Tocmai a fost publicată o nouă carte a scriitorului Iulian Tănase – „Teoria tăcerii”, la Editura Herg Benet. Am făcut, aşadar, un interviu cu autorul, cum se face, apoi, înţelepţiţi, am tăcut.
Un articol de Andrei Crăciun|11 martie 2015
Andrei Crăciun: În prima dintre tăcerile tale – “Se poate tăcea din naştere” – un personaj primeşte nota nouă fiindcă a tăcut la naştere. Tu ce notă ai primit la naştere, autorule?
Iulian Tănase: La naşterea mea, ca autor, dacă la asta se referea subtila ta întrebare, n-am primit nici măcar 9. Nici măcar 8. Nici măcar 7. Nici măcar 6. Probabil că am primit 5, care este totuşi o notă de trecere cât se poate de onorabilă, cu condiţia ca trecerea asta să te ducă într-o zonă unde notele devin lipsite de importanţă.
Am debutat, în 1999, cu o carte, Îngerotica, de care mulţi ani mai târziu, în faţa plutonului de execuţie alcătuit din trăgătorii de elită ai conştiinţei mele, mi-a fost teamă. Mi-a fost teamă să o recitesc, mi-a fost teamă chiar şi să o deschid. Apoi, după vreo zece ani, mi-am făcut curaj să mă uit peste ea şi mi-am dat seama că nu era dracul debutului personal chiar atât de negru.
Ce am tăcea dacă ne-am întâlni la un pahar de tăcere? Cu ce fel de tăcere m-ai omeni?
Te-aş omeni cu o tăcere atent selecţionată, culeasă tîrziu din podgoriile mele interioare, probabil un sortiment sec sau demisec, alb sau roşu, roşu şi negru, însă probabil că noi ar trebui să avem în faţă cîte două rînduri de pahare, un pahar de vorbă, unul de tăcere, când tu ai duce paharul de vorbă la gură, eu l-aş duce pe cel de tăcere, şi invers.
Mă gîndesc că ar fi necesar să fim foarte buni prieteni ca să ne dăm tăcerile peste cap în acelaşi timp, însă orice e posibil, mai ales în ziua de azi, când uite şi tu ce se întîmplă în jurul nostru, din Uruguay până-n Ucraina.
Fii sincer: câţi litri ai băut azi din apa tăcerii, Iulian?
Am băut deja cîteva pahare de azi-dimineaţă, fără a mai pune la socoteală cele cinci ore de somn, de la 1 la 6, cînd se presupune că am mai şi tăcut, îmi place să tac atunci când dorm, deşi, în armată, colegii îmi spuneau că vorbesc în somn, uneori chiar şi în nişte limbi străine pe care, de altfel, în stare diurnă, nu le cunoşteam absolut deloc.
Chiar crezi că tăcerea este aburul cuvintelor sau ai scris aceste frumoase litere din raţiuni exclusive estetice, pentru frumuseţea alăturării lor?
Îmi amintesc perfect că am scris asta, am şi verificat în carte, e la pagina 24, însă eu nu înţeleg întotdeauna ceea ce scriu, şi asta pentru că, atunci când recitesc anumite lucruri scrise de mine, nu mă mai aflu în aceeaşi stare în care eram cînd le-am scris, iar acum încerc să înţeleg această expresie, tăcerea este aburul cuvintelor, cred că pot fi de acord cu asta, fără să înţeleg prea bine cum vine asta. Una e să crezi, alta e să înţelegi.
Mutându-ne pe un alt plan, ne putem întreba câţi dintre cei care cred în Dumnezeu îl înţeleg pe Dumnezeu? Nimeni, să fim serioşi.
Cum ar arăta o statuie ecvestră a tăcerii? Dar un bust?
O statuie ecvestră a tăcerii ar arăta la fel ca orice statuie ecvestră. Tăcerea aş vedea-o turnată în bronz, cu o sabie la cingătoare, iar sabia ar fi de fapt, o limbă imensă, căci limbile, mai ales cele ascuţite, pot fi lesne comparate cu nişte săbii, e destul de clar.
Tăcerea ar fi călare – şi aici intervine noutatea! – nu pe un cal, ci pe un om, însă nu e obligatoriu ca omul care îşi duce tăcerea în spate să stea în patru labe, ca un patruped surprins de nemurirea metalului în care a fost turnat, ci poate sta drept, căci drepţi sunt toţi cei ce îşi poartă tăcerile prin lume, în spate. Cât despre bust, busturile nu se discută, dacă îmi dai voie.
Ai fost şi tu posedat de demoni flecari, mai ales în nenumărate emisiuni radiofonice. Cum te mai înţelegi cu ei? Aţi ajuns la – cum ar spune însuşi Ion Iliescu – un consens?
Da, am fost posedat de aceşti demoni de care zici şi sper să mai fiu. Am colaborat foarte bine unii cu alţii, mai ales la radio, unde ei mi-au fost mereu alături, ca nişte sufleori fideli şi entuziaşti, ca nişte muze frivole, dar de o frivolitate – aş zice metafizică. Le sunt recunoscător.
La fel ca Socrate, care a avut o bună colaborare bună cu acel celebru daimon al său, şi eu – păstrând, desigur, proporţiile – am avut o colaborare bună cu daimonii mei limbuţi, nu mai bună totuşi decât cea pe care am avut-o cu verii lor primari care m-au vizitat de multe ori, însă nu pentru a mă face să vorbesc, ci pentru a mă face să tac şi să scriu. Ca să traduc, aceste entităţi sunt, dacă vrei, nişte fiinţe intermediare, care captează şi transmit mai departe.
Ai inventat aceste expresii „subsolurile inimii” şi „arheologii cardiaci”. Ce ar descoperi un arheolog cardiac exact acum în subsolul inimii dumitale auctoriale?
N-aş despărţi inima mea auctorială, cum zici, de inima mea personală. Iar în subsolurile inimii mele s-ar descoperi, momentan, vestigiile proaspete, aburinde, ale unor tristeţi şi nefericiri despre care dă-mi voie să nu vorbesc deloc.
Cine te opreşte, Iulian Tănase, să te înalţi pe vîrfuri şi să îţi înfăşori pe un băţ un nor de tăcere, din care să muşti ca dintr-o vată de zahăr!? Sau tu chiar faci asta, în zilele dumitale?
Dragă Andrei Crăciun, nimeni, dar absolut nimeni nu mă opreşte să fac asta, cu excepţia gravitaţiei, desigur. Însă, vezi bine, imaginaţia e mai puternică decât gravitaţia.
De altfel, tot apar şi dispar nori în paginile cărţii tale, mai mult, un cetăţean de patruzeci de ani duce, foarte poetic, un nor în spate şi nu poate scăpa de această povară sau comoară. În ce relaţie eşti cu norii, Iulian? Îţi mai ţii capul în ei şi dacă da, până când?
Îmi plac norii, fără să fiu vreun norofil sau vreun norolog. Era o vreme când fotografiam norii destul de des, locuiam, completamente singur, într-o garsonieră, la etajul 8, şi cerul mi se oferea ca pe tavă, ca să zic aşa. Cerul, mai ales la apus, nu ar fi la fel de frumos fără nori, sper că ai observat. Norii fac toţi banii.
Erau seri când puneam ochii pe câte un nor având o formă mai uşchită, aşa, şi imaginaţia mea îl învestea cu tot felul de calităţi pe care nici un nor nu le-ar putea avea fără ajutorul omului, cel mai mult îmi plăcea să îmi imaginez că norul cutare este vreun animal, nu neapărat câine, dar ceva care poate fi ţinut în lesă, şi apoi toată seara îmi imaginam că mă plimb prin oraş, însoţit de norul meu de companie. Singurul aspect neplăcut este atunci când norul tău se apucă să plouă pe tine.
Ai scris despre un lup bătrân tăcând la lună. Pe lup îl cheamă Vasile. Când ai tăcut ultima dată tu însuţi la lună? Eşti un nocturn, Tănase?
Da, sunt un nocturn, dar numai în măsura posibilităţilor. Îmi place să scriu noaptea pentru că e linişte, iar liniştea mă ajută să aud lucruri pe care, ziua, nu le-aş putea auzi. La lună am tăcut de multe ori, ba chiar am şi urlat la lună, am scris despre asta într-un alt text din Teoria tăcerii, n-aş mai insista, cine doreşte îl găseşte, mai pe final.
Tăcerea sobră este mult mai de încredere decât flecăreala veselă.
Ai convertit pe cineva până acum la tăcere? Propovăduieşti religia tăcerii în lume sau cum?
Am convertit oamenii la tăcere în aceeaşi măsură în care Kafka a convertit oamenii la procese şi metamorfoze sau Dostoievski la crimă şi pedeapsă. Nu despre asta e vorba. Eu scriu, nu propovăduiesc, din fericire, deşi m-aş bucura dacă, citind această carte, cineva ar deveni mult mai conştient/ă de virtuţile şi binefacerile tăcerii.
Ai cunoscut şi tu, aidoma personajului tău, o vară memorabilă în care ţi-ai făcut rezerve însemnate de tăcere? Şi dacă da, ce s-a ales de ele? Şi să nu-mi spui că le-ai pierdut la cazinoul cuvintelor!
Nu mai ştiu ce-a făcut acel personaj al meu. Eu am viaţa mea, personajele au vieţile lor, şi una nu se suprapune întotdeauna peste celelalte, însă pot să îţi spun că eu am tăcut mult până la această vîrstă, şi asta pentru că am trăit foarte mult timp singur, mai mult de douăzeci de ani.
Când trăieşti singur, nu e nici o ruşine să vorbeşti singur, şi eu chiar vorbeam singur cu mine, cu voce tare, îmi povesteam lucruri, încercam să înţeleg una, alta, însă nici nu poţi vorbi singur la nesfârşit, aşa că am şi tăcut foarte mult. Mi-am făcut şi eu, la fel ca acel personaj al meu, însemnate rezerve de tăcere, de aceea mi-am şi permis apoi, cu cămara de tăceri plină, să lucrez vreo zece ani la radio, unde am vorbit în draci.
Tăcerile nu mi le-am pierdut – le-am adunat pe toate sub acelaşi acoperiş de hârtie şi trag speranţa că se simt bine împreună.
La tine în carte, Iona în burta balenei e obligat să joace şah cu, probabil, însuşi bunul Dumnezeu, deşi Iona nu cunoaşte jocul de şah. Ţie îţi este cunoscut jocul de şah? Cu ce mutare îţi place să taci în deschidere?
Cunosc jocul de şah, într-o vreme, când eram la gimnaziu, jucam destul de bine, ba chiar am şi câştigat un campionat organizat în şcoală. N-am mai jucat de mult, însă, şi mi-am pierdut dexteritatea. Ca să îţi răspund la ultima parte a întrebării, cred că mi-ar plăcea să tac în deschidere la apărarea siciliană, Sicilia fiind locul unde, cu 2.500 de ani în urmă, Pitagora îşi înfiinţa, la Crotona, celebra sa şcoală, în care tăcerea avea un rol atât de important.
Chiar ar trebui să ne luăm gândul că noi, oamenii, vom descoperi vreodată Particula Tăcerii Divine, Tăcerea lui Dumnezeu, acel Boson Higgs al Tăcerii?
Nu, nu cred că ar trebui să ne luăm gîndul, putem încă spera. Putem spera, de exemplu, că savanţii de la CERN vor arunca nişte volume de-ale lui Dan Puric în acceleratorul de particule şi le vor bombarda la viteze atât de mari, încât omului frumos îi va da sîngele pe nas, dar nu asta ar fi important. Important ar fi ca din toate citatele despre Dumnezeu adunate cu migală de Puric în cărţile sale să se poată naşte Bosonul Higgs al Tăcerii, ca un corespondent al cuvântului de la început, deşi tare mă tem că nu va ieşi nici un boson al tăcerii, ci doar un mic bizon Higgs al flecărelii.
Klaus Iohannis bucurându-se să pozeze alături de Iulian Tănase
Ai fost, precum se ştie, un redutabil suporter on-line al noului nostru preşedinte ales. L-ai ales şi pentru tăcerile sale sobre, pline de înţeles, pentru tăcerile bine făcute? Cum comentezi?
Da, mi-a plăcut Klaus Iohannis şi pentru că nu vorbeşte mult. Tăcerea sobră este mult mai de încredere decât flecăreala veselă. În România ultimilor 25 de ani s-a vorbit atît de mult şi s-a făcut atât de puţin, încât lumea s-a prins, iată, că e nevoie de o schimbare. Aşa comentez.
Foto cu Iulian Tanase – Vlad Eftenie
