István Téglás: „Drumul pe care îl parcurg către împăcarea cu sine cred că e mai interesant decât fericirea în sine”
https://www.ziarulmetropolis.ro/istvan-teglas-drumul-pe-care-il-parcurg-catre-impacarea-cu-sine-cred-ca-e-mai-interesant-decat-fericirea-in-sine/

INTERVIU. Actorul István Téglás poate fi văzut în spectacolul „O familie fericită”, în cadrul Festivalului Caleido.

Un articol de Andrei Crăciun|8 noiembrie 2023

István, care e treaba cu O familie fericită? Cum s-a născut și de ce? Ce a adus în viața ta – înțeleg că ar fi trebuit să aducă „o oarecare vindecare”, a adus-o?

O familie fericită s-a născut din nevoia noastră de a ne cerceta și altfel decât suntem obișnuiți în mod normal pe scenă în teatru. De obicei actorul joacă roluri, dar niciodată nu ai posibilitatea să-l vezi în totalitate pe el. Mă interesează în ultima vreme din ce în ce mai mult să sparg bariera între personaj – persoană, și probabil a contat asta în conceperea spectacolului. Pe de o parte, noi am început să lucrăm la el pe vremea pandemiei, care evident și-a pus amprenta pe modul nostru de gândire prin faptul că am tot chestionat ce ne mai poate interesa într-o lume în care totul se schimbă și devine nesigur. Pe de altă parte, s-au adunat experiențele noastre în teatru unde amândoi am avut destul de mult noroc în a lucra în diverse proiecte și voiam neapărat să găsim o cale de-a ieși din formele pe care le-am practicat de-a lungul anilor. Am vrut să fim noi, și acum râd, pentru că sună destul de naiv, dar în același timp este mult mai greu decât a juca un oarecare rol. Este nevoie de mult curaj să te expui în fața publicului fix așa cum (și cât) ești. Este înfricoșător uneori.

Spectacolul în sine nu știu dacă mi-a adus o oarecare vindecare, e posibil, însă faptul că m-a preocupat viața mea la nivel de cercetare, și iar râd, a fost important pentru mine pentru că astfel am găsit niște răspunsuri la anumite întrebări pe care nici nu știam înainte cum să mi le pun. Deci mai degrabă a fost un proces de vindecare, și când spun asta pare că sună destul de ușor, dar n-a fost deloc așa. Procesele dor.


Jucați în cadrul Festivalului Caleido, la Timișoara, în anul în care Timișoara este capitală culturală europeană. Cum te raportezi tu la următoarele aspecte: la festivalul CALEIDO? La Timișoara? La ideea de capitală europeană a culturii? La Revoluția din 1989 și la libertate?

Caleido e pentru mine ca o familie fericită (râde) și spun asta pentru că, din câte țin minte, am participat la absolut toate edițiile încă de la început, când nici nu cunoșteam oamenii din spatele festivalului. Au trecut câțiva ani buni de atunci, iar noi am devenit prieteni, deci da, chiar înseamnă familie pentru mine.

Timișoara a fost primul oraș în care m-am angajat după facultate și am iubit locul acela pentru deschiderea lui față de diversitate. Mi s-a părut frumoasă – Piața Unirii și străduțele alăturate au fost locurile mele preferate. De când a devenit capitală culturală europeană n-am avut ocazia să o vizitez, deci mă bucur că se va întâmpla asta în cadrul festivalului Caleido.

Despre Revoluția din ‘89 mă abțin să am o părere în momentul de față pentru că sunt prea multe lucruri care se bat cap în cap, însă timișorenii au dat dovadă de mult curaj în zilele acelea. Am lucrat la un moment dat într-un proiect în care apăreau clipuri cu unele victime imediat după manifestația din Timișoara care au supraviețuit, și o femeie tânără, plină de sânge, semi-inconștientă, vorbea despre libertate. Mi-a rămas în cap imaginea aia.

Ați primit feedback de la spectatori după ce au văzut O familie fericită? Ce v-au spus spectatorii? Convinge-mă să vin să văd spectacolul. Imaginează-ți că am douăzeci de ani și trebuie să fiu convins fiindcă, dată fiind libertatea, mai am o mie de variante de petrecere a timpului în ziua în care aveți voi spectacol.

Spectacolul se termină cu o discuție cu publicul la finalul fiecărei reprezentații, deci am avut parte de foarte multe feedback-uri până acum. De la oameni care au părăsit sala revoltați sau bulversați până la cei care s-au deschis la rândul lor față de noi – aceștia din fericire fiind majoritari – și ne-au împărtășit momente din viețile lor care ne-au emoționat pe toți. De fiecare dată se nasc discuții absolut incredibile la finalul spectacolului, pentru că genul nostru de abordare este unul total neobișnuit pentru orice fel de public. Probabil șochează deschiderea noastră față de subiectele care ne-au atins de-a lungul vieții și felul în care povestim despre ele, fără niciun menajament. La un astfel de statement reacționezi vehement doar dacă și tu ai lucruri nerezolvate despre care nu știi sau știi prea puține și nu vrei să le accepți sau să le rezolvi. Te obligă să dealuiești cu tine, ceea ce nu este ușor de făcut. Nici măcar nouă nu e, după atâtea reprezentații (râde).

Scopul spectacolului nostru cred că este acela de a ne aduce împreună pentru un moment în care ne lăsăm văzuți așa cum suntem în realitate, inclusiv publicul, pentru că asta unește. Indiferent de vârstă, sex, etnie, rasă sau orice altceva.

Alina Berzunțeanu și Istvan Teglas, în spectacolul „O familie fericită”, care poate fi văzut la Timișoara în Festivalul Caleido 2023.

Ești un obișnuit al Festivalului Caleido, care împlinește opt ani (la mulți ani, Caleido!). Și-a atins festivalul scopul în acești opt ani? Poate teatrul să facă lumea mai bună, mai empatică, mai solidară?

Festivalul cred că și-a atins scopul prin selecția spectacolelor, deoarece prin produsul artistic îți impui viziunea, iar cei de la Caleido, cel puțin în ultimii ani, sunt constanți în mesajul lor de cum se poziționează față de realitățile sociale – și îi felicit pentru asta. De asemenea, pare a fi printre foarte puținele festivaluri care nu fac compromisuri în alegerea producțiilor (care atrag atenția oamenilor cu orice preț), și asta e de salutat. Pe lângă spectacolele care pun accentul pe empatie și pe solidaritate, cred că mai e nevoie ca oamenii din spatele festivalurilor să creadă în aceste principii, pentru că știu cazuri, în București și prin țară, unde managerii sau organizatorii festivalurilor nu dau doi bani pe lucrurile astea și totuși promovează aceste concepte cu nerușinare pentru că „vinde”.

Și o curiozitate personală: cine spune că suntem aici ca să fim fericiți, István? De ce O familie fericită? Câte familii fericite ai întâlnit tu în viață? Dar oameni? Ce putem, totuși, face spre a fi mai fericiți?

Evident că titlul spectacolului este ironic, conceptul în sine mi se pare o chestie care n-are nicio legătură cu realitatea – indiferent de cât de fericiți ar fi unii în familiile lor. Într-o familie se trăiește și se moare, iar între timp se întâmplă lucruri care au extrem de multe nuanțe care nu ne permit să le categorisim doar la bine sau la rău. De asta mi se pare că e un concept inventat și sună mecanic, ca „bună, ce faci?”, care nu e neapărat despre un interes real față de problemele omului, e doar o formă de salut.

A căuta în sine fericirea nu știu dacă are vreo noimă sau sens. Eu nu caut fericirea și nici nu cred că sunt aici pentru ea. Tind să ajung la o viață în care să fiu din ce în ce mai bine cu mine, dar n-aș renunța la nimic prin tot ce am trecut (și trec) doar ca să fiu fericit la suprafață. Drumul pe care îl parcurg către împăcarea cu sine cred că e mai interesant decât fericirea în sine.

Timișoara a fost primul oraș în care m-am angajat după facultate și am iubit locul acela pentru deschiderea lui față de diversitate. (István Téglás)

 

04
/04
/18

Muzicianul Mike Godoroja (53 de ani), cunoscut și ca realizator de emisiuni de radio și televiziune de profil blues, jazz sau rock, fondator al Mike Godoroja & Blue Spirit, a militat mereu ca românii să rămână în România. El ne-a oferit un interviu special în acest an al centenarului Marii Uniri.

02
/04
/18

ANCHETĂ Continuăm demersul de a vi-i prezenta pe unii dintre cei mai promiţători tineri regizori români de film ai momentului. Nu au debutat încă în lungmetraj, dar sunt şanse mari – scurtmetrajele lor stau deja mărturie – să tot auzim de următorii cinci cineaști în anii care vor veni: Radu Matei Bărbulescu, Cecilia Felméri, Cristina Haneș, Luiza Pârvu și Andrei Răuțu.

10
/12
/17

Anda Saltelechi a primit în acest an cele mai multe premii de interpretare feminină la diverse festivaluri importante din România, pentru rolul Francesca din one-woman show-ul „Pe jumătate cântec” de Crista Bilciu, care semnează și regia spectacolului.

03
/12
/17

ANCHETĂ Vă prezentăm cinci dintre cei mai promiţători tineri regizori români de film ai momentului. Nu au debutat încă în lungmetraj, dar sunt şanse mari - scurtmetrajele lor stau deja mărturie - să tot auzim de ei în anii următori: Octav Chelaru, Ana-Maria Comănescu, Ruxandra Ghiţescu, Roxana Stroe şi Andrei Tănase.

28
/10
/17

Dan Puric vorbeşte despre: România, situaţia profesională a actorului de teatru şi de pantomimă român, valoarea în România, teatrul si regimul politic totalitar, identitatea culturală a Europei de Est după 1989, într-un interviu publicat în cartea „Românii secolului XXI“, de Rhea Cristina.

10
/10
/17

INTERVIU Andi Vasluianu și-a petrecut copilăria în Teatrul Nottara, unde bunicul său era regizor. Astăzi îl vedem pe scena aceluiași teatru, dar mai ales ne-am obișnuit să-l vedem în filme. Cel mai nou dintre acestea este „Breaking News”, în regia Iuliei Rugină, film pe care îl găsiți în aceste zile în cinematografe și de la care pornește și discuția de față.

01
/10
/17

REPORTAJ „Linişte! Motor! Se filmează!” – o după-amiază pe platoul de filmare la „Moromeţii 2”, pe care regizorul Stere Gulea îl realizează în aceste zile chiar în satul Talpa şi în legendara casă folosită în clasicul film de acum trei decenii.