NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Actorul Istvan Teglas face un inventar emoţional al experienţelor sale în teatru şi în dans. Săptămâna aceasta îl puteţi vedea jucând în trei spectacole diferite.
Un articol de Judy Florescu|24 iunie 2013
NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Actorul Istvan Teglas face un inventar emoţional al experienţelor sale în teatru şi în dans. Săptămâna aceasta îl puteţi vedea jucând în trei spectacole diferite: „Foaie verde“, miercuri, 26 iunie, de la ora 20.00, la Teatrul Odeon, „Chutney“, joi, 27 iunie, de la ora 20.00, în cafeneaua „La mine-n copac“ şi „Dance a playful body“, vineri, 28 iunie, de la ora 19.00, la The Ark.
Judy Florescu: Ai spus că ai dat la facultatea de teatru pentru că era singura modalitate de a păstra legătura cu sufletul.
Istvan Teglas: Aşa e. Mă gândeam ce aş putea eu să fac ca să am totuşi senzaţia că fac ceva care pe mine mă dezvoltă sau care pe mine mă pune în situaţii în care să mă cunosc sau să mă descopăr. Şi atunci asta părea că e singura soluţie pe vremea aceea. Eu nu am vrut ceva anume, am vrut doar să fie în zona aceea în care să mă regăsesc sau în care să mă simt că sunt într-un fel. Atât a contat.
Şi totuşi mai întâi ai spus că ai avut impulsul de a dansa şi de a distra bucătăresele…
Asta era în grădiniţă. Nu ştiu de unde mi-a venit ideea. Pur şi simplu m-am trezit făcând lucrul acesta şi oamenii au început să aprecieze sau nu. Aşa le-am trezit interesul sau chiar m-au chemat în anumite trupe.
Îţi mai aminteşti o melodie pe care ai auzit-o şi pe care ai început să dansezi?
Ţin minte că Michael Jackson avea nişte melodii pe vremea aceea, pe care le foloseam.
Deci Michael Jackson te-a făcut să dansezi!
Nu e chiar aşa… Pe vremea aceea erau la modă Michael Jackson, Depeche Mode… Trupa Queen mi-a plăcut foarte mult. Indiferent de genul de muzică, dacă ceva îmi trezea o emoţie, îmi plăcea.
Spuneai că dansul funcţiona pentru tine ca o terapie.
Pentru mine orice funcţionează ca o terapie, dacă eu aşa percep un lucru. Pe vremea aceea, dansul a funcţionat ca un fel de terapie, pentru că eram un copil. Aveam foarte multă energie şi mă exprimam prin chestia asta, dar mai mult făceam nu de dragul de a mă da în spectacol, ci de a elimina tot felul de lucruri. Asta fac şi acum. Şi poate să fie orice. O pot face şi la un pahar de vin, stând de vorbă cu cineva – e acelaşi lucru.
Cred că e o energie mai mare în joc în ceea ce priveşte dansul.
Da, dar pentru mine nu mai e, pentru că eu nu mai fac diferenţa aşa. Când eşti mai tânăr, normal că ai mai multă energie. Acum nu mai am atât de multă energie cum aveam înainte.
Comedie Neagră – Marius Chivu, Alina Popescu, Istvan Teglas, Andreea Samson, Mihai Smarandache
Eşti într-o perioadă în care lucrezi foarte mult. Ai trei repetiţii pe zi, apoi seara spectacole. Nu e greu?
Pe mine mă oboseşte foarte tare. Am nevoie de foarte puţin timp să mă reîncarc, doar că nu am mai avut parte de timpul acesta puţin de foarte multă vreme. Simt că mă înghite un pic oboseala, adică încep să simt că nu pot să fiu atât de acolo, tocmai din cauza oboselii. În meseria asta, dacă nu ai energie nu ai din ce să lucrezi.
Îmi place să repet dimineaţa, pentru că atunci am cea mai multă energie, sunt cel mai inspirat. Pentru spectacol, seara e perfectă, dar când ai chestii noi de descoperit, de creat, de căutat, prefer dimineaţa.
Istvan Teglas
Ai zis la un moment dat că tu te priveai şi pe dinăuntru şi pe din afară. Cum vine asta?
Da, dar asta o avem cu toţii.
Nu îţi dăuna cumva?
Ba da. Dar poate că nu e întâmplător că se întâmplă lucrul acesta, pentru că ai ceva de învăţat. De multe ori m-a blocat, dar e bine dacă reuşeşti să transformi ceva negativ în ceva constructiv.
Pe scenă?
Da, în primul rând acolo. Ce mi s-a întâmplat mie are legătură şi cu o chestie de autocritică şi cu meseria. Mă criticam înainte să fac ceva, adică nici nu mă apucam să fac ceva că deja ziceam „Nu!“. Şi ăsta e un fel de blocaj, cel puţin pe scenă. Şi atunci trebuie să lucrezi mult ca să schimbi ceva.
Am citit într-un interviu că debutul tău în teatru a fost la Teatrul Ariel de la Târgu-Mureş cu un one-man show numit „Un inventar al anotimpurilor“. Poţi să îmi vorbeşti despre acel spectacol?
Vreau să clarific un lucru: consider că a fost un debut, fiindcă oricum nu a fost o chestie atât de oficială şi nici nu era în programul teatrului. Pe vremea aceea, Teatrul Ariel de la Târgu-Mureş deschisese o cafenea, cu o săliţă mică şi acolo s-a propus ideea de a face spectacole. Primul spectacol a fost al actriţei Monica Ristea pe care o respect şi o iubesc din inimă, iar eu, văzând spectacolul ei, am zis: „hai să fac şi eu ceva!“.
Terminasem anul doi la facultate şi m-am apucat să lucrez. Spectacolul era compus din poezii, pentru că, timp de patru ani cât am fost în liceu, am tot participat în tabere de teatru, la concursuri de recital. Mi-am adunat poeziile preferate şi din acestea am făcut un colaj şi apoi un spectacol care a durat în jur de 40 de minute. Am lucrat două săptămâni singur şi am făcut spectacolul acesta, în iulie şi în august.
Avea şi dans sau doar poezie?
În perioada aceea nu intraseră în vizor teatrul-dans şi mişcarea. Eu voiam să mă întâlnesc cu publicul, adică să-mi dau seama de fapt unde greşesc eu din ceea ce mi se spune la facultate. Bineînţeles, nu dau vina pe facultate, dar în anumite situaţii simţeam că sunt slab şi sunt prost şi nu înţelegeam unde ar trebui să schimb lucrurile.
Înainte mă simţeam bine în faţa publicului şi simţeam că pot să transmit ceva, că pot să generez nişte energii şi cumva pot să preiau nişte lucruri de la public, să dau înapoi. Şi de când intrasem la facultate, asta dispăruse, oarecum. La facultate, nu prezinţi în faţa publicului, ci doar în faţa profesorilor spectacolele şi examenele din primii ani.
Şi atunci simţeam nevoia de a mă testa un pic, de a vedea dacă chiar merită să mă duc mai departe sau nu. Şi după opt spectacole pe care le-am jucat acolo, am simţit că da, trebuie să merg mai departe!
Şi după acel spectacol profesorii şi-au schimbat părerea despre tine?
Da, dar nu sunt neapărat fericit, pentru că nu am avut o mare revelaţie în timpul spectacolului. A fost o situaţie cam ciudată. Îmi pare rău pentru toţi oamenii care au în ei ceva, şi care din cauza conjuncturii nu reuşesc să facă ceva pe scenă, ceva valabil şi autentic.
Dacă nu reuşeşti atunci la facultate, cum mi s-a întâmplat mie, dacă vrei şi ai ambiţie, voinţă şi dorinţă de a face lucrurile să iasă bine, atunci poţi să încerci să produci singur chestii, până când prinzi ritmul, până când îţi dai seama despre ce e vorba şi atunci reintri în „sistem“.
Istvan Teglas
Ai mai ţinut legătura cu profesorii tăi din facultate?
Nu. Eu nu ţin legătura cu nimeni. Ţin legătura doar cu oameni cu care trăiesc momentan, cu care mă întâlnesc acum. Asta nu înseamnă că nu se întâmplă să mai vorbesc sau să mă mai reîntâlnesc. Încerc să fiu foarte ancorat în prezent şi atunci ăsta nu e un lucru rău. Demult nu făceam aşa şi trăiam foarte mult din amintiri, lucru care mă bloca să fiu în prezent.
Comedie Neagră – Istvan Teglas, Andreea Samson, Mihai Smarandache
Asta se întâmpla mai mult din cauza slăbiciunii, pentru că atunci când nu faci faţă la chestii care se întâmplă afară în lume, atunci e normal să-ţi revii ca să-ţi lingi rănile, să te refugiezi în chestii de genul acesta.
Amintiri plăcute, bănuiesc.
Bineînţeles! Noroc că acum se întâmplă multe într-un ritm atât de alert încât nu mai am timp de asta. Îmi face bine, pentru că altfel aş sta şi m-aş gândi cum a fost atunci când am jucat în spectacolul acela, „vai, ce bine a fost!“, sau „vai, ce prost a fost!“ şi aş tot rumega pe chestiile astea şi nu e OK. Lucrurile oricum se întâmplă acum, aici.
Într-un interviu vorbeai despre atelierele tale cu copii, din tabără. De ce nu ai mai continuat să faci ateliere?
Pentru că atelierele înseamnă o muncă imensă. Îţi cer un efort foarte mare, o atenţie, o implicare, şi atunci când e cazul să le faci, le faci, dar asta nu poţi în fiecare zi; cel puţin eu nu mă văd în stare. Trebuie să fii pregătit psihic , pentru că acolo nu e vorba doar că explici nişte lucruri, ci este şi o îndrumare.
Dar cum nici tu nu eşti marele maestru, atunci şi tu ai nevoie să-ţi găseşti calea, adică şi tu evoluezi şi tu înveţi o grămadă de chestii, în acelaşi timp. Şi atunci, totul devine o chestie comună, dar pentru că tu coordonezi asta îţi cere o atenţie şi e o muncă imensă în spate.
Nu e aşa de uşor şi sincer îţi spun nici n-aş vrea să fie altfel. Mă bucur că e aşa. Marii regizori nu făceau cinci spectacole într-o stagiune, făceau un spectacol la cinci ani, dar făceau.
Spune-mi o amintire importantă de la atelierele acelea!
Cred că o amintire importantă este tocmai de la ultimul atelier, pe la început. Am stat cinci zile acolo, găteam şi era foarte OK. După ce am ajuns, oamenii cu care am fost acolo au început să spună: „A, suntem în tabără! Hai să nu ştiu ce!“ şi le-am zis: „Staţi un pic că nu e vorba despre asta. Nu vreau să fac o tabără şi gata! Eu am venit aici pentru un atelier, că el seamănă cu o tabără e pur şi simplu întâmplător, dar nu are nicio legătură cu o tabără. Dacă nu vă convine, împachetăm şi plecăm acasă.“
Comedie Neagră – Marius Chivu, Istvan Teglas
Şi ce aţi decis?
A doua zi, după discuţiile astea, am hotărât să rămânem şi să încercăm să facem ceva. Am început să lucrăm. Le-am propus un exerciţiu foarte simplu, dar unde s-au întâmplat nişte lucruri atât de profunde, care nu erau programate. Au ieşit nişte lucruri din ei şi s-a legat o chestie de grup, care era aproape o improvizaţie. Toţi am rămas şocaţi.
Şi am zis la un moment dat: „Vedeţi, ăsta e momentul de care v-am tot vorbit, aici am vrut să ajungem şi ăsta e motivul pentru care noi am venit aici. Şi s-ar putea să nu se mai întâmple deloc de acum înainte, dar pentru că s-a întâmplat, a meritat să venim aici.“
Şi ei ce au zis?
Au înţeles şi a fost o mare revelaţie pentru noi toţi, iar de acolo ne-am unit foarte mult. Nu mai era nasol când ne trezeam la şapte dimineaţa şi alergam jumătate de oră, nu mai conta că nu aveam duşuri şi că ne spălam la râu. Toată lumea făcea totul cu mare bucurie.
Ce le-ai propus tu atunci, un exerciţiu de teatru?
Le propun ce-mi vine în cap pe moment, depinde şi de oamenii care sunt acolo. Depinde cum mă inspiră ei pe mine. E o muncă destul de complexă. Eu nu mă duc acolo o jumătate de oră ca să le zic: „Faceţi asta! Am terminat. La revedere!“. Ori mă duc acolo cu un scop, ori nu mă duc deloc.
Şi care era scopul tău aici?
Degeaba povesteşti momentele astea. Când ţi se întâmplă în grup e ceva mai mult decât teatrul. Eu asta mi-am dorit, deşi nu mi-am propus, dar am plecat cu scopul acesta. Am zis dacă nu se întâmplă, nu se întâmplă, nu ai cum să forţezi. Şi s-a întâmplat, dar nu datorită mie, ci datorită contextului.
Asta e o chestie a ta: povesteşti foarte mult, dar nu eşti foarte specific.
Dar nu am de ce să fiu specific, fiindcă eu nu rămân cu nişte chestii cotidiene în cap. A fost unul dintre momentele acelea, care chiar şi la teatru rar se mai întâmplă. Şi a mai fost un alt moment de genul acesta la un alt atelier. Era un exerciţiu pentru care m-am inspirat dintr-o carte, pe care l-am făcut cu oamenii de acolo şi a ieşit foarte tare, oamenii au început să plângă.
Ce exerciţiu era?
Vrei să-ţi zic exerciţiul acum? Nu cred că e o idee bună. Oricum e un lucru cu tine.
Te gândeşti poate la bătrâneţe să ai atelierele tale, ca să ajuţi oamenii?
Nu, pentru că mie îmi place mai degrabă să mă las inspirat, decât să inspir. Mă văd mai degrabă condus de alţi oameni în anumite situaţii şi de acolo să mă regăsesc, decât să creez eu anumite situaţii pentru alţii.
Înseamnă că ai foarte mare încredere în oamenii care te conduc în acele situaţii.
Crezi?
Altfel de ce te laşi condus?
Cred că da. Aşa e. Ai dreptate.
E mare lucru chestia asta, având în vedere că tu ai pornit cu o neîncredere a lor faţă de tine.
Da, pare absurd dar în acelaşi timp nu se exclud.
De ce vorbeşti cu vocea de cap în „Comedie Neagră“?
În spectacolul acela? Tu vorbeşti serios? Eu nu mi-am dat seama! Eu când citesc un text, mai ales dacă e un text foarte bine scris cum e şi „Comedia neagră“, simt imediat cam cum trebuie să sune. Asta mi se întâmpla şi înainte să dau la facultate şi credeam că e o prostie pe vremea aceea şi probabil că e. Mă ajută dar mă şi încurcă de foarte multe ori.
Intri într-un fel de transă când joci?
Dacă am norocul să intru, da, dacă nu, nu, dar mie îmi place să intru dacă se poate.
Şi ce înseamnă asta?
Tocmai asta: să nu-ţi dai seama: „acum ce voce am – de cap, de piept, de gât, de stomac?“ Aşa îmi place mie.
Ai vrea să mai reiei primul tău spectacol, „Un inventar al anotimpurilor?“
Nu.
Crezi că fiecare spectacol defineşte perioada ta de atunci?
Nu cred. Sunt convins!
Ai spectacole pe care nu ai putea să le mai reiei vreodată?
Nu că nu aş putea… Ce mă costă de fapt? Dar fiecare perioadă a vieţii înseamnă ceva şi când ai depăşit momentele acelea nu că nu mai înseamnă nimic, dar e ca şi cum ai vrea să porţi hainele pe care le purtai când aveai 14 ani… sunt mici… Dar mai sunt şi spectacole care supravieţuiesc şi care se transformă într-un fel, cum se întâmplă şi cu „Dance a playful body“, pe care simt că nu trebuie să-l las deoparte.
Ai zis despre el că e un exerciţiu de sinceritate.
Aşa şi e. Încă mai simt că e. Şi câtă vreme o să simt că e autentic şi valabil, o să-l joc.
Foto: Cătălina Flămînzeanu, Anca Robu
