Idolul tuturor femeilor în interbelic a plecat din această lume de ziua băieţilor lui gemeni. Ionel Teodoreanu a fost un mare avocat şi orator în epocă. Scriitorul romanelor copilăriei s-a format în cercul „Vieţii Româneşti” şi a fost directorul Teatrului Naţional din Iaşi.
Un articol de Monica Andrei|1 august 2017
Povestea vieții lui a început la Iași, în 6 ianuarie 1897 într-o familie de moldoveni. Tată său era avocat renumit în baroul ieșean, iar mama sa o mare pianistă. Cei care l-au cunoscut și-l strigau „Coane Ionel”, spuneau despre Ionel Teodoreanu că era diferit de fratele său Păstorel, își trăia viața tumultuos, era iubit și prețuit ca avocat pentru pledoariile sale în tribunal. Scriitorul ajuns celebru pentru literatura destinată copilăriei și adolescenței a fost toată viața la fel de prietenos și modest. Romanele sale erau atât de bine vândute, încât se făcea o mare coadă la librărie, în zilele de autograf. Dintre cele de imens succes amintim: „Lorelei”, „La Medeleni”, „Ulița copilăriei”, „Turnul Milenei”, „Golia”, „În casa bunicilor”, „Zdrulă și Puhă”, „Hai Diridam”, „Fata din Zalataust”, „Întoarcere în timp”, „Ce a văzut Ilie Pâinişoară”, „Bal Mascat”, „Masa umbrelor”, „Arca lui Noe”.
O logodnă în taină și o căsătorie surpriză
Povestea căsniciei lui Ionel Teodoreanu începe prin 1918, în Ajun de Crăciun. Era în plin război mondial, iar Ștefana Maria Lupașcu, alintată Lily, viitoarea doamnă Teodoreanu se pregătea cu tatăl ei să plece la Paris. Își propuseseră să poposească două zile la Iași, ca să-și ia rămas bun de la verișoarele refugiate acolo. După divorțul părinților, mama ei franțuzoaică rămăsese în țara de origine, iar fata, aflată în grija tatălui ei și crescută de rudele acestuia, vibra de nerăbdare și bucurie să călătorească cu el în străinătate. Când Ștefana a ajuns la Iași, ningea ca-n povești, iar verișoara Cella, fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, insistă să meargă cu ea și sora ei Beb, în casa Teodorenilor, o casă în care plutea acel duh de ospitalitate moldovenească, ca să sărbătorească Crăciunul. „Cu multe zâmbete bune, mâini calde, la un păhărel de vin, am povestit în voie. Cella era în vervă și îi fermeca pe toți, lumea bine dispusă. Mă retrăsesem cu Beb într-un salonș, ca să-i pot citi în taină, unele lucruri scrise de mine. Din când în când venea Cella, mă mângâia pe cap și îmi lua câte un carnețel”, își amintește peste ani scriitoarea. Tot atunci, Ionel îi citise pe furiș însemnările din carnețel, iar când și-au întâlnit privirile într-un moment când erau doar ei doi, băiatul explodă: „Noi suntem frați! Avem același suflet! Aceleași mirări, aceleași încântări! Ne ating aceleași lucruri! Noi scriem la fel. Și mata scrii despre pomi, flori, apusuri, răsărituri…”. O rugă să nu plece din țară, dar nu se putea pune cu tatăl ei. Erau liceeni și din acea noapte cu zăpadă bogată și ger, prietenia lor a crescut ca-ntr-o poveste. „Parcă băusem amândoi o băutură vrăjită, care ne furase mințile și lucra fără știrea noastră. Mă ceruse de nevastă, fără să-și consulte părinții, fără să aibă cu ce mă ține, ci numai cu fabuloasa speranță de a deveni un scriitor celebru de a mă acoperi de glorie și de a mă face fericită”, își amintea peste ani soția sa Ștefana. Tatăl fetei își dă acordul în privința logodnei autoritar: „Fata va sta cu mine trei ani. În acest timp, dumneata îți vei face studiile în drept și te vei înscrie în barou, ca să poți lucra pe lângă tatăl dumitale ca avocat. Scrisul este un lux. Întâi trebuie să-ți câștigi existența”.
Ștefana Velisar Teodoreanu
În 6 martie 1919 erau logodiți, c-așa era moda atunci după război, a căsătoriei surpriză. Ștefana și tatăl ei se aflau în București, la hotel, așteptau pașapoartele pentru plecarea în Franța, când domnul Vulturescu se prezintă în fața domnului Lupașcu: „Rupe logodna. Băiatul ăsta e un chefliu nemaipomenit. Chefuiește noapte de noapte, până la ziuă. Nici nu știu cum de are tată-su atâția bani. Rupe logodna la timp, să nu-ți plângă fata în pumni”. Înnegrit de supărare a doua zi s-a dus cu Vulturescu la Gambrinus să constate dacă logodnicul era acolo. Și era Păstorel, adică fratele lui Ionel.
Fotografii, iconițe, șuvițe, au schimbat între ei, înainte de plecarea Ștefanei spre Paris. Scrisorile pline de doruri și chemări circulau între Iași și Paris. Ionel Teodoreanu își dă examenele celor trei ani de la Drept, în trei sferturi de an, iar mama sa îi trimite o scrisoare frumoasă tatălui Ștefanei, referitoare la căsătorie. În 15 februarie 1920, în salonul familiei Teodoreanu, preotul le-a schimbat inelele, au băut din același pahar vin și au mușcat același pișcot. În mătăsuri albe, emoționată, în capul mesei, Ștefana adoarme. Băuse șampanie și nu mâncase nimic, iar soțul ei a rămas cu musafirii până dimineață. Păstorel a povestit toată viața despre cum s-a însurat fratele lui cu o „găină care adoarme după niște picături de vin”. La un an, în 3 februarie 1921, s-au născut gemenii, Ștefan și Osvald, alintați Afane și Gogo.
„Viața Românească” și conferințele lui „Metaforel”
La doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu era scriitor renumit. Debutase la Cartea Românească, editura care îi publica anual un roman. Venea în București, dădea autografe la librărie. „Acolo l-am cunoscut în 1933, când apăruse romanul Golia” – povestește Vlaicu Bârna în ale sale amintiri. „Era un om înalt, brunet cu ochi albaștri și tenul măsliniu, model de frumusețe virilă. Remarcai și o eleganță necăutată în îmbrăcăminte și în mișcările lui. Eram student și făceam parte din grupul unei reviste „Herald”, i-am cerut o carte despre care am scris. Avea o bogată fantezie și izbutea în zilele de autografe să varieze de la cititor la cititor, și mai ales, de la admiratoare la admiratoare fiind întotdeauna original în dedicații”.
Faima lui de bun avocat l-a determinat să părăsească Iașul, unde lăsa o lume întreagă în urmă, și cercul „Vieții Românești”, unde se formase, avându-l mentor pe Garabet Ibrăileanu. Fusese directorul Teatrul Național din Iași, iar actorii îl îndrăgeau. La București, deși avea succes literar, trăia din veniturile meseriei de avocat. În fiecare duminică ținea o conferință într-un teatru. Își crease un public, devenise un idol al femeilor. „Am fost martor la o asemenea conferință unde rolul meu se rezuma la a spune câteva cuvinte de prezentare. Sala gemea de lume. Improviza cu o vervă nesecată, biruindu-și oboseala. Neprevăzutul metaforelor, exuberanța gesturilor lui îl făceau irezistibil. A repurtat aceleași mari succese la bară. Ba chiar era întrerupt de președinte, cu rugămintea de a fi la obiect. La o masă la Capșa, l-am auzit pe un distins consilier de Curte afirmând răspicat: Ionel Teodoreanu a fost cel mai de seamă avocat al baroului de Ilfov”, își amintea Vlaicu Bârna. În urma metaforelor abundente în frază, criticul literar George Călinescu l-a poreclit Metaforel.
Idolul femeilor îndrăgostit și refuzat
În 1938, mutat la București, Ionel Teodoreanu intră în cercurile „Universului literar”. Locuia într-o casă veche boierească, intersecția cu strada Polonă, cu odăi mari și o grădină largă, cu un decor de pruni, tufe, multă verdeață. Într-o cameră spațioasă, cu mobile dintr-o epocă apusă, cu o bibliotecă și divan, printre portrete, fotografii, iconițe, scria. Când nu avea procese, se deștepta la ora patru, se apuca de scris, până la prânz. Cu un termos de cafea, multe țigări, refăcea enorm din romanul la care scria, tăind cu foarfeca pasajele. Făcuse o pleurezie, apoi o pungă cu puroi la plămâni care nu se văzuse la radiografie. Toată lumea bănuia că avea tuberculoză, însă după operație s-a vindecat, a mai trăit zece ani.
„Îl văd cu ochii strălucitori, cu părul răvășit, cu râsul plin, contaminat, în librărie dând autografe; îl revăd minunându-se ca un copil la priveliștea șlepurilor ce treceau pe Dunăre, lângă Spanțov, îl zăresc la primele rânduri de loji ale galelor de box, organizate la circul Paladium, în tribună la meciurile de fotbal entuziasmându-se la galele jucătorilor; mi-l amintesc discutând cu o vervă neobosită pe imensele săli ale tribunalului de pe cheiul Dâmboviței, în mijlocul împricinaților, al avocaților și grefierilor”, își amintește Al. Raicu.
Nadia Gray
Era adulat de către admiratoare. Însurat fiind, dragostea nu l-a ocolit. Idilele lui multe, știute și neștiute, au rămas în umbră. O doamnă i-a oferit un imens buchet legat cu o fâșie ruptă din bluza ei elegantă, de mătase, pe care o purta. În pasajul Majestic din București o vede pe Nadia Cantacuzino, măritată cu aviatorul Bâzu, fiul prințesei Maruca Cantacuzino Enescu, care a fost distribuită în filme prin Franța și apărea pe afiș cu pseudonimul Nadia Gray. Era o frumusețe a timpului. „Din clipa când a văzut-o el n-a mai avut liniște în somn. Mesajele trimise prin scrisori, versuri, buchete de flori au rămas fără efect și total ignorate. Îndrăgostitul se plângea cu amărăciune prietenilor. Apoi a fost văzut des în fața paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului său frate Păstorel, făcea însemnări consolatoare ce sunau derizoriu: crâșma e locul unde omul se întâlnește cu vinul”, își amintea prietenul său Vlaicu Bârna. Se lăsase de fumat după operația la plămâni și se apucase de băut. Nadia nu l-a băgat în seamă vreodată și a părăsit România prin 1940.
Ultima zi de viață și prima în eternitate
După război, comuniștii l-au evacuat din casă și l-au mutat pe la Hala Traian. Elegantul bărbat era văzut în haine vechi, cu barba crescută, dar cu aceeași dispoziție optimistă. Strălucea încă în Baroul bucureștean, era învinuit c-ar fi fost purtătorul de idealuri a unei lumi trecute și condamnate, abia își ducea zilele. Făcuse parte dintre cei care primeau lunar un ajutor bănesc de la industriașul Nicolae Malaxa, la fel ca Tudor Arghezi, Geo Bogza, Lucia Demetrius. După 1950 când a început seria proceselor politice, i-au mai venit niște bani, dar puțini.
Era prin februarie 1954. O iarnă grea, considerată în analele meteorologiei românești ca cea mai îngrozitoare din ultimul secol. În Bucureștiul troienit era un ger cumplit, de tăia respirația. De dimineață, Ionel Teodoreanu își anunță soția că avea un proces greu: „Este în joc libertatea a trei oameni cinstiți. Dacă n-o să pot rezista viscolului și nu voi putea ajunge la tribunal, am să intru într-o alimentară să cumpăr ceva. Știi că azi e ziua de naștere a lui Osvald și Ștefan”.
Armata făcuse tuneluri prin oraș ca oamenii să poată circula. „El pornise spre tribunal, pe jos, înotând prin marea de troiene. La doua sute de metri de casă își dă seama că ziua de lucru este compromisă, tribunalul n-are să lucreze și decide să se întoarcă. Tocmai ajunsese în fața alimentarei din cartier și vede că e deschisă, se gândește să ia ceva pentru casă. Intră, salută, schimbă câteva cuvinte despre potopul de afară cu vânzătorul. Când ridică mâna arătând spre cutiile de conserve etalate pe raft, omul de după tejghea își vede clientul, ca lovit de trăsnet, prăvălindu-se pe spate în mijlocul magazinului”, își amintea soția sa.
A treia zi a avut loc înmormântarea. „Mi s-a telefonat că eram delegat să depun din partea Uniunii Scriitorilor o coroană de flori la catafalcul dispărutului – își amintea Vlaicu Bârna. Intram într-o o casă veche, afumată, dărăpănată, unde nu mă invitase niciodată, iar acum înțelegeam de ce. În mohorâtul interior am găsit-o pe Ștefana Velisar între cei doi fii, străjuind împietrită, mută, trupul inert al celui care fusese soțul ei. Pe figura ei, nicio lacrimă. Sărăcia își arăta din plin fața în acea odaie unde pe jos era întinsă făptura fără viață a scriitorului, în costumul sport pe care i-l cunoșteam (o haină pepită cu pantalon gri). Ceea ce m-a frapat îndeosebi, era încălțămintea, veche și ea, dar talpa de crep înnegrită de uzură își avea vârfurile și călcâiele albe gălbui strălucitoare, că fuseseră pesemne refăcute prin vulcanizare. Coșciugul nu fusese adus, dar preotul începuse slujba”.
În acea iarnă cumplită sărăcia ustura ca gerul în casa familiei Teodoreanu. Cimitirul era departe și nu erau bani pentru a închiria o mașina de la pompe funebre. După terminarea slujbei, sicriul bătut în cuie era pregătit pentru ultimul drum. În curte se adunaseră în jur de o sută de oameni care veniseră să-și ia rămas bun de la avocatul și scriitorul de mare succes, ce pleca spre locul de veci, într-un sicriu legat cu sfori de-o săniuță. „Am fost multă vreme bolnavă după moartea lui Ionel. Aveam grave tulburări de vedere. Îmi apăreau în fața ochilor culori ciudate: galben strălucitor ca aurul, roșu puternic, un verde deschis, și a trebuit să urmez un tratament cu somnoterapie”, spunea soția lui într-un interviu. Ștefana și Ionel s-au întâlnit pe neașteptate și s-au legat pe viață de un Crăciun geros și tot pe ger s-au despărțit subit, de ziua gemenilor lor, exact când ar fi împlinit 35 de ani de la căsătoria lor. Ștefana Velisar Teodoreanu s-a născut în 1897, la Lt. Moritz, în Franţa, şi a murit în 1995, la 31 mai, la București.
Niciun scriitor nu-și câștigase așa de ușor popularitatea în rândul tinerilor, așa cum și-a câștigat-o Ionel Teodoreanu, însă după al Doilea Război Mondial n-a mai făcut bani din scris. Numele său a rămas în Dicționarul Scriitorilor Români, pe niște străzi, și în inimile tuturor adolescenților care i-au citit romanele, pentru că merită să le citești. (Sursa: Ștefana Velisar Teodoreanu, Ursitul; AL.Raicu, În luminile oglinzilor; Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso)
Ionel Teodoreanu era adulat de către admiratoare. Însurat fiind, dragostea nu l-a ocolit. Idilele lui multe, știute și neștiute, au rămas în umbră. O doamnă i-a oferit un imens buchet legat cu o fâșie ruptă din bluza ei elegantă, de mătase, pe care o purta.
.Foto sus: Wikipedia / Ionel Teodoreanu alături de mama și soția sa și de cei doi fii gemeni.
.
