CRONICĂ DE FILM În „Joker” (2019), regizorul Todd Phillips ia un personaj celebru de comic book şi îl mută din filmele cu supereroi într-o dramă inspirată din filmele existenţialiste clasice din America anilor `70. Este o mişcare inovatoare, deşi „Joker” nu se ridică la înălţimea tradiţiei pe care o invocă.
Un articol de Ionuţ Mareş|4 octombrie 2019
„I am not political”, spune înspre final Arthur Fleck, alias Joker (Joaquin Phoenix), într-un moment de paroxism, după ce trei crime pe care le-a comis, fără premeditare, într-o noapte la metrou au inspirat o amplă mişcare de revoltă împotriva nedreptăţilor, dar şi împotriva bogaţilor şi politicienilor.
Simbolul mişcării de contestare este masca de clovn (cu dualitatea sa semantică tradiţională – e deopotrivă comică şi tragică), pentru că în noaptea cu pricina Arthur Fleck avea faţa pictată în clovn, meseria sa de zi (însă una fără mare succes, din cauza tulburărilor psihice și inadaptării sale).
Este o mărturisire al cărei adevăr se poate aplica întregului film. Deşi se îndepărtează de lumea supereroilor de comic book, păstrând totuşi ca decor imaginarul Gotham City, „Joker” nu este nici film social sau politic, în ciuda aspiraţiei de a spune lucruri serioase despre lume și despre viață, pornind de la un studiu de personaj.
Prin asta, cred că realizatorii dau dovadă de ipocrizie şi nu fac decât să se conformeze gustului pentru cinema mainstream apolitic al momentului, pentru că filmele americane din anii `70 (cu prelungire în deceniul următor) din care Todd Phillips se inspiră şi pe care le citează cu reverenţă erau politice şi extrem de ancorate în spiritul vremii, pe care îl reflectau din plin: de la „Taxi Driver” (1976) şi „The King of Comedy” (1982), de Martin Scorsese, şi până la „Serpico” (1973) şi „Network” (1976), de Sidney Lumet, sau chiar „A Clockwork Orange” (1971), de Stanley Kubrick.
Plasat undeva la începutul anilor `80, într-un Gotham City care seamănă cu New York-ul şi care este într-o profundă criză (şomaj, sărăcie, gunoaie, şobolani, violenţe), „Joker” amestecă naturalismul şi fantasy-ul.
Şi pendulează între fascinaţia pentru un trecut filtrat prin cinema şi încercarea de a trimite spre probleme din prezent sau pur şi simplu eterne (alienare, ignorarea celor defavorizaţi, violenţele cauzate de ușurința de a dețin arme), fără a reuşi să ofere însă un discurs relevant nici despre unul, nici despre altul.
De mai mulţi ani, este cât se poate de evidentă nostalgia Hollywood-ului, inclusiv din zona cu pretenţii, pentru gloria trecutului său, din care marile studiouri încearcă şi acum să trăiască (în loc să încurajeze un mediu fertil pentru scenarii originale şi regii inovatoare).
„Joker” se înscrie asumat în acest curent cinematografic care reciclează reuşitele trecutului, în speranţa că va fi inclus în aceeaşi galerie strălucitoare.
Ideea de a lua un personaj de comic book și de a-l muta într-o astfel de dramă este inspirată, ba chiar spectaculoasă.
Todd Phillips își plasează astfel filmul cu un picior în cinema-ul mainstream, de mare buget, și cu un altul în cinema-ul de autor, deși regia nu se remarcă prin nicio ambiție – este doar pragmatică și funcțională. Iar această dualitate s-ar putea să deruteze, deși pare principala sa calitate.
Filmul nu doar că e lipsit de vreo conștiință politică (ideile pe care le lansează în această direcție – de pildă, legate de mișcările de protest sau de rolul televiziunii – sunt cel mult generice, dacă nu de-a dreptul simpliste). Dar se transformă exclusiv în cultul unui protagonist fascinant și complex, plasat la granița dintre normalitate și rătăcire – un clovn de ocazie care vrea să devină stand-up-comedian, atras de o vedetă de televiziune (Robert De Niro), dar care pare să adune în el și să reflecte toată pretinsa nebunie lumii.
O senzație amplificată și de jocul în bună măsură manierist, foarte conștient de greutatea personajului, al lui Joaquin Phoenix – un corp slab (a cărui fragilitate este pusă în evidență apăsat în câteva secvențe expresioniste), o privire deseori cvasi-pierdută, o față schimonosită, o postură gârbovită și un râs tragic, simbolic, ce apare în momentele încărcate emoțional.
Nu lipsesc din scenariu nici eternele și extrem de uzatele referințe la copilăria traumatizantă a eroului și la relația dificilă cu presupușii părinți – o decizie mereu la îndemână pentru a explica ceva din felul de a fi al protagonistului și pentru a-l face mai accesibil publicului.
„Joker” este o apariție bizară în cinema-ul american. E un film care se plasează la intersecția mai multor tipuri și genuri de cinema. Și poate că tocmai un astfel de amestec îl face relevant pentru momentul actual și îi explică succesul.
Câștigător al Leului de Aur la Festivalul de la Veneția, „Joker” a intrat în cinematografe la 4 octombrie.
