Povestea celei mai lungi domnii din istoria Franţei începe în 1643, când micul Ludovic a trebuit să lase jucăriile deoparte ca să fie uns rege, la doar 5 ani. Va conduce destinele ţării abia din 1661. Ludovic al XIV-lea a murit pe 1 septembrie, acum 300 de ani.
Un articol de Monica Andrei|1 septembrie 2015
Ludovic al XIV-lea s-a născut pe 5 septembrie 1638, la Castelul Saint-Germain-en-Laye. Supranumit Regele Soare (Le Roi Soleil) sau Ludovic cel Mare (Louis Le Grand), a domnit 72 de ani în Franța și Navara, în opulență și extravaganță.
De la mama sa moștenește pietatea catolică și ura față de erezie. Avea o bună memorie și puțină educație; însă era instruit, cât de cât. Ştia istorie, geografie, matematică; cunoștea, pe lângă franceză, spaniola și italiana. De mic, învață să călărească, să tragă cu arma de foc, să danseze.
În vremea când era destul de matur să conducă destinele Franţei, dă ordin să fie construit, la Versailles, un castel mare cu multe clădiri în jur, parcuri, ape, grădini cu alei încântătoare, împodobindu-l cu nimicuri rafinate. Oferă spaţii de locuit celor care făceau parte din suita sa, ca să-i poată vedea, remarca, băga în seamă. În felul acesta, Curtea se stabileşte la ţară, lângă Paris. Avea iscoade peste tot, afla tot, controla tot. Oriunde s-ar fi aflat, impunea tăcere şi teamă. Mişcare bună în politica despotismului.
Regele avea un aer galant și un farmec înşelător. Mersul, ţinuta, purtarea, totul era decent și nobil. Statura sa, de 1,62 m, trebuia ajutată cu tocuri înalte și peruci extravagante, ca să pară impunător. Înalță pantofii cu vârf pătrat, decorați cu pietre scumpe doar la cataramă, și poartă ciorapi din mătase cu jartiere, sub pantalonii scurți bufanți, ca lumea să-i admire tocurile vopsite în roșu.
Optează pentru costume din catifea în culori închise, cu broderie unică, şi ici colo câte un nasture de aur. Nu renunță la jiletca de postav sau de satin, cu multă borderie, roșie sau albastră, pe care o lasă, de obicei, descheiată. Pe cap purta pălărie împodobită cu broderie spaniolă, decorată cu o pană albă. Nelipsita eşarfă albastră, lungă, cu pietre preţioase pe care o scotea doar la petreceri deasupra, o purta sub haine alături de Ordinul cavalerilor. Pe degete nu-şi punea inele. Se parfuma îngrozitor de mult și des cu un parfum de portocal, apoi îi plăcea să iasă la aer curat.
A fost obligat să se căsătorească cu Maria Tereza a Spaniei, fiica Regelui Filip al IV -lea, o ființă neatrăgătoare, stângace şi neinteligentă. Nu se simțea atras de ea.
Cât a domnit, a impus curții sale toată strălucirea, bogăţia, luxul, risipa lumii. În fiecare an, înainte de post, la Versailles sau la Marly, de lăsata secului aveau loc petreceri galante în salonul palatului. Se dădeau baluri, concerte, se născoceau dansuri. Spectacolele de teatru erau întrerupte de momente de balet, pentru regină. Jean-Baptiste Poquelin, adică Molière, cu a sa asociație teatrală „L’Illustre Théâtre”, este chemat să dea reprezentații la palat. Din 1665, asociația este protejată de rege, devenind trupa lui Ludovic al XIV-lea.
Servitorii schimbau constumele și măștile, îl înveseleau, în timp ce regele era dornic să câștige partida de cărţi. Serbările din salon, călătoriile, plimbările erau mijloace prin care monarhul arăta pe cine favorizează la curte şi pe cine nu. De felul său, era imprevizibil, îşi ura supuşii, însă cei care cheltuiau pe ospeţe, haine, trăsuri, clădiri, jocuri de noroc erau pe placul lui, fiind admiși la Curte.
Bătrâneţea sa a fost sâcâită de reumatism, indigestie şi gută. În vara lui 1715, Ludovic al XIV-lea îşi pierde pofta de mâncare, suferă de insomnie, îl doare piciorul care avea nişte pete negre. Toată lumea știa că are cangrenă, dar i se pune diagosticul de sciatică. Cangrena face ca moartea Regelui Soare să fie înfiorătoare. Își dă duhul pe 1 septembrie 1715, în palatul de la Versailles.
Iubirile secrete ale regelui, știute de toată lumea
Mişcat de rara frumuseţe a femeilor și având un mare apetit sexual, s-a bucurat de favorurile multor doamne din societatea franceză, ce i-au devenit amante. La început le vorbea delicat, rafinat, plăcut; așa le cucerea; apoi căuta noi victime. Obișnuia să aibă două iubite în același timp. Fiecare amantă a intrat în graţiile lui, în timp ce făcea parte din anturajul predecesoarei.
Iubirile secrete ale regelui deveneau ușor subiect de bârfă în centrul Curţii, al miniştrilor, armatei şi întregii Franţe. Și-a plimbat amantele prin tabere militare, pe front. Regina consoartă a trăit destul cât să vadă cum amantele lui aveau loc în trăsură lângă ea. A avut 6 copii cu regina și 13 copii rezultați din relații extraconjugale.
Doamna de Fontevrault era frumoasă, cultă, cunoștea limbi străine, teologia și învățăturile sfinților Părinți, Scriptura, avea har și talent la scris. Fusese trimisă la mănăstire și călugărită cu sila. Devine stareță, iar șederile la Curtea regelui nu-i știrbesc reputația.
Diplomată fiind, știa să se retragă la timp, să vorbească puțin. Doamna de Thiade obișnuia să înveselească regele, beneficia de multe avantaje la curte. Domnișoara Fontage i-a plăcut regelui pentru că era frumoasă, dar n-a avut noroc să fie prea multă vreme amanta lui, din cauza decesului ei neașteptat.
Dintre amante, doar trei femei au fost recunoscute oficial, blajina Louise de la Vallière, intriganta Françoise-Athénaïs de Montespan şi autoritara Françoise de Maintenon. După moartea Mariei Tereza în 1683, Ludovic al XIV-lea s-a căsătorit cu doamna de Maintenon.
Dincolo de pasiunile lui trecătoare, femeia pe care o alegea ca amantă trebuia să știe cum să-l țină pe regele capricios pe lângă ea, altfel era ușor înlocuită. În dezmățul său fără pereche ce lăsa lumea Franței cu gura căscată și privirea perplexă, doamna de Montespan învinge în faţa regelui, deoarece contesa de Soisson căzuse în dizgrație. Capătă slujba de supraintendentă a Reginei și nu se mai ascunde de lume, deşi era căsătorită.
Pentru că s-a opus, deoarece i s-a luat nevasta, domnul de Montespan a fost aruncat în negura Bastiliei. “O femeie rea, geloasă, mofturoasă, prea mândră și cu multe toane” – scrie Saint Simon în „Memorii”. „Când regele se afla la ea, curtenii se fereau să-i treacă pe sub fereastră. Nimic nu era mai prejos decât să te ridiculizeze, căci o făcea mai bine ca oricine”.
Povestea marchizei de Maintenon începe în America şi, până să ajungă nevasta regelui, trec mulţi ani. Françoise d’Aubigné, marchiză de Maintenon, era o femeie inteligentă, frumoasă, plăcută, obsedată să placă, să iasă în lume. Teatrul existenţei ei a fost Regele Soare, vreo 32 de ani din viaţă, iar salonul casei sale a înviat pulsul societății franceze a vremii. De origine americană, ajunge în Franța la voia întâmplării.
La Paris se căsătorește cu Scarron, iar după moartea lui, ajută în casele nobililor francezi. Pune masa, pregătește trăsura, însoțește oaspeții. E tânără, iscusită, frumoasă și harnică. Vrea să reuşească. Ajunge în palatul mareșalului Albert, care era rudă cu doamna de Montespan, iar aceasta o susține în fața monarhului. Regele Soare îi oferă o casă în Marais și cei doi copii născuți din relații adultere, un băiat și o fetiță, spre a-i întreține.
Una dintre slugi scapă băiatul, se lovește, șchiopătează, motiv pentru care regele n-o mai agreează și multă vreme nu vrea să o vadă.
Totuși, în urma unei călătorii de refacere a sănătăţii copiilor, doamna de Montespan îi arată frumoasele scrisori primite de la doamna de Maintenon, unde descria evoluţia în bine a pruncilor și se îmbunează în privința ei. La întoarcere din călătorie, regele începe să i se destăinuie, iar după un timp îi încredințează secrete, îi cere și sfaturi. Cu dibăcia ei tenace şi răbdarea de fier, îl cucerește.
Regina moare din vina medicilor, iar, după funeralii, Ludovic al XIV-lea își petrece toamna la Fontainbleau, apoi se cunună în secret la Versailles, într-o noapte, cu doamna de Maintenon. Nimeni nu se aștepta. Oferindu-i un apartament în capul scării, în palat, față în față cu al lui, câteva ore din zi le petrecea cu ea. În felul acesta se spulberă secretul… Totul era la picioarele ei: treburile statului, religia, alegerile, dreptatea, oamenii. Viața și realitatea Franței devenea un spectacol fastuos, în propriul salon.
„Știa să se poarte în lume. Lingușitoare, dornică să placă și cu nevoie de a crea intrigi și a fi parte din ele, făcea totul cu o grație fără pereche, fiind totuși reținută și respectuoasă; cu vorba blândă, era convingătoare fără să vorbească prea mult. Totul a fost jerfit de dragul de a cârmui. Zbura din petrecere în petrecere. Cei care trăiau în preajma ei umblau cu mare băgare de seamă și nu aveau nicio siguranță. Întemeiază o școală de fete”.
Regele Soare se purta cu toate femeile din viața lui la fel, indiferent că nășteau sau avortau, iar sarcinile și nașterile acestor femei erau cunoscute de toată lumea. Îi plăcea să călătorească într-o trăsură plină cu femei; urcau, lângă regină, în ordine: amantele, fetele din flori, nurorile, apoi doamnele.
“Treburile cele mai importante ale doamnelor din societatea franceză de atunci care urcau în trăsura regelui pentru a călători erau să-și pună hainele cele mai scumpe, să strângă corsetul, să danseze, să mânânce, să piardă nopți, să fie vesele și cât mai plăcute, să nu se teamă de frig, ploaie, vânt. La un sfert de leghe, regele dădea ordin să se scoată coșurile pline cu prăjituri, carne, fructe și le pune să mănânce, ca el să privească tot spectacolul fără să se atingă de nimic. Erau silite să le fie foame, să mănânce mult cu poftă și plăcere, erau obligate să fie vesele.
În timpul călătoriei – povestește Saint Simon în ale sale „Memorii” – înaintea și urma trăsurii veneau gărzile personale, ofițieri și scutieri stârnind praful de-i sufocau pe cei din trăsură. Regele, căruia îi plăcea să aibă aer, vroia ca geamurile să fie lăsate deschise și nu i-ar fi plăcut deloc să vadă vreo doamnă că trage perdeaua ca să se ferească de soare, vânt sau frig. Și se cerea să nu se sinchisească de acestea, ca de orice lucru stingheritor, în timp ce mergea iute, cu schimbările de cai obișnuite. A te simți rău era un păcat de neiertat. Regele avea nevoi care nu-l împiedicau să coboare; doamnele nu se mișcau din trăsură.”
Doamna de Maintenon călătorea separat. Pleca înaintea tururor în propria trăsură, ca să poată ajunge prima la destinație și să aștepte regele în tihnă. Acesta o găsea în pat. Ajungea, deschidea fereastra, indiferent că afară era noapte și frig sau ger, aprindea o sută de lumânări, fără să o întrebe dacă o supără ceva, iar, după partida de amor, își vedea de treburile lui. Pentru că, indiferent de femeile din viața sa, lui Ludovic al XIV-lea îi plăcea la nebunie să se simtă bine doar el.
(Sursa: Saint Simon – “Memorii”)
FOTO: wikipedia, ludovic al XIV-lea
