CRONICĂ DE FILM „Jackie”, lungmetrajul cu care chilianul Pablo Larrain s-a aflat în 2016 în Competiţia Festivalului de la Veneţia, se situează la intersecţia dintre un film biografic mainstream, cu superstaruri, şi un film de autor care încearcă să împrospăteze convenţiile genului. De aici şi frumuseţea sa.
Un articol de Ionuţ Mareş|14 ianuarie 2017
Poate părea surprinzător ca un regizor chilian care a realizat până acum filme doar în spaniolă, puternic ancorate în cultura ţării sale, să se aventureze într-un proiect centrat pe un personaj american iconic – Jackie Kennedy.
Însă „Jackie”, deşi are un scenariu scris de un american, Noah Oppenheim (premiat la Veneţia), poate fi subsumat demersului lui Pablo Larrain de interpretare a trecutului prin mijloace cinematografice şi de portretizare a unor personaje puternice, cu o psihologie complexă care scapă etichetării facile.
Premisa ofertantă a scenariului este încercarea de a propune un răspuns la întrebarea: ce a fost în sufletul şi în mintea lui Jackie Kennedy în momentele de după asasinarea, la 22 noiembrie 1963, chiar lângă ea, a lui John Fitzgerald Kennedy, cel de-al 35-lea preşedinte al Statelor Unite?
Îmbinând întâmplări reale cu speculaţii ficţionale, portretul pe care Oppenheim şi Larrain îl trasează este unul fragmentat, dinamic, nuanţat, construit din flashback-uri pornite de la un interviu pe care fosta Primă Doamnă (impresionant jucată de Natalie Portman, într-un rol care va rămâne un reper) îl acordă unui jurnalist (Billy Crudup) la mai multe zile după tragedie.
Este o banală convenţie narativă, pe care regia impunătoare a lui Larrain o deturnează însă înspre interesul său pentru modurile de reprezentare a istoriei prin cinema şi felul în care aceasta intersectează intimitatea personajelor.
Mai mult decât plonjarea în dedesubturile unui moment emblematic, Larrain speculează tensiunea dintre imaginea publică a lui Jackie Kennedy, cea care a intrat în mentalul colectiv, şi subtilităţile şi imprevizibilitatea presupusului său temperament într-un context dramatic dificil de gestionat. Conflictul între datoria de Primă Doamnă (decăzută) şi cea de soţie rămasă văduvă.
Miza pare astfel a fi obţinerea unui realism psihologic, necesar pentru a deconstrui un personaj iconic, însă doar pentru a-l umaniza şi a-l reda apoi cu şi mai mare forţă legendei. Iar grandoarea mizanscenei şi a imaginii (Stéphane Fontaine), complexitatea unui montaj bazat pe contraste şi condus de emoţii (şi nu de narativitate), precum şi muzica impozantă (Mica Levi) amplifică gravitatea şi importanţa momentului istoric, conferindu-i o aură aproape mitică. Şi chiar dacă spectatorul este aproape tot timpul alături de Jackie, la final ceva esenţial din această celebritate pare a rămâne învăluit în mister.
Însă Larrain nu se opreşte doar la spaţiul intim al protagonistei după asasinatul asupra lui JFK. Pentru a da o mare mare credibilitate şi un mai mare realism demersului său, el introduce fragmente atent reconstituite dintr-o emisiune televizată în care Jackie Kennedy făcea o prezentare din interior a Casei Albe.
Imaginea din aceste secvenţe este, bineînţeles, alb-negru şi intenţionat de o slabă calitate, imitând convenţiile desuete ale televiziunii. Iar jocul lui Portman este asumat artificial, tocmai pentru a accentua diferenţa dintre apariţiile publice ale protagonistei şi adevăratul său fel de a fi – o persoană deopotrivă cu slăbiciuni şi cu prestanţă. Larrain ia faptul istoric şi îl prelungeşte în ficţiune, tocmai pentru a-l înţelege mai bine. Rezultă un portret tandru, la limita fluidă dintre o deconstrucţie blândă şi o hagiografie reţinută.
„Jackie” a intrat la 13 ianuarie în cinematografe şi este distribuit de Ro Image 2000.
Foto: Jackie – facebook
