José Saramago. O întoarcere în copilărie
https://www.ziarulmetropolis.ro/jose-saramago-o-intoarcere-in-copilarie/

Explorată, reconstruită din amintiri şi închipuiri vârsta de aur rămâne un timp la care te întorci în gând, ca să scapi de prezent. Dar şi ca să-l înţelegi. Ziarul Metropolis vă invită la o întoarcere în copilăria scriitorului portughez, recompensat în 1998 cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Un articol de Monica Andronescu|19 noiembrie 2020

Autorul atâtor volume celebre, printre care „Istoria asediului Lisabonei” „Memorialul mânăstirii”, „Toate numele”, „Peștera” sau „Eseu despre orbire”, José Saramago a evadat adesea în propria copilărie. Astăzi, recitind „Fărâme de memorie”, carte publicată la Polirom, în 2009, în traducerea Georgianei Bărbulescu, îl însoțim în Portugalia începutului de secol și vă oferim câteva „fărâme de copilărie”.

1.

„Nu mai exista casa în care m-am născut, dar faptul acesta mi-e indiferent, pentru că n-am nicio amintire a timpului trăit de ea. A dispărut într-un munte de ruine și cealaltă, aceea care, timp de zece sau doisprezece ani, a fost căminul suprem, cel mai intim și profund, locuința extrem de săracă a bunicilor mei din partea mamei, Josefa și Jerónimo se numeau, acel magic cocon unde știu că s-au produs metamorfozele hotărâtoare ale copilului și adolescentului. Această pierdere, însă, de mult nu mă mai face să sufăr, prin puterea reconstructivă a memoriei, pot să ridic în orice moment pereții ei albi, să plantez măslinul care făcea umbră la intrare, să deschid și să închid ferestruica de la ușă și portița din gardul curții, unde, într-o zi, am văzut un șarpe mic încolăcit, să intru în cocini ca să văd purceii sugând, să mă duc la bucătărie și să torn din găleată, apa care să-mi potolească, pentru a mia oară, setea din vara aceea. Atunci îi spun bunicii: «Bunico, mă duc să dau o raită pe aici». Ea spune: «Du-te, du-te», dar nu-mi recomandă să am grijă, pe vremea aceea adulții aveau mai multă încredere în cei mici pe care-i educau”.

2.

„Această casă de pe Rua dos Cavaleiros, cu scara ei strâmtă și abruptă, e legată de perioada mea de coșmaruri visate în somn sau cu ochii deschiși, căci era de ajuns să vină noaptea și colțurile să înceapă să se umple de umbre, pentru ca, din fiecare dintre ele, un monstru să-și întindă ghearele în direcția mea, terorizându-mă cu grimase diabolice. Îmi amintesc că dormeam pe jos, în camera părinților (singura, de altfel, așa cum am spus) și, de acolo, îi chemam tremurând de frică pentru că sub pat sau într-o pelerină pusă pe umeraș, în forma distorsionată a unei comode sau a unui scaun se mișcau ființe indescriptibile care amenințau să sară pe mine și să mă devoreze. Responsabil pentru aceste spaime, cred eu, a fost acel faimos cinema Păduchele, din cartierul Mouraria, unde, împreună cu prietenul meu Felix, m-am hrănit spiritualicește cu cele o mie de chipuri ale lui Lon Chaney, cu oameni răi și cinici de cea mai proastă factură, cu viziuni de fantome, cu magii supranaturale, cu turnuri blestemate, cu subterane lugubre, în fine, cu tot arsenalul, pe atunci încă în faza de grădiniță, al groazei individuale și colective la preț scăzut”.

3.

„Tu, bunico, stăteai pe pragul ușii tale, deschisă spre noapte înstelată și imensă, spre cerul despre care nu știai nimic și pe unde nu aveai să călătorești niciodată, spre liniștea câmpurilor și a norilor umbroși și ai spus, cu seninătatea celor nouăzeci de ani ai tăi și focul unei adolescențe niciodată pierdute: «Lumea e tot atât de frumoasă și mie îmi pare atât de rău că mor». Exact așa. Eu eram acolo.”

4.

„În afara școlii, îmi amintesc de câteva găști grozave cu copiii din vecini, de bătăi cu pietre care, din fericire, n-au provocat niciodată sângerări și nici lacrimi, dar în care se transpira din plin. Scuturile erau capace de cratiță pe care le căutam prin gunoaie. Deși eu n-am fost niciodată un tip al bravurilor duse la extrem, îmi amintesc că într-o zi am atacat sub o ploaie de pietren și numai datorită acestui gest eroic am reușit să-i punem pe fugă pe cei doi-trei inamici care ne țineau piept. Încă și astăzi mai am impresia că, înaintând astfel, cu fața descoperită, nesocoteam o regulă tacită a luptei, aceea ca fiecare armată să se mențină pe pozițiile sale și de acolo, fără atacuri și contraatacuri, să arunce cu pietre în adversar.”

5.

„Era vara anului 1933, eu aveam zece ani și dintre toate știrile pe care le-a publicat Século în acele pagini dintr-o anumită zi a anului anterior, am păstrat doar o amintire; fotografia, cu respectiva explicație, care-l reprezenta pe cancelarul austriac Dollfuss asistând la o defilare de trupe în țara lui. Era vara lui 1933, de șase luni Hitler preluase puterea în Germania, dar despre această știre, dacă am citit-o la vremea respectivă în Diário de Notícias pe care tata îl aducea acasă, în Lisabona, nu-mi amintesc. Sunt în vacanță, în acasa bunicilor mei materni și, în timp ce, pe jumătate distrat, îmi scarpin încetișor brațele, sunt surprins de faptul că un cancelar (ce era un cancelar?) putea fi atât de scuns. Nici Dollfuss, nici eu nu știm că avea să fie asasinat de naziștii austrieni în anul următor”.



18
/11
/21

Seara de 3 decembrie 1986, în plină dictatură ceaușiștă, când românii îngheață de frig și acasă, și în școli, și în instituții de toate felurile, pare o seară ca oricare alta: se întunecă devreme, la televizor cetățenii se pot uita două ore, Tovarășul și Tovarășa sunt negreșit acolo, fabricile duduie necontenit, că ele lucrează „pe ture”. Dar cine iese din casă la București poate să meagă, de exemplu, la teatru.

11
/11
/21

Editura Nemira a lansat în imprintul de nonficțiune ORION autobiografia președintelui Statelor Unite ale Americii. Vă oferim un fragment din „Promisiunile mele. Despre viață și politică” de Joe Biden (traducere de Ruxandrei Toma, lectură de specialitate de Anca Sandu).

24
/10
/21

Ultimele două programe ale actualei ediții a Cineclubului One World Romania, disponibile online, gratuit, până la 18 noiembrie, se concentrează pe activitatea de la Sahia a Mártei Mészáros și Slavomir Popovici, doi cineaști care și-au lăsat amprenta asupra producției studioului de film documentar în moduri foarte diferite.

08
/10
/21

În epoca rețelelor de socializare, a selfie-urilor și filtrelor de tot felul, când o imagine se face și se desface în câteva secunde și toți visăm la gloria efemeră, conform butadei enunțate de Andy Warhol, dilemele și sensurile autoreprezentării încă sunt discutate. Căci a te reprezenta, indiferent de epocă, nu este un gest lipsit de semnificații estetice și sociale. Un articol de Monica Neațu.

08
/10
/21

O schiță de portret, în câteva cuvinte-cheie ce conturează un univers al lui. În anul 2020, s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Federico Fellini. Pornind de la câteva secvențe din destinul lui de artist, să ne întoarcem la viețile tragicomice pe care le-a construit pe ecran.

23
/09
/21

Când s-a stins cel mai mare scriitor rus, cenzura lucra de zor, „dar sentimentele poporului rus nu puteau fi înăbușite”, notează americanul Jay Parini în ultimele pagini din cunoscutul roman „Ultima gară”.

21
/09
/21

Biografiile marilor împărați din China dinastică sunt ticsite de povești sângeroase, jocuri de culise, răzbunări, urzeli, iubiri devastatoare și multe alte ingrediente spectaculoase pe care industria de televiziune chineză le explorează și reformulează romanțat sub forma serialelor și filmelor istorice de larg consum.

11
/08
/21

Când s-a născut, pe 29 august 1891, la Sankt Petersburg, în afară de legătura de rudenie cu Anton Cehov, fratele tatălui său, prea puține lucruri păreau să-i prevestească uriașul și, în același timp, ciudat de nedreptul destin pe care avea să-l trăiască.

01
/08
/21

Cafenelele din Paris, Tirana și Moscova, ca niște simboluri ale orașelor, surprinse de scriitorul albanez Ismail Kadare, în fascinantul volum de memorii „Dimineți la Café Rostand” (Humanitas Fiction, 2021, traducere din albaneză și note de Marius Dobrescu).