Julian Barnes: Am 70 de ani și sunt un copil al Războiului Rece
https://www.ziarulmetropolis.ro/julian-barnes-am-70-de-ani-si-sunt-un-copil-al-razboiului-rece/

Celebrul scriitor Julian Barnes al cărui cel mai recent roman „Zgomotul timpului” a fost publicat de curând în România, la Editura Nemira, a purtat un dialog în direct cu Cătălin Ștefănescu, la Librăria Humanitas Cişmigiu.

Un articol de Monica Andronescu|30 noiembrie 2016

Cunoscutul prozator britanic Julian Barnes, unul dintre cei mai apreciați scriitori europeni ai momentului, a publicat anul acesta „Zgomotul timpului”, primul roman pe care l-a scris după „Sentimentul unui sfârșit” (2011), cartea care i-a adus Premiul Man Booker. Noul volum, care analizează relația dintre artă și puterea politică pornind de la povestea compozitorului rus Dmitri Șostakovici, a fost publicat recent în colecția Babel a Editurii Nemira, în traducerea lui Virgil Stanciu. Pe 29 noiembrie, în prezența unui public numeros, la Librăria Humanitas – Cișmigiu, Julian Barnes a purtat un dialog telefonic cu realizatorul de televiziune Cătălin Ștefănescu pornind de la „Zgomotul timpului” și punând în discuție libertatea creatorului într-un regim totalitar, judecățile morale și literatura, cu pericolele și plăcerile ei.

„Când scrii o carte, trebuie întotdeauna să te arunci în beznă”

Când scrii o carte, trebuie întotdeauna să te arunci în beznă. Am 70 de ani și sunt un copil al Războiului Rece. Ca adolescent, am știut ce înseamnă criza din octombrie. La Oxford am studiat rusa doi ani și citeam bine, iar muzica lui Dmitri Șostakovici mă interesează de la cincisprezece ani. Apoi, în urmă cu vreo două decenii, compozitorul a început să devină un caz de studiat pentru mine, din perspectiva relației dintre artă și putere. M-am documentat și am scris cartea cât am putut de bine. Când am terminat-o și am citit-o, nu m-a interesat în special că va fi tradusă în Ucraina, România, Georgia etc. Am scris cum am vrut. Restul depinde de editorii străini, cărora romanul li se pare interesant sau nu pentru cititorii din țara lor.

„Nu cred că pot fi un erou”

Nu cred că pot fi un erou, nu cred că am caracterul necesar. Într-un regim totalitar, aș încerca să nu colaborez, să păstrez tăcerea. Când în țara ta n-a mai existat dictatură de vreo trei sute de ani, e ușor să-ți imaginezi că tu ai avea un comportament mai eroic. Depinde de starea exactă a tiraniei – în unele țări se folosește limbajul codificat ca să scapi, în altele, dacă nu vorbești în linia impusă de partid, ești mort. Din punctul meu de vedere, Șostakovici e un fel de erou. A văzut foarte bine cum stau lucrurile, a înțeles în ce măsură trebuie să facă un compromis pentru a supraviețui. Știm, de exemplu, că Ismail Kadare, scriitorul albanez pe care-l admir, a făcut un fel de înțelegere cu puterea ca să poată publica, ceea ce nu mi se pare neapărat rău, de vreme ce cărțile lui sunt incredibil de puternice. Șostakovici spunea că muzica nu este ca ouăle chinezești, adică nu devine mai bună dacă o îngropi o sută de ani. E posibil să scrii ceva bun într-o manieră deghizată și toți să înțeleagă sau să fie posibil să nu poți scrie nimic. Depinde de ce fel de scriitor ești. Dacă ești un scriitor politic, e mult mai complicat.

Lașitatea, o formă de curaj

E foarte ușor pentru cei care trăiau în Occident în vremea comunismului să încerce să înțeleagă și să emită judecăți morale despre oameni ale căror vieți nici nu și le pot imagina de fapt. Protestatarii împotriva comunismului aveau o mulțime de simpatizanți, dar mi s-a părut întotdeauna că există și categoria aceea de oameni suspicioși care vor o crimă și un erou ca să se vadă mai bine oroarea regimului, ceea ce e oribil. Dar asta e superioritatea morală a unora! Iar alți știu ei cel mai bine cum ar trebui să se poarte oamenii!

Ca să fii erou, uneori nu trebuie decât să înșfaci o armă și să împuști pe cineva, apoi să te omori. Nu durează mult. Dar, dacă încerci să trăiești sub un regim opresiv, ai o misiune zilnică. Șostakovici e, evident, ironic când spune că să fii laș e o misiune de o viață, dar în același timp vorbește serios, căci a trăi într-o asemenea lașitate înseamnă a ți se aminti tot timpul de umilirea pe care o suporți și, deci, de lașitatea ta. Am putea spune, într-un fel, că această lașitate e o formă de curaj.

 „Îmi place să bârfesc, dar nu să fiu bârfit!”

Într-o lume ideală, scriitorul doar și-ar scrie cărțile și după ceea, printr-un proces misterios, cititorii le-ar descoperi și n-ar exista promovare și publicitate, ceea ce e, desigur, absolut nerealist, mai ales în lumea modernă. Scriitorul trebuie să ofere ceva și aici. Ca cititor, bineînțeles că și eu am curiozități despre scriitori. Vreau să știu tot despre John Updike, de exemplu. Și totuși, poate că nu este o curiozitate pe cât de pură ar trebui să fie. Normal: îmi place să bârfesc, dar nu să fiu bârfit! Face parte din dualitatea umană.

„Proza e ca părul”

Flaubert spunea că proza e ca părul: ca să strălucească, trebuie să-l piepteni. Și are dreptate. Trebuie să faci suprafața prozei cât mai frumoasă. E o chestiune adesea lăsată deoparte în zilele noastre. Pe computer o carte poate arăta mai încheiată, „mai perfectă” decât e. În Marea Britanie și în America se scriu romane din ce în ce mai lungi. Sunt sigur că asta se întâmplă datorită facilității tehnice, datorită ușurinței cu care scrii la computer. Dacă scrii de mână sau la o mașină de scris de modă veche, cum scriu eu, este și o muncă fizică la mijloc și ea contribuie la calitatea produsului finit.

Prea multă teorie poate ucide

Romanul și formele scrise în general au limite și pot fi ucise de teorie sau de prea multă teorie, de obsesia pentru cele mai mici detalii legate de limbă, ca în „Veghea lui Finnegan” de James Joyce. Știu oameni care-l adoră pe Joyce, dar niciunul n-a citit cartea asta! Toți au început-o, dar nimeni n-a terminat-o! Ca s-o termini de citit, ar trebui să fii într-o celulă la închisoare, unde să nu mai existe nicio altă carte!

Inteligența lui Houellebecq

Am făcut parte din juriul care a premiat romanul „Particulele elementare” de Michel Houellebecq. Am o mare admirație pentru mintea lui, dar am dubiile mele legate de Houellebecq romancierul. Pe scurt, e un om foarte inteligent, dar nu și un romancier foarte inteligent. În romanele lui, de exemplu, toate personajele țin discursuri, nu stau de vorbă, nu vorbesc deloc ca oamenii. I-am citit toate cărțile, probabil că e cel mai interesant romancier francez al momentului, dar structura romanelor lui mi se pare nesatisfăcătoare.

Să fii suporter înseamnă să suferi

Le-aș face un mic reproș tinerilor de azi: nu au nicio vlagă când trebuie să sprijine o echipă care n-are succes. Am auzit băieți microbiști vorbind între ei: „Cred că în sezonul următor o să țin cu Manchester United, că ai mei nu se descurcă!” Or, mie atitudinea asta mi se pare dubioasă din punct de vedere moral. Să fii microbist și suporter al unei echipe, mai ales al unei echipe naționale, înseamnă să suferi. Cred că e foarte bine să fii suporterul unei echipe care pierde des. Îți construiește caracterul.

01
/06
/21

Noul episod dedicat istoriei documentarului românesc de Cineclubul One World Romania aduce prim-plan trei personalități literare - Nina Cassian, Radu Cosașu și Geo Bogza. Până la 25 iunie pot fi văzute online, gratuit, cinci documentare de scurtmetraj din anii `60 la care şi-au adus contribuţia cei trei cunoscuţi scriitori.

31
/05
/21

O nouă carte care a ținut prima pagină a publicațiilor din întreaga lume în ultimii ani a apărut zilele acestea în traducere în colecția ANANSI World Fiction. Este vorba despre ”Niciun prieten, doar munții”, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, o istorie tăioasă ce descrie poveștile adevărate ale refugiaților de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

28
/05
/21

Cum a arătat copilăria pentru trei dintre cei mai cunoscuți artiști rock din toate timpurile – Bruce Springsteen, Freddie Mercury și Keith Richards?

20
/05
/21

Luni, 24 mai, începînd cu ora 19.00, pe paginile Facebook Polirom și Librăria Humanitas de la Cișmigiu (facebook.com/polirom.editura•facebook.com/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu), Andreea Răsuceanu va intra în dialog cu redactorii Alecart, pornind de la romanul „Vîntul, duhul, suflarea”, recent publicat la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”.

17
/05
/21

Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F este una dintre acele cărți care nu te lăsa indiferent. Adicția în rândul adolescenților este văzută din interiorul unei povești de viață reale. Cum te afunzi într-o experiență traumatizantă, consumul de heroină, din dorința de a aparține, de a simți că ești important pentru cei din jur și că ceea ce trăiești are o intensitate ieșită din comun? Și ce șanse ai cu adevărat să o poți depăși?

12
/05
/21

Editura Frontiera anunță apariția unui titlu de excepție: „Haiku siberian”, un roman grafic lituanian despre deportarea în Siberia a unui băiețel, Algis, împreună cu familia sa. Scris de Jurga Vilė și ilustrat de Lina Itagaki, romanul a impresionat lumea europeană a cărții încă de la apariția sa, în 2017.