Irina Petrescu s-a născut într-o zi de 19 iunie, în anul 1941, şi a ales să plece de pe pământ într-o altă zi de 19. De data asta 19 martie… Astăzi, ar fi împlinit 79 de ani.
Un articol de Monica Andronescu|19 iunie 2020
Vă propunem azi, la șapte ani de la dispariției ei, un „autoportret” în câteva gânduri lăsate prin interviuri și care ne-o păstrează la fel, un amestec incredibil de forță și sensibilitate, într-o lume care se schimbă cu o viteză năucitoare.
1
„S-au pierdut candoarea şi speranţa. Îmi povestea Ana Blandiana c-a ascultat un discurs al lui Lech Walesa, care spune aşa: înainte înţelegeam tot, ştiam despre ce e vorba, ştiam împotriva a ce să lupt, dar astăzi nu mai înţeleg nimic, nu mai ştiu nimic şi cred că de pe urma câştigării libertăţii a câştigat mai mult răul decât binele. Acest gând mi s-a părut cutremurător de adevărat. Faptul că azi prin libertate se înţelege dreptul la haos, la dezordine, la indisciplină, la ignorarea rigorii şi la domnia bunului-plac – care nu înseamnă a face orice – nu este deloc un câştig. Armonia dintre tine şi cei în mijlocul cărora trăieşti, în interiorul unei ordini sociale, era mult mai simplă şi mai uşor de realizat în perioada interbelică.”
2
„Teatrul e ca ziaristica: există azi, mâine nu. Teatrul există numai în momentul în care se face. Spectacolul este altă fiinţă la fiecare reprezentaţie, o efemeridă de câteva ore. Are forţa de a concentra totul într-o clipă de graţie de maximă intensitate, care te consumă extraordinar. În subconştient, ştii că e o viaţă de o clipă, care nu se va repeta niciodată. De aceea nu adun fotografii şi obiecte. Împreună cu Florian Pittiş, mulţi ani coleg şi foarte bun prieten, aveam o deviză: „Petrescu Carpe Diem” şi „Moţu Carpe Diem”. Ne salutam cu „Ce faci, Carpe Diem?”. Da, importantă este clipa de acum, ceea ce este minunat. Nu-mi plac nici casele memoriale. E tot un defect profesional, care şi-a pus pecetea pe creierul meu şi pe simţirea mea. Poate că dintr-un egoism de autoapărare sunt tentată să simt că e important numai ce se întâmplă aici şi acum.”
3
„Am făcut o şcoală de actorie de cea mai înaltă clasă, în care accentul cădea mai întâi pe cuvânt şi apoi pe imagine. Rostirea se cultiva prin studiu. Am avut profesori extraordinari – Sandina Stan, Ion Moisescu, Zoe Maria Ionescu…. Ion Şahighian, profesorul meu de actorie şi unul dintre marii regizori interbelici, cu care a lucrat cel mai mult George Vraca, avea o „ureche” ieşită din comun şi ştia ce să le ceară studenţilor. Vorbirea de azi pe scenă – „ca pe stradă, ca să fie firesc” – este o impietate faţă de limbă şi faţă de rolul formator al teatrului. Când ne auzea rostind la repetiţie ca pe stradă, din comoditate, maestrul se înfuria: „Ăsta e firescul inexpresiv!”. Ne obliga să ne structurăm gândirea, în aşa fel încât expresia vocală a textului să fie clară, inteligibilă, transmisă cu uşurinţă ca să fie receptată la fel, şi să aibă portanţă, ca să se audă până în ultimele rânduri ale sălii, dar fără să-ţi schimonosească musculatura obrazului. Să te faci înţeles este o condiţie elementară de politeţe. Ce spui pe scenă trebuie să aibă „carne”, lucru care se învaţă la primele ore de actorie. Ţine, pe de o parte, de cultură şi, pe de altă parte, de cunoaşterea gramaticii – idee la care nu renunţ. Dacă în capul meu e ceaţă, iar ce spun e ceţos, la spectator ajunge ceaţa şi atât.”
4
„Prefer epoca interbelică. Mi-aş fi dorit să trăiesc atunci. Cred că atunci a existat o deschidere mai mare către o libertate intelectuală şi interioară şi un mare firesc al relaţiilor dintre oameni, netrucate de „comme il faut”-uri de comportament, în afara celor de educaţie burgheză. Ca principii, cele din urmă îmi par foarte potrivite. Sufăr că astăzi nu mai sunt la modă.
5
„Teatrul e poate acea frumoasă neliniște a unei făgăduințe mereu înnoite. Urci pe scenă cu dorința de a fi mereu mai bun în fața spectatorilor, cu iluzia de a fi găsit cu adevărat, în acel spectacol, suflul personajului. Există un contract nemărturisit, dar a cărui vibrație o simți, și anume aceea în numele căreia publicul îți iartă eventualele slăbiciuni de o seară. Cinematograful nu-ți acordă această imensă libertate. Prin natura lui mi se pare restrictiv și egoist. Îți oferă o singură șansă, a unei mari și unice întâlniri. Odată filmul terminat, ai pus cruce…”
