Ipostaze ale unui cinema intimidant
https://www.ziarulmetropolis.ro/ipostaze-ale-unui-cinema-senten%c8%9bios-intimidant/

ANALIZĂ În afară de prezenţa în competiţia de la Cannes în 2017, ce au în comun filme precum „The Square”, „Loveless”, „The Killing of a Sacred Deer”, „You Were Never Really Here” şi „Happy End”? Reprezintă un cinema cinic, sentenţios şi intimidant cu spectatorul.

Un articol de Ionuţ Mareş|9 Mai 2018

Un bărbat pe jumătate dezbrăcat, cu postură și comportament de gorilă, dă buzna într-o întâlnire festivă, în care oameni din înalta clasă, bine îmbrăcați, sunt așezați la mese într-un salon somptuos.

Deși la început pare un happening artistico-teatral inofensiv ce le stârnește invitaților curiozitatea și chiar râsul (e drept, unul crispat), comportamentul bărbatului-maimuță devine tot mai terifiant pentru cei prezenți și degenerează în teroare psihologică și chiar în violență fizică.

Este o scenă de mai multe minute, în care stânjeneala, perplexitatea și spaima invitaților la dineu se transferă inevitabil spectatorului, datorită gesturilor imprevizibile ale personajului, insistenței camerei de filmat asupra acestuia și mai ales lungimii momentului.

Publicul este aproape obligat să se simtă umilit, deși spectatorii mai cinici ar putea găsi în această secvență-șoc devenită, regretabil, celebră o satiră la adresa înaltei societăți și a unui mod de viață prezentat ca infam, așa cum foarte probabil și-a dorit suedezul Ruben Östlund să fie perceput întregul său film, „The Square”, premiat anul trecut cu Palme d`Or la Festivalul de la Cannes.

Nu este singura secvență problematică, dar este cea mai reprezentativă pentru un cinema sentențios, pretins ambițios formal și pe alocuri afectat, care a ocupat o parte din selecția de anul trecut de pe Croazetă și al cărei vârf de lance a fost acest film încoronat cu trofeul cel mare.

Pe Ruben Östlund l-a preocupat în toate filmele sale să ridiculizeze defectele morale și slăbiciunile și răutățile omului, pornind de la societatea din care provine, cea suedeză, una din cele mai înstărite din lume: prostia, lașitatea, grotescul, infantilismul, machismul.

Însă dacă până acum perspectiva sa era una mai curând comic-empatică și destul de relaxată, în „The Square” dominantă este privirea aproape exclusiv cinică. În demersul său, presupus incorect politic, de a critica goliciunea lumii artei contemporane, spre desfătarea unei părți a publicului său dornică să arate cu degetul de pe o poziție de superioritate, Ruben Östlund livrează un film ce cade în propria capcană – o operă cinematografică crispată, ce emană propriul snobism și în care personajele, fără viață, sunt simple caricaturi pe seama cărora autorul lor se amuză.

Personaje-fantoșă, fără profunzime psihologică și prezentate în doar câteva tușe groase, întâlnim într-un alt film-satiră, în cheie dramatică, premiat anul trecut la Cannes (Marele Premiu al Juriului), „Loveless”, al rusului Andrei Zviaghințev.

Certurile colosale dintre soțul și soția în prag de despărțire sunt redate în secvențe pretins apăsătoare, grele, în care vorbele tari pe care cei doi şi le aruncă răsună violent în apartamentul luxos (din nou obsesia unei clase sociale înstărite și, obligatoriu, putrede moral) şi cad ca nişte lovituri asupra copilului terorizat, aproape permanent în lacrimi.

Tulburarea este scoasă în evidenţă prin câteva imagini-şoc, nu lipsite de senzaționalism, menite să surprindă și mai ales să asalteze privitorul, ca în momentul în care o uşă trântită dezvăluie, într-un efect de montaj în cadru (altfel, inspirat), băiatul ascuns şi copleşit de un plâns greu de înăbușit.

Sunt secvenţe dure, de un cinism care nu lasă loc de întoarcere: atmosfera din această familie eşuată este un infern. La fel cum un dezastru, în special moral, pare să fie, în viziunea reducționistă a lui Andrei Zviaghințev, societatea rusă a prezentului – dezinteres al autorităților față de cetățeni, infidelități în cuplu, relații reci în familie.

În fond, este tot un cinema demonstrativ, schematic, plin de certitudini (și nu de întrebări), dar salvat, în acest caz, de la irelevanță de grandoarea și eleganța unei imagini impunătoare și a unei muzici seducătoare, care relevă înclinația rusului spre un cinema cu încărcătură spirituală.

Teribilismul gratuit din secvența cu omul-maimuță din „The Square” se regăsește, sub o formă chiar și mai puțin inspirată, în finalul din „The Killing of a Sacred Deer”, de Yorgos Lanthimos. Terorizat de un adolescent misterios și tot mai periculos, chirurgul din filmul teribilistului cineast grec se vede nevoit să își sacrifice unul din cei doi copii sau soția pentru a salva restul familiei de la moarte.

O face într-o secvență gore, în care, cu ochii acoperiți și cu o pușcă în mână, se învârte în cerc în sufragerie și trage la întâmplare, ca la o ruletă.

Cinicii au aplaudat scena (și o dată cu ea întregul film) ca o dovadă a genialității regizorale lipsite de tabuuri, folosind ca alibi paralela (pornită de la Lanthimos însuși) cu tragedia greacă – de aici și ideea destinului implacabil. Asta nu ar fi trebuit să justifice dezinteresul față de necesitatea dramaturgică de a crea personaje vii, credibile, cu oarecare relief emoțional și psihologic.

„The Killing of a Sacred Deer” rămâne însă, în primul rând, o demonstrație de stil, iar dispozitivul regizoral își dezvăluie rapid caracterul rigid și lipsa de fantezie.

Pentru a contrabalansa postúrile aproape încremenite ale personajelor (unele priviri fixe, în gol, tot mai tulburate), dar mai ales pentru a amplifica sentimentul de nelinişte, Lanthimos alternează „zoom in”-urile şi „zoom out”-urile cu uşoare travelinguri orizontale şi, uneori, cu deplasări în diagonală ale camerei, pentru a crea un disconfort evident spectatorului şi a reflecta şi stilistic bizareriile personajelor. La asta se adaugă numeroasele unghiuri neobişnuite de filmare şi unele cadre de interior în care imaginea pare cvasi-deformată.

Însă tot acest eșafodaj spectaculos nu poate camufla adevărata problemă a filmului: este lipsit de onestitate să pretinzi că demaşti lipsa de moralitate a unei lumi aseptice, aneantizate sufletește – întruchipată de cei doi soți, în special de bărbat – fiind tu însuți extrem de disprețuitor, deopotrivă cu personajele și cu spectatorii.

Mult sânge se regăsește în special în „You Were Never Really Here”, al scoțiencei Lynne Ramsay, o altă pură demonstrație de stil (iertați repetarea clișeului, dar aici e pe deplin justificat) care fură privirea, dar nu poate ascunde preţiozitatea şi senzaţionalismul unei regii preocupate parcă să atragă atenția doar asupra ei însăși, în defavoarea dramei personajului – un asasin plătit, fost militar, aflat într-o aparent profundă suferință sufletească.

Lynne Ramsay bruschează desfășurarea liniară a narațiunii printr-un montaj al contrastelor și prin explozii de frânturi de amintiri. Și sparge eventuala monotonie a regiei prin unghiuri neobișnuite ale camerei de filmat, totul completat de o reușită coloană sonoră semnată de chitaristul Jonny Greenwood de la Radiohead.

Însă toate aceste elemente corecte sau pe alocuri impresionante în sine nu se leagă într-un final, nu reușesc să ofere acel film răscolitor pe care premisele sale îl anunțau. Asta și din cauza insistenței lui Lynne Ramsay pe o introspecție psihologică destul de facilă (și nu pe emoții directe, de moment, și pe acumularea discretă a unor stări) și pe simbolistica omniprezentă, până la kitsch, a sângelui, dar și pe câteva artificii vizuale gratuite, apăsat expresioniste.

Ambiția de a inova formal cu orice preț se dovedește inutilă dacă afectarea pune stăpânire pe stil, iar emoția, sinceritatea și vitalitatea sunt sacrificate.

Vechi portretist nemilos al burgheziei occidentale, austriacul Michael Haneke satirizează și în cel mai nou film al său, „Happy End”, relaţiile şi obiceiurile dintr-o familie însărită, dar în descompunere din cauza presupusei pierderi a valorilor morale și pe fondul crizei imigrației, aceasta fiind tratată însă superficial (refugiații sunt simple simboluri, personaje fără identitate și chip).

Folosind planuri-secvenţă care se înlănţuie într-o serie de descrieri fragmentate ale unor situaţii ce urmăresc să evidenţieze, prin sarcasm, comportamentul membrilor familiei şi făţărnicia lor, „Happy End” este modul lui Michael Haneke de a spune că civilizaţia occidentală, cu întreaga ei bunăstare, este pe cale să se prăbușească, din cauza spleen-ului și autosuficienței – de aici și finalul cinic, însă cu mai mult umor decât în „Amour”.

Din nou un cineast – cel mai în vârstă și cel mai celebru dintre toți – preocupat mai ales să ofere sentințe, să pună diagnostice, într-un film lipsit de sclipire, de inventivitate şi chiar de capacitatea de a crea disconfort spectatorului.

Toți cei cinci autori sunt, indiscutabil, mari stiliști, regizori cu viziuni estetice originale, ceea ce explică selecția lor în cel mai important festival de film al lumii, vitrină a cinema-ului ambițios. Însă această obsesie față de stil poate duce la manierism (ca în cazul lui Lanthimos, Ramsay și Haneke) sau la un cinema demonstrativ (ca în cazul lui Östlund,  Zviaghințev și, din nou, Lanthimos).

Ei par a fi reprezentanții cei mai vizibili ai unui cinema monumental, ai unui cinema autosuficient și intimidant (terorizarea personajelor și a spectatorilor, o teroare diferită de cea din filmele horror, este o stare ce pare a circula fără opreliști între aceste filme, apropiindu-le ca un fir invizibil). Un cinema care nu este lăsat să respire, să fie liber și să elibereze la rândul său spectatorul.

09
/05
/18

ANALIZĂ În afară de prezența în competiția de la Cannes în 2017, ce au în comun filme precum „The Square”, „Loveless”, „The Killing of a Sacred Deer”, „You Were Never Really Here” și „Happy End”? Reprezintă un cinema cinic, sentențios și intimidant cu spectatorul.

12
/04
/18

OPINIE Competiția ediției din 2018 a Festivalului de la Cannes combină câteva nume consacrate și obișnuiți mai noi sau mai vechi ai Croazetei cu cineaști care concurează pentru prima dată pentru Palme d'Or sau chiar aflați la debut. Niciun lungmetraj românesc în selecția din acest an.

02
/04
/18

ANCHETĂ Continuăm demersul de a vi-i prezenta pe unii dintre cei mai promiţători tineri regizori români de film ai momentului. Nu au debutat încă în lungmetraj, dar sunt şanse mari – scurtmetrajele lor stau deja mărturie – să tot auzim de următorii cinci cineaști în anii care vor veni: Radu Matei Bărbulescu, Cecilia Felméri, Cristina Haneș, Luiza Pârvu și Andrei Răuțu.

28
/03
/18

OPINIE Dominată de filmul „Un pas în urma serafimilor” și afectată în desfășurarea sa de rigorile transmisiei în direct la televiziune, cea de-a 12-a ediție a Galei Premiilor Gopo a reflectat ceva din situația de moment a cinematografiei române.

05
/03
/18

OPINIE Sincer, nu înțeleg snobismul multor cinefili sau prieteni cunoscători de cinema, exprimat în special pe Facebook, față de Oscaruri. Premiile Oscar sunt ceea ce sunt, și asta de mulți ani, dacă nu dintotdeauna.

30
/12
/17

SPECIAL Cinema-ul de autor nu a murit, aşa cum îl deplâng cinefilii nostalgici. Se fac în fiecare an multe filme foarte bune – o arată şi topul celor mai reuşite titluri de ficţiune văzute în 2017. Poate că se găsesc mai greu, dar ele există şi aşteaptă să fie descoperite.

11
/12
/17

SPECIAL Anul 2017 nu a fost nici rău, dar nici extraordinar de bun pentru cinematografia română - nici un foarte mare film. 20 de filme de ficţiune lansate în săli, trei documentare bune, câteva prezenţe în festivaluri (însă fără Cannes), surprinzător de multe debuturi şi câţiva actori foarte tineri şi promiţători.

01
/06
/17

PREVIEW Începe a 16-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca (2-11 iunie). Pentru că la un eveniment cinematografic atât de mare este esenţial să ştii ce filme vrei să vezi sau merită văzute, Ziarul Metropolis vă propune un ghid.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

30
/11
/14

Daniela Apostol. 37 de ani. O fiică de 18 ani, Laura. Un festival de film documentar de 3 ani, Docuart Fest (primul slogan - „Cele mai frumoase povești sunt adevărate”). Și o pasiune pentru povești și tradiții care o urmărește și când merge pe stradă.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

Page 1 of 41234