Istvan Teglas: Teatrul experimental există în România
https://www.ziarulmetropolis.ro/istvan-teglas-teatrul-experimental-exista-in-romania/

Zona experimentală ne atrage, iar – dacă avem noroc -, putem să ne lovim de ea. Nopţi întregi în pădure, dormit pe podea, dezbrăcat în frig, cu puţină mâncare şi fără apă; toate astea pentru bucuria de a experimenta în artă.

Un articol de Istvan Teglas|25 ianuarie 2014

Zona experimentală ne atrage, iar – dacă avem noroc -, putem să ne lovim de ea, spune actorul Istvan Teglas. „Nopți întregi în pădure, dormit pe podea, dezbrăcat în frig, cu puțină mâncare și fără apă; toate astea pentru bucuria de a experimenta în artă”.

„Diferența între un produs născut dintr-un experiment și un produs creat la comandă, este că, la cel născut din experiment, contează drumul înspre – adică chinul nașterii, cum se spune – și mai puțin contează produsul final. Acesta poate fi mai valoros uneori decât produsul creat la comandă, care însă începe să prindă valoare din moment ce drumul înspre el a luat sfârșit.

Nevoia, dar și imposibilitatea de a mă transforma într-o maimuță de experiment și de a trăi pentru/prin/din asta m-au făcut să adopt acest mod de a căuta mereu diversitatea în lucru și în proiecte. Spectacolele din zone și cu concepte diferite îmi hrănesc această nevoie a căutării și mă ajută să am măcar falsa senzație că evoluez.

Recunosc că mereu am fost atras de necunoscut, de pericol și de aventură. Și dacă am posibilitatea să trăiesc senzațiile astea prin artă, înseamnă că n-am greșit adresa.

Bineînțeles că nu trebuie să mă dau peste cap mereu, cel puțin nu la propriu; nu toate spectacolele trebuie să aibă același efect. Doar să simt că acolo, în dedesubtul lucrurilor, indiferent cât de puțin, – dar mereu – fierbe ceva.

De toate astea e legat cuvântul „provocare”, care ar trebui să existe acolo în orice propunere primită sau făcută. Nu numai la nivel artistic, ci și la nivel uman.

Și eu mă transform în timpul procesului unui proiect, adică în primul rând eu mă transform, nu numai cel pe care îl joc devine realitate. Iar dacă procesul a fost unul fericit, uit tot ce am știut vreodată despre mine, devin altcineva, uman vorbind, și dacă am și noroc, descopăr și noi lucruri.

Istvan Teglas

„Cuvântul provocare, care ar trebui să existe în orice propunere primită sau făcută”, spune Istvan Teglas

Iar personajele, în cazul în care e nevoie de a interpreta personaje, toate sunt din lumi diferite; a le pune unul lângă celălalt sau a le compara ar fi absurd.

Cum zona experimentală are diferite forme de exprimare, de aceea am amintit adineaori de personaje, ai libertatea de a alege să creezi sau nu un personaj. Variațiunile sunt probabil infinit. Cele care îmi plac cel mai mult sunt atunci când inventezi un personaj ca să te ascunzi în spatele lui. E o păpușă pe care o mânuiești din întuneric; publicul vede păpușa, adică personajul, și i se pare total credibil – se mișcă, se miră.

Însă publicul deștept te vede și pe tine în spatele personajului-păpușă. Am văzut mari actori și artiști pe scenă așa; probabil e un fel de a ascunde durerile mari în spatele cuiva când devin insuportabile; din cauza acestui dublu, celor care au ochi să vadă și urechi să asculte, li se deschide o altă dimensiune.

O altă variațiune care mi-a plăcut este când nu ai niciun personaj, doar te lași deschis și aștepți. Nu încerci nimic. Iar când vine momentul te lași luat, purtat. Ceea ce urmează e ca o cădere în hău. Dacă ai ajuns până aici, nu mai e cale de întoarcere. Te ia cu el. Ai reușit să deschizi o ușă înspre dimensiunea aia? Ești responsabil să te arunci în ea.

Acolo descoperi lucruri de care nu știi și totuși le știi, vezi fețe pe care nu le cunoști și totuși le cunoști, trăiești lucuri pe care ai senzația că nu le-ai trăit niciodată. Revenirea din variațiunea asta e foarte grea, pentru că te hipnotizează. Seamănă cu o descriere de spiritism.

Majoritatea acestor momente se întâmplă într-o fază de început. Din păcate însă, publicul nu prea are ocazia să asiste la ele.”

Textul de opinie aparține lui Istvan Teglas, actor.

Foto cu Istvan Teglas – Elena Simion

31
/10
/18

O fi ea ultima zi de octombrie în calendar (adică ziua în care s-au născut Alehin - șahistul, Helmut Newton – fotograful, Barbara Bel Geddes – Miss Ellie din Dallas, Bud Spencer – Piedone din film, nu cel de la primărie și, bineînțeles, Marco van Basten - fotbalistul olandez și ziua în care au murit Egon Schiele – pictorul și Federico Fellini – cineastul), dar afară e o vreme atât de frumoasă de-ți vine s-o inviți la un dans, nu alta!

15
/10
/18

Pe Vic Chesnutt* l-am văzut prima oară atunci când cei de la “Cowboy Junkies” l-au invitat să cânte cu ei pe “Trinity Revisited”. Cu pălăriuța aia ciudată, figura lui îmi amintea de Tolouse Lautrec și de Michel Petrucciani. Poate și de Peter Sellers, atunci când îl parodia pe Lautrec, în Pantera Roz.

05
/10
/18

Am văzut și eu meta-filmul lui Jude, ăla cu titlul tltr (“too long to read”, pentru cei născuți înainte de 2000). Nu că-i rău, că nu-i rău... nu că-i bun, că nici prea bun nu e... necesar nici atât... dar să mergeți să-l vedeți că ceva-ceva tot oți alege din el.

01
/10
/18

Două mâini legate de corpuri diferite mi-au întins azi nişte fluturași din care aflam că e foarte posibil să îmi pierd copilul pentru că îl vor lua homosexualii. Bună treabă, în acest caz, strict particular, având în vedere că e majoră și fată, cel mult niște lesbiene îmi pot destructura familia. Dar asta e altă discuție.

25
/09
/18

Obosit, neras, încercănat, bărbatul de aproximativ 30 de ani intenși vorbește la telefon. Are căștile în urechi, dar cine știe cum a reușit să aranjeze lucrurile astfel încât tot ce vorbește partenerul lui de flecăreală să se audă și la difuzorul telefonului, ca să fie auditoriul la curent cu întreaga convorbire. Căștile îi blochează bine canalele auditive, așa că vorbește foarte tare.

16
/09
/18

Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău: "Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi.

13
/09
/18

Un autobuz aglomerat. Piţiponci şi piţipoance stau pe Facebook. Zdrahoni - venind de la muncă, mirosind a transpiraţie. Un candidat la un seminar teologic (un pulifrici citind despre semiologia Crucii) subliniază cu aplomb într-o cărticică. În maşină urcă o ţigancă în braţe cu un copil de maximum 7 luni.

12
/09
/18

Dar să vedem ce cumpărături a mai făcut între timp scriitorul şi scenaristul Florin Lăzărescu, care, luna trecută, după cum aflam de pe pagina dumnealui de facebook, asista neputiincios la moartea propriului caucic. (www.ziarulmetropolis.ro/moartea-cauciucului-domnului-lazarescu/)

03
/09
/18

Veşnicia s-a născut la Poșta Română. Dacă ai de ridicat ceva, orice, și ai în față 2 persoane, poți spune că e o coadă îngrozitoare, durează cel puțin 30-40 de minute să ajungi în fața funcționarului. Când sunt mai mult de 10 persoane îți poți scrie liniștit testamentul.

15
/08
/18

Vineri, exact când țara mea arăta cât este de bolnavă, o parte din corpul meu derutant (cea interioară) a decis să mă lase baltă. Organele de bun simț au făcut asta în cadru organizat, în spital (Witting), unde mă aflam de două zile.

08
/08
/18

Unele străzi mor, dacă oamenii care le-au iubit nu mai păşesc pe acolo. Ieri am văzut din maşină bulevardul pe care se află APACA, aproape de Piaţa Leul. Dincolo de clădirea pomenită mai sus se afla UMEB, unde lucra tatăl meu.

08
/08
/18

Zilele trecute, scriitorul și scenaristul Florin Lăzărescu a trecut pe la o vulcanizare, de mai multe ori - cum veți putea citi în povestirea ce urmează -, fapt ce a dat naștere unei "relatări", o povestire (cinematografică) deprimantă & plină de humor, așa cum este și țara în care continuăm să conviețuim...

25
/07
/18

Apărută în 1951, revista franceză „Cahiers du cinéma” este și în prezent cea mai celebră publicație dedicată filmului din lume. Chiar dacă pare să-şi mai fi pierdut din influența de altădată, rămâne o minunată revistă-reper, care merită mereu (re)descoperită.

26
/06
/18

Grăbesc pasul ca să nu întârzii foarte mult. Când ajung însă în holul Institutului Cultural Român, evenimentul pare departe de a începe: lumea încă își face fotografii cu Margareta Pâslaru, care atrage toată atenția, și cu sărbătoritul zilei, regizorul Ioan Cărmăzan, „personaj al culturii române”, cum avea să îl numească cineva.