OAMENII MUZICII În secolul 19, coloana sonoră a aristocraţiei vieneze era valsul, iar Regele valsului a fost Johann Strauss II. Faima uriaşă de care s-a bucurat încă din tinereţe a stârnit furia tatălui său, el însuşi compozitor celebru. Descoperiţi-l pe Strauss fiul – garantat vă va da o stare bună, şi poate nici nu veţi putea rămâne pe scaun…
Un articol de Cristina Enescu Aky|10 decembrie 2020
Johann Strauss II, cunoscut și ca Johann Strauss junior sau fiul (1825-1899), a fost cel mai celebru din dinastia de compozitori și dirijori Strauss (care a inclus 6 muzicieni cunoscuți), A fost VIP-ul incontestabil al muzicii de dans din secolul 19. Și totuși, puțini au știut era un dansator teribil de pros, motiv pentru care, spunea el, era nevoit să refuze o grămadă de invitații la dans din partea multor admiratoare.
Strauss fiul a „moștenit” valsul de la tatăl său, Johann senior, dar i-a adăugat un aer simfonic și multă emoție, plus o popularitate internațională. I-a depășit, astfel, în ingeniozitate și faimă atât pe tatăl cât și pe cei doi frați ai săi, Eduard și Josef, și ei compozitori, cu care însă a colaborat.
Muzica lui Strauss fiul a fost adorată și de Hitler și regimul nazist, care a făcut eforturi imense pentru a ascunde faptul că străbunicul compozitorului fusese un evreu de origine maghiară.
Încă din timpul vieții a devenit cu adevărat un star internațional, făcând turnee de mare succes în Europa, Rusia și Statele Unite. A compus peste 500 de piese, dintre care 150 de valsuri – gen pentru care a câștigat o reputație de neegalat. A cochetat însă și cu alte genuri printre care opereta (inspirat de superstarul acesteia de la acea vreme, Jacques Offenbach), și a compus cea mai faimoasă operetă, Liliacul, interpretată în mod tradițional de Anul Nou.
Timp de peste 50 de ani el a condus, cu vioara în mână, cele mai bune orchestre de salon ale vremii, și a cuprins lumea într-o frenezie de dans asemănătoare poate doar cu cea a cluburilor din zilele noastre. Într-o vreme în care o grămadă de reguli opresive reglementau ceea ce se numea „morală”, pe muzica lui Strauss se putea dansa într-un vârtej de trupur și atingeri cum nu erau permise nicăieri altundeva în societate.
Muzica acestui demiurg adorat al sălilor de bal a fost considerată chiar și de către unii contemporani drept „prea ușoară” – și totuși publicul l-a adorat, iar printre admiratorii săi s-au numărat și nume grele ale muzicii printre care Brahms, Wagner și Ceaikovski.
Wagner s-a declarat public un fan al valsului Wein, Weib und Gesang (Vin, femei și cântec). La rândul lui, Strauss a fost și el un admirator al lui Wagner și Verdi, fiind printre primii care au dirijat lucrări ale acestora la Viena.
Johann senior, tatăl, împreună cu compozitorul și dirijorul compatriot Joseph Lanner, a fost cel care a adus în atenția publicului aristocrat valsul, ridicându-l de la un dans folcloric austriac la rangul de vedetă a saloanelor de bal ale înaltei societăți a Vienei. Tatăl ura competiția și s-a opus talentului și aspirațiilor muzicale ale tuturor celor 3 fii ai săi – care, toți, ca o ironie, au devenit compozitori, și încă celebri. Niciunul însă nu l-a egalat în faimă pe Johann, pe care totuși tatăl l-a forțat inițial spre o carieră ca funcționar bancar. În secret, însă, și cu ajutorul mamei (care era violonistă amatoare), fiul a luat de mic lecții de vioară cu prim-violonistul orchestrei tatălui. Când tatăl a aflat, s-a lăsat cu bătaie pentru fiul.
La 6 ani Johann fiul a compus primul său vals. Când seniorul și-a părăsit familia plecând cu amanta, fiul avea 17 ani, și de atunci a putut să se concentreze în sfârșit pe cariera de compozitor. Deși a avut succes încă de la început, din cauza influenței enorme a tatălui său, în primii ani i-a fost greu să găsească localuri de dans unde să își interpreteze muzica. A reușit totuși, și a debutat la un cazinou vienez la doar 19 ani. (Asta l-a înfuriat atât de tare pe tatăl său încât acesta a refuzat să mai cânte vreodată acolo, deși localul fusese scena multor triumfuri muzicale ale sale.)
Geschichten aus dem Wienerwald (Povești din pădurea vieneză)
În 1848, odată cu Revoluția a intervenit încă o ruptură între Johann tatăl și fiul: Johann II din urmă a luat partea revoluționarilor, ceea ce i-a afectat cariera. Nu doar că a fost arestat pentru scurt timp (pentru că a cântat imnul revoluționar Marseillaise în public), dar apoi mai mulți ani i-a fost refuzat mult-râvnitul post de director muzical a balurilor curții (și la presiunile tatălui său, de fapt, care deținuse acea funcție). L-a obținut totuși în 1863. (Strauss tatăl a rămas însă loial curții de la Viena, și a compus în anul Revoluției extrem de faimosul Marș al lui Radetzky, în onoarea feldmareșalului cu același nume. Când a fost interpretat pentru prima oară în fața ofițerilor austrieci, aceștia au început în mod spontan să bată din palme și din picioare la partea corală. De aici s-a născut tradiția, în vigoare și astăzi, ca publicul să bată puternic din palme la respectivele pasaje, adesea sub îndrumările dirijorului, spre deliciul tuturor.)
După moartea lui Strauss tatăl, în 1849, fiul său a contopit orchestra acestuia cu a sa și a început să cucerească Austria, Germania, Polonia și Rusia. Ulterior a preluat fostul post al tatălui său, de director al balurilor de curte vieneze, pentru ca mai apoi să predea această ștafetă fratelui său Eduard.
Tensiunile deloc minore, și de durată, cu tatăl său au lăsat urme adânci în personalitatea lui Johann fiul. În mod surprinzător se pare că avea multe complexe, o hipersensibilitate nervoasă și o constantă ipohondrie. Printre altele avea fobie față de ieșitul în natură, față de soare, furtuni, dar se temea enorm (deloc întemeiat) și de sărăcie.
La 28 de ani, în 1853, din cauza numeroaselor solicitări și a activității componistice și concertistice intensive, Johann a avut o cădere nervoasă și s-a retras pentru o vreme la țară. În acest răstimp, fratele său Josef a acceptat să renunțe la cariera de inginer (la care tot taăl î obligase și pe el) și să se ocupe de orchestra lui Johann până la revenirea acestuia.
Adele’s Laughing Song/ Mein Herr Marquis
Din 1855, pentru aproape un deceniu, Johann a acceptat în fiecare an invitația de a concerta și în Rusia, unde câștigase de asemenea un public entuziast. Acolo a dirijat și compoziții ale Marelui Romantic al Rusiei, Piotr Ilici Cieakovski (despre a cărui poveste vă invit să citiți aici.)
Frühlingsstimmen (Vocile primăverii)
În 1872 Johann a acceptat să dirijeze o serie de concerte-mamut în Statele Unite, la Boston. Pentru unul dintre acestea a dirijat 2.000 de membri ai orchestrei și 20.000 de membri ai corului, cu ajutorul a 100 de dirijori asistenți, în fața unui public de vreo 100.000 de spectatori. Johann a fost un adevărat superstar dirijând printre altele legendarul său vals Dunărea albastră.
Dunărea albastră este nu doar cel mai celebru vals din toate timpurile, dar și imnul național neoficial al Austriei – și inevitabil piesa ce încheie în fiecare an faimosul Concert de Anul nou de la Viena. A fost scris inițial ca o lucrare corală, intenționată să ridice moralul publicului vienez afectat de criza economică ce a urmat Războiului austro-prusac. Titlul a fost inspirat de niște versuri ale poetului austriac Karl Isidor Beck, deși Dunărea nu doar că nu prea este (cam deloc) albastră, și în plus la vremea compunerii valsului fluviul nici măcar nu curgea prin Viena.
Reacțiile la premiera valsului, în versiunea originală corală, au fost proaste – adică a primit doar un singur bis (ceea ce pentru Strauss echivala cu un dezastru). În același an însă, 1867, el a prezentat versiunea orchestrală a Dunării albastre la Expoziția internațională de la Paris, cu un succes enorm. Iar restul e istorie…
*
Prima lui soție, cunoscuta mezzosoprană Henrietta Treffz, l-a convins să încerce să scrie și operetă. Din doar a treia încercare cu acest gen, Strauss a tras lozul cel mare compunând Liliacul (1874), care este până astăzi cea mai populară operetă scrisă vreodată.
Henrietta a murit după 16 ani de căsnicie. Pentru Johann a urmat o a doua căsnicie, la doar 6 săptămâni de doliu – cu un divorț apoi după 4 ani-, iar ulterior un al treilea mariaj. Între timp, sănătatea lui Johann continua să se deterioreze. A renunțat la funcția de dirijor al curții, dar asta nu l-a împiediat să continue să scrie muzici de o splendidă prospețime și energie, și mai multe operete notabile. Baronul țiganilor a fost o altă operetă remarcabilă, în care a împletit stiluri muzicale populare din Ungaria și Austria, însă de succes s-au bucurat și Indigo und die vierzig Räuber (Indigo și cei 40 de hoți) și O noapte la Veneția (în care este inclus de asemenea cunoscutul Vals al lagunei).
În 1894, la Viena s-au organizat celebrări publice pentru aniversarea a 50 de ani de la debutul muzical al lui Johann Strauss II. Mesaje de apreciere au venit din toată lumea, iar faima lui nu putea fi mai mare. Trei ani mai târziu, în 1897, avea loc premiera ultimei sale operete, Zeița rațiunii. Strauss era prea bolnav ca să participe; însă bunul său prieten Brahms, și el extrem de bolnav, a făcut eforturi mari și a venit la premieră. Peste doar câteva săptămâni Brahms avea să moară. Strauss avea să îi supraviețuiască încă doi ani.
Se spune că Brahms și-a pus autograful pe un evantai al celei de-a doua soții a lui Strauss, Adele, cu câteva măsuri din Dunărea albastră și următoarele cuvinte: „Din păcate, NU scrise de Johannes Brahms.”
Doi prieteni: Johann Strauss II și Johannes Brahms
*
Josef Strauss, fratele mai mic al lui Johann, a fost el însuși un compozitor celebrat, considerat de unii chiar mai talentat decât Johann – opinie pe care o împărtășea de fapt și acesta din urmp, spunând: „Pepi (Josef) e cel care e mai talentat dintre noi doi; eu sunt doar acela mai popular…”.
Josefa murit la doar 43 ani, prăbușind-se de la pupitrul dirijoral în urma (se pare) unei tumori cerebrale. Studiase inginerie mecanică tot în urma dorinței tatălui său (care nici pe el nu a vrut să îl lase să devină muzician). A fost și inventator (de exemplu a inventat un fel de mașină de curățat străzile, trasă de cai, și a publicat manuale de matematică). „În timpul liber” era compozitor, cântăreț, poet… A fost de fapt și el un compozitor extrem de versatil și dăruit. La revenirea lui Johann după „concediul de odihnă” recomandat de medici, timp în care s-a ocupat de orchestra acestuia, Josef și-a abandonat cealaltă carieră și s-a dedicat și el complet afacerii muzicale a familiei sale.
Rosen aus dem Süden (Trandafiri din sud)
Kaiser Walzer
Cei doi frați de geniu, Johann și Josef, au compus împreună exuberanta, faimoasa Pizzicato Polka (1869).
Regele valsului vienez, Johann Strauss II, a murit la 73 ani, la Viena, pe 3 iunie 1899, în urma unei pneumonii. După moartea sa, unicul frate Strauss rămas în viață, Eduard, s-a confruntat cu o situație dificilă: cu ani în urmă, celălalt frate, Josef, făcuse un contract privat cu Eduard în care se stipula că dacă Eduard ar fi încetat să fie implicat direct în afacerea muzicală a familiei, toată arhiva muzicală a dinastiei Strauss ar fi trebuit distrusă de frica unor plagiate. Așadar, în octombrie 1907, Eduard a dat foc unei adevărate comori de partituri, astfel că multe dintre lucrările lui Johann II s-au pierdut. Dacă astăzi avem încă o sumedenie de compoziții ale familliei Strauss și în mod special ale lui Johann, se datorează eforturilor a numeroși admiratori ai acesteia din toată lumea, care au recompus aceasstă arhivă muzicală prețioasă după diferite transcrieri.
*
În 1987, André Rieu a fondat The Johann Strauss Orchestra, al cărei dirijor este și astăzi. Rieu l-a descoperit cu fascinație pe Strauss pe când avea doar 5 ani. Orchestra sa a reaprins interesul publicului de toate vârstele pentru muzica genialului vienez. Despre interpretarea valsurilor lui Strauss, Rieu spunea: „E o operă de artă să reușești să faci un vals să sune ca și cum ar fi cea mai ușoară muzică din lume, pentru că nu este deloc așa.”
Statuia lui Johann Strauss II din Stadtpark, Viena
