Julian Barnes: Am 70 de ani și sunt un copil al Războiului Rece
https://www.ziarulmetropolis.ro/julian-barnes-am-70-de-ani-si-sunt-un-copil-al-razboiului-rece/

Celebrul scriitor Julian Barnes al cărui cel mai recent roman „Zgomotul timpului” a fost publicat de curând în România, la Editura Nemira, a purtat un dialog în direct cu Cătălin Ștefănescu, la Librăria Humanitas Cişmigiu.

Un articol de Monica Andronescu|30 noiembrie 2016

Cunoscutul prozator britanic Julian Barnes, unul dintre cei mai apreciați scriitori europeni ai momentului, a publicat anul acesta „Zgomotul timpului”, primul roman pe care l-a scris după „Sentimentul unui sfârșit” (2011), cartea care i-a adus Premiul Man Booker. Noul volum, care analizează relația dintre artă și puterea politică pornind de la povestea compozitorului rus Dmitri Șostakovici, a fost publicat recent în colecția Babel a Editurii Nemira, în traducerea lui Virgil Stanciu. Pe 29 noiembrie, în prezența unui public numeros, la Librăria Humanitas – Cișmigiu, Julian Barnes a purtat un dialog telefonic cu realizatorul de televiziune Cătălin Ștefănescu pornind de la „Zgomotul timpului” și punând în discuție libertatea creatorului într-un regim totalitar, judecățile morale și literatura, cu pericolele și plăcerile ei.

„Când scrii o carte, trebuie întotdeauna să te arunci în beznă”

Când scrii o carte, trebuie întotdeauna să te arunci în beznă. Am 70 de ani și sunt un copil al Războiului Rece. Ca adolescent, am știut ce înseamnă criza din octombrie. La Oxford am studiat rusa doi ani și citeam bine, iar muzica lui Dmitri Șostakovici mă interesează de la cincisprezece ani. Apoi, în urmă cu vreo două decenii, compozitorul a început să devină un caz de studiat pentru mine, din perspectiva relației dintre artă și putere. M-am documentat și am scris cartea cât am putut de bine. Când am terminat-o și am citit-o, nu m-a interesat în special că va fi tradusă în Ucraina, România, Georgia etc. Am scris cum am vrut. Restul depinde de editorii străini, cărora romanul li se pare interesant sau nu pentru cititorii din țara lor.

„Nu cred că pot fi un erou”

Nu cred că pot fi un erou, nu cred că am caracterul necesar. Într-un regim totalitar, aș încerca să nu colaborez, să păstrez tăcerea. Când în țara ta n-a mai existat dictatură de vreo trei sute de ani, e ușor să-ți imaginezi că tu ai avea un comportament mai eroic. Depinde de starea exactă a tiraniei – în unele țări se folosește limbajul codificat ca să scapi, în altele, dacă nu vorbești în linia impusă de partid, ești mort. Din punctul meu de vedere, Șostakovici e un fel de erou. A văzut foarte bine cum stau lucrurile, a înțeles în ce măsură trebuie să facă un compromis pentru a supraviețui. Știm, de exemplu, că Ismail Kadare, scriitorul albanez pe care-l admir, a făcut un fel de înțelegere cu puterea ca să poată publica, ceea ce nu mi se pare neapărat rău, de vreme ce cărțile lui sunt incredibil de puternice. Șostakovici spunea că muzica nu este ca ouăle chinezești, adică nu devine mai bună dacă o îngropi o sută de ani. E posibil să scrii ceva bun într-o manieră deghizată și toți să înțeleagă sau să fie posibil să nu poți scrie nimic. Depinde de ce fel de scriitor ești. Dacă ești un scriitor politic, e mult mai complicat.

Lașitatea, o formă de curaj

E foarte ușor pentru cei care trăiau în Occident în vremea comunismului să încerce să înțeleagă și să emită judecăți morale despre oameni ale căror vieți nici nu și le pot imagina de fapt. Protestatarii împotriva comunismului aveau o mulțime de simpatizanți, dar mi s-a părut întotdeauna că există și categoria aceea de oameni suspicioși care vor o crimă și un erou ca să se vadă mai bine oroarea regimului, ceea ce e oribil. Dar asta e superioritatea morală a unora! Iar alți știu ei cel mai bine cum ar trebui să se poarte oamenii!

Ca să fii erou, uneori nu trebuie decât să înșfaci o armă și să împuști pe cineva, apoi să te omori. Nu durează mult. Dar, dacă încerci să trăiești sub un regim opresiv, ai o misiune zilnică. Șostakovici e, evident, ironic când spune că să fii laș e o misiune de o viață, dar în același timp vorbește serios, căci a trăi într-o asemenea lașitate înseamnă a ți se aminti tot timpul de umilirea pe care o suporți și, deci, de lașitatea ta. Am putea spune, într-un fel, că această lașitate e o formă de curaj.

 „Îmi place să bârfesc, dar nu să fiu bârfit!”

Într-o lume ideală, scriitorul doar și-ar scrie cărțile și după ceea, printr-un proces misterios, cititorii le-ar descoperi și n-ar exista promovare și publicitate, ceea ce e, desigur, absolut nerealist, mai ales în lumea modernă. Scriitorul trebuie să ofere ceva și aici. Ca cititor, bineînțeles că și eu am curiozități despre scriitori. Vreau să știu tot despre John Updike, de exemplu. Și totuși, poate că nu este o curiozitate pe cât de pură ar trebui să fie. Normal: îmi place să bârfesc, dar nu să fiu bârfit! Face parte din dualitatea umană.

„Proza e ca părul”

Flaubert spunea că proza e ca părul: ca să strălucească, trebuie să-l piepteni. Și are dreptate. Trebuie să faci suprafața prozei cât mai frumoasă. E o chestiune adesea lăsată deoparte în zilele noastre. Pe computer o carte poate arăta mai încheiată, „mai perfectă” decât e. În Marea Britanie și în America se scriu romane din ce în ce mai lungi. Sunt sigur că asta se întâmplă datorită facilității tehnice, datorită ușurinței cu care scrii la computer. Dacă scrii de mână sau la o mașină de scris de modă veche, cum scriu eu, este și o muncă fizică la mijloc și ea contribuie la calitatea produsului finit.

Prea multă teorie poate ucide

Romanul și formele scrise în general au limite și pot fi ucise de teorie sau de prea multă teorie, de obsesia pentru cele mai mici detalii legate de limbă, ca în „Veghea lui Finnegan” de James Joyce. Știu oameni care-l adoră pe Joyce, dar niciunul n-a citit cartea asta! Toți au început-o, dar nimeni n-a terminat-o! Ca s-o termini de citit, ar trebui să fii într-o celulă la închisoare, unde să nu mai existe nicio altă carte!

Inteligența lui Houellebecq

Am făcut parte din juriul care a premiat romanul „Particulele elementare” de Michel Houellebecq. Am o mare admirație pentru mintea lui, dar am dubiile mele legate de Houellebecq romancierul. Pe scurt, e un om foarte inteligent, dar nu și un romancier foarte inteligent. În romanele lui, de exemplu, toate personajele țin discursuri, nu stau de vorbă, nu vorbesc deloc ca oamenii. I-am citit toate cărțile, probabil că e cel mai interesant romancier francez al momentului, dar structura romanelor lui mi se pare nesatisfăcătoare.

Să fii suporter înseamnă să suferi

Le-aș face un mic reproș tinerilor de azi: nu au nicio vlagă când trebuie să sprijine o echipă care n-are succes. Am auzit băieți microbiști vorbind între ei: „Cred că în sezonul următor o să țin cu Manchester United, că ai mei nu se descurcă!” Or, mie atitudinea asta mi se pare dubioasă din punct de vedere moral. Să fii microbist și suporter al unei echipe, mai ales al unei echipe naționale, înseamnă să suferi. Cred că e foarte bine să fii suporterul unei echipe care pierde des. Îți construiește caracterul.

16
/01
/23

Tatiana Ernuțeanu, poetă, eseistă și publicistă, a publicat recent volumul „Buletin de știri blues“, la Editura Tracus Arte (2022) și volumul „Carne, visuri si oase triste uitate în Hydra“, Editura Eikon (2020). Scrie pentru revistele Forbes Life și Psychologies.

11
/01
/23

Cu prilejul Zilei Culturii Naționale, duminică, 15 ianuarie 2023, de la ora 16.00, la Seneca Anticafe (str. Arhitect Ion Mincu 1), va avea loc o întâlnire cu tema „Presa culturală: schițe pentru un viitor posibil” – dialog pornind de la cel mai recent număr al revistei Lettre Internationale. Dezbaterea este organizată de ICR prin Centrul Național al Cărții.

10
/01
/23

Cu prilejul Zilei Culturii Naționale, Muzeul Național de Artă al României (MNAR) vă invită duminică, 15 ianuarie 2023, între orele 11.00 - 13.00, la un eveniment dedicat legăturii dintre cultura scrisă și artele vizuale.

22
/12
/22

Luna aceasta, în cadrul colecției Anansi. World Fiction de la Editura Pandora M a apărut ediția în limba română a unei cărți mult-așteptate: „Infinitul într-o trestie” de Irene Vallejo, cartea de eseu care, acum doi ani, a ținut primele pagini ale ziarelor de cultură din Spania, fiind recompensată cu două dintre cele mai importante distincții: Premiul Național pentru Eseu și Premiului Ojo Crítico. Ulterior, cartea lui Irene Vallejo a cucerit spațiul cultural internațional, fiind în curs de traducere în peste 30 de limbi.

20
/12
/22

Miercuri, 21 decembrie, de la ora 19.30, Editura Humanitas vă invită în Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la o discuție despre volumul „Societatea digitală. Stăpâni, cetățeni sau sclavi?", în care Răzvan Rughiniș, profesor la Facultatea de Automatică și Calculatoare a Universității Politehnice din București, unde predă cursuri de securitate cibernetică, internetul lucrurilor și protecția vieții private, cercetător și unul dintre inițiatorii programului Innovation Labs, analizează problemele și potențialul structurilor digitale care fac din ce în ce mai mult parte din viețile noastre.

19
/12
/22

În cartea sa „Hoții de atenție. De ce nu te poți concentra”, jurnalistul Johann Hari a adunat experiență din 50.000 de kilometri parcurși pentru a sta de vorbă cu nu mai puțin de 250 de experți care studiază consecințele pierderii atenției și concentrării, ea a declarat că, potrivit studiilor sale, acum „suntem mai predispuși să scanăm și să trecem cu ușurință mai departe atunci când citim pe ecrane – ne trecem privirea rapid peste informații pentru a extrage ce avem nevoie".

18
/12
/22

Ziarul Metropolis vă oferă un fragment din romanul „Lecții de chimie” de Bonnie Garmus, apărut recent și în limba română, la Editura Nemira. Bestseller The New York Times, cartea a fost nominalizată pentru Waterstones Debut Fiction Prize și este în curs de ecranizare ca serial Apple TV, cu Brie Larson în rolul principal.