în cinematografe.

06
/09
/17

Între 7 și 10 septembrie, trăim într-un oraș al dansului, datorită Bucharest International Dance Film Festival, care ne propune cele mai atrăgătoare filme de dans ale momentului. Despre provocările unui astfel de eveniment, am stat de vorbă cu coregrafa și regizoarea Simona Deaconescu, cofondatoare a festivalului ajuns la a treia ediție.

07
/08
/17

Renumitul director de imagine italian Blasco Giurato semnează imaginea filmului românesc ”Octav”, al regizorului Serge Ioan Celebidachi, ce va rula în cinematografe începând cu 6 octombrie 2017. Marcel Iureș are rolul principal în filmul în care mai joacă actori precum Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar. Blasco Giurato a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care și „Cinema Paradiso”, pelicula premiată cu Oscar.

01
/08
/17

Românul celebru în străinătate care a descoperit Legea Constructală, Membru de Onoare al Academiei Române din 2011, Doctor Honoris Causa a 18 universități din lume este printre primii 100 cei mai citați din inginerie. Profesorul universitar la Duke University, universitatea particulară de elită în SUA, ține prelegeri pe tot globul și a publicat 30 de cărți.

21
/07
/17

Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) coordonează colecția „Biblioteca Polirom”. BAS (39 de ani) este poet și, din acest an, romancier. Cartea sa „Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost primită cu entuziasm, primind elogii peste elogii. Ne-am întâlnit să stăm un pic de vorbă despre cărți, nu neapărat ale noastre. A reieșit că situația nu e deloc roz. Iată.

Page 1 of 2712345...1020...Last »