Disponibil pe platforma gratuită Cinepub, documentarul „Iubiţii Domnului”, realizat în 1997 de Dan Alexe, prezintă rivalitatea dintre doi şeici dervişi din Skopje. Două personaje excentrice, privite cu empatie, dar şi cu o ironie blândă – şi asta atunci când regizorul chestionează discret practicile lor religioase.
Un articol de Ionuţ Mareş|24 noiembrie 2016
„Iubiții Domnului” începe cu un fragment dintr-un material video din 1951 despre ritualul unor derviși de a-și străpunge fața cu obiecte ascuțite fără a curge sânge și fără țipete de durere, în timpul unei ședințe colective de practicare a extazului mistic.
Pentru cei nefamiliarizați cu astfel de imagini în care corpul devine ținta unor suplicii autoinduse, momentul poate fi greu de privit. Dramaturgic, secvența de arhivă intrigă și are rolul de a crea o așteptare: vom asista la practicarea ritualului și în prezent?
Un mister pe care se susține întregul film și care crește odată ce spectatorul începe să ia contact cu cele două personaje centrale: în Macedonia sfârșitului anilor `90 (Dan Alexe este un bun cunoscător al limbilor și țărilor fostei Iugoslavii), doi șeici musulmani din Skopje, lideri ai unor confrerii rivale de derviși, sunt în conflict din cauza felurilor diferite de a vedea practicarea ritualului lor religios.
Unul dintre ei, care are în grijă un lăcaș de cult și care a moștenit prin familie dreptul de a conduce ședințele de transă colectivă ale confreriei sale, îl acuză pe celălalt, mai în vârstă, că nu ar avea voie să practice ritualul străpunsului cu obiecte ascuțite. Bătrânul se apără și spune că a primit dreptul la o astfel de excepție chiar de la tatăl rivalului său, în urma unei revelații.
Tema rivalității între doi membri ai aceleiași comunități etnico-religioase avea să fie în centrul unui film ulterior al lui Dan Alexe, „Cabală la Kabul” (2007), care are ca personaje doi evrei din Kabul.
În „Iubiții Domnului”, nu rivalitatea este sursa principală a tensiunii pe care se susține filmul, deși ea oferă mai multe secvențe reușite, inclusiv comice (întâlnirea celor doi este un prilej de ironii reciproce pe teme religioase). Suspansul vine din așteptarea momentului în care, ca spectatori, vom asista la practicarea ritualului ce ne-a fost prezentat la început – iar Dan Alexe are grijă să sugereze permanent că va exista o astfel de secvență.
Șeicul mai tânăr este filmat în timp ce prezintă obiectele pe care obișnuiesc să le folosească membrii confreriei sale în timpul transelor. Iar bătrânul, iscodit de Dan Alexe (care nu este un observator neimplicat, ci un intervievator căruia personajele i se adresează uneori pe numele mic, semn al familiarității), vorbește la rândul său despre misterioasa transă violentă, care devine, inevitabil, ținta curizității cineastului și, implicit, a publicului.
Însă în ciuda apropierii evidente dintre regizorul-martor și personajele sale, în a căror viață pătrunde cu camera de filmat (locuințe, familii), Dan Alexe nu ezită să chestioneze discret practicile religioase ale celor doi reprezentanți ai sufismului, ramură tolerantă și fără încărcătură politică a islamului.
De pildă, șeicul care locuiște în lăcașul de cult îi cere imediat bani unei femei care este pusă să treacă rapid pe sub câteva mătănii, într-o scenă prezentată ca lipsită de vreo încărcătură spirituală specială. De partea cealaltă, bătrânul șeic este nevoit să își ateste prin documente credibilitatea ca lider spiritual al confreriei, iar acceptul primit de la rivalul său de a conduce o ceremonie în așa-numita mănăstire îi produce o bucurie aproape copilărească (vizibilă pe chip).
Și totul culminează cu secvența de câteva minute cu exoticul ritual în care, după mai multe cântece, mișcări ritmice și dansuri, bărbați și copii se străpung sau se lasă străpunși cu obiecte ascuțite în limbă, în obraji și în diverse părți ale corpului. O transă colectivă condusă de șeic și filmată de Dan Alexe din mijlocul cercului format de participanți – o secvență dură, intensă, extrem de puternică vizual și auditiv. O imersiune într-o atmosferă bizară, aproape suprarealistă.
Articol apărut şi pe blogul lui Ionuţ Mareş.