Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.
Un articol de Monica Andronescu|9 februarie 2017
Mario Vargas Llosa și Julian Barnes. Doi scriitori născuți la distanță de un deceniu și la distanță de lumi întregi. Cel dintâi în Peru, în primăvara lui 1936, petrecându-și apoi copilăria în Bolivia; cel de-al doilea în Anglia, în iarna lui 1946. Primul este din 2010 deținător al unui Nobel pentru literatură, cu motivația „pentru cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului”, iar al doilea a primit un Booker Prize în 2011, pentru romanul „Sentimentul unui sfârșit”.
În 2016, amândoi au lansat câte un nou volum pe piața editorială, ambele fiind traduse rapid și în România: „Cinci colțuri” de Mario Vargas Llosa, la Humanitas fiction (traducerea Marin Mălaicu- Hondrari) și „Zgomotul timpului” de Julian Barnes în colecția Babel a Editurii Nemira (traducerea Virgil Stanciu). Iar când doi scriitori de calibrul lor lansează un nou roman e un eveniment în sine.
Romanele propun două tipuri de confruntare cu dictatura. Ultimele luni de dictatură ale lui Alberto Fujimori, la Llosa și viața compozitorului Șostakovici sub comunism, în perioada lui Stalin, la Julian Barnes. Două universuri diferite, tratate diferit, două texte scrise în plină maturitate artistică, atunci când uneori devine complicat să te menții în standardele impuse de propria operă de până atunci.
Șostakovici față în față cu Stalin
Cu „Zgomotul timpului” Julian Barnes atinge un alt nivel al scriiturii, acest din urmă roman fiind considerat de mulți critici capodopera lui. Făcând parte din acest tip de literatură care câștigă tot mai mult teren în ultimii ani și care la el are rădăcini adânc, și anume biografia ficționalizată, „Zgomotul timpului” propune o întâlnire copleșitoare cu ceea ce s-ar putea numi dimensiunea umană a unui geniu față în față cu un sistem opresiv. Șostakovici trăiește și moare în dictatură, o dictatură care-l sufocă ani întregi, care-l secătuiește, cu care ajunge să colaboreze, care-l face să se deteste, care-i confiscă ființa, personalitatea, viața.
Există un fragment, spre finalul volumului, care ar putea rezuma cel mai bine întreaga personalitate a lui Șostakovici și cumva întregul roman: „A fi erou era mult mai ușor decât a fi laș. Ca să fii erou, nu trebuia decât să ai curaj preț de un minut – cât să scoți pistolul, să arunci bomba, să apeși pe detonator, să lichidezi tiranul și pe tine odată cu el. Dar ca laș îți începeai o carieră care dura o viață. Nici un moment de relaxare. Trebuia să prevezi următoarea ocazie când va fi necesar să te scuzi, să tremuri, să te umilești, să te familiarizezi cu gustul cizmelor de cauciuc și cu starea propriului caracter, abject, decăzut. A fi laș presupunea pertinență, persistență, refuz al schimbării – ceea ce însemna, într-un fel, un soi de curaj.”
Cu acest tip de „curaj” s-a luptat Șostakovici întreaga lui viață, pe care Julian Barnes o surprinde între momentul când așteaptă să fie ridicat, cu valiza, noapte de noapte, în fața liftului, după ce își săruta fiica și „își golea măruntaiele”, așteptare rece, chinuitoare, zdrobitoare, și până cu puțin înainte de moartea lui, când era un fel de marionetă a sistemului, bine așezat în funcții importante, aparent bine văzut de sistem, în realitate – realitatea lui Julian Barnes – un om golit pe dinăuntru, care-și așteaptă moartea pentru ca muzica să-i fie eliberată: „Spera că moartea lui avea să-i elibereze muzica: s-o desprindă de viața sa”. Perspectiva din care-l construiește Barnes pe Șostakovici este una extrem de interesantă, o scriitură la persoana a III-a, dar intim-subiectivă, care-i oferă în același timp posibilitatea unei distanțări. În permanență Șostakovici se construiește pe sine ca pe un altul, se privește și se analizează cu o doză de distanțare care-i conferă farmec și veridicitate în egală măsură. E el și e un altul… Două entități diferite care se întâlnesc în același corp. Un corp la care nu ține atât de mult, de vreme ce iminența morții revine de atâtea ori și pare singura soluție viabilă și dorită, iar pe de altă parte, corpul e cel care-l face laș…
Barnes alege momente importante din existența compozitorului, construind în primul rând un portret al omului Șostakovici, cu ezitările și spaimele lui, cu cele trei căsătorii ale lui, cu iubirile lui, pătrunzând în acel strat intim atât de bine ascuns, la care cei mai mulți dintre noi ne tăiem accesul. În același timp, romanul lui Barnes vorbește dintr-o altă perspectivă și despre dictatura sovietică, despre frică, despre teroare, despre așteptarea devoratoare din fața liftului care se poate opri în orice clipă pe palierul tău ca să te ducă spre Siberia sau spre moarte, despre felul cum sunt spălate creierele oamenilor în dictatură, despre ceea ce poate face un sistem din tine. Și e teribil în acest sens episodul telefonului lui Stalin. Barnes nu-l absolvă pe Șostakovici de nimic, e rece și acid și-i așază în față o oglindă care nu-l iartă nicio clipă. Dar tocmai pentru că face asta, Șostakovici pare în final că se absolvă de toată vina unei colaborări care i-a salvat poate muzica, dar i-a ucis sufletul într-un mod teribil de subtil, făcându-l să îndoaie genunchiul mereu mai tare. Lașitatea lui devine într-adevăr o formă de curaj, curajul de a se trăda iar și iar, condamnându-se la ani întregi de lupte cu sine și la propriul dispreț.
Sexualitate și jurnalism de scandal în Peru
Cu romanul „Cinci colțuri”, Mario Vargas Llosa iese din zona lui cunoscută și propune un roman mai degrabă ca un scenariu de film la modă. Căzând ușor în plasa tendințelor zilei, își face povestea pe alocuri mai „digerabilă” decât te-ai aștepta de la un scriitor ca el, plătind un oarecare tribut comercialului. Așadar, ultimele luni de dictatură ale lui Fujimori, sprijinit din umbră de Vladimiro Montesinos, supranumit „Doctorul”, omul care a condus, de fapt, în acea perioadă Peru, sunt prezentate într-un amestec de sexualitate, scandal și politică justificabile până la un punct.
În lumea înaltă a marilor afaceriști ai momentului, cu locuințe și existențe care stau sub semnul unui lux exorbitant, Llosa plasează o poveste de amor cu două lesbiene, pe care o exploatează mai mult decât o cere neapărat contextul. Marisa și Chabela, două soții de magnați, bune prietene, descoperă într-o dimineață că sunt atrase una de alta. Iar scenele de amor care în cele din urmă ajung să-l cuprindă și pe unul dintre soți se desfășoară pe pagini întregi… Pe acest fond, dictatura din Peru își întinde ghearele și cuprinde tot, iar felul cum Llosa surprinde puterea presei de scandal în astfel de societăți, o presă aservită regimului și folosită pe post de câine care atacă pe cine hotărăște Puterea că a devenit indezirabil, este adevăratul merit al romanului, la pachet cu portretul celor doi ziariști, Rolando Garro și Bondoaca.
O lume a șantajului murdar, o lume în care ipocrizia se amestecă în permanență cu minciuna și, la cel mai înalt nivel, se fabrică dosare care, odată apărute în presă, devin arme. Și dacă această latură a societății înalte, cu femei superbe care pleacă peste noapte în vacanță la Miami să-și trăiască pasiunea recent trezită, cu bărbați care par mostre ale tradiționalismului, dar se dovedesc a fi mult mai „deschiși”, e în mare parte banală și desprinsă aproape din lumea telenovelei, cea a oamenilor „simpli” e adevăratul câștig al cărții. Pe de o parte portretul Bondoacei, jurnalista crudă și lipsită de scrupule, care are curajul să răstoarne o dictatură, Llosa reușind să-i păstreze intact caracterul infect, în ciuda faptului că o transformă într-o eroină; iar pe de altă parte, superbul portret al actorului Juan Peineta, un bătrân visător, crezând în frumusețea poeziei, cu o carieră în televiziune care i-a adus deopotrivă mărirea și decăderea, distrus de presa de scandal și aflat acum pe muchia magică dintre realitate și irealitate. Llosa construiește un fel de hartă a felului cum a acționat dictatura în Peru,npe alocuri superficială, numindu-și romanul „Cinci colțuri”, după numele unui cartier rău famat din Lima, aflată sub stare de necesitate. Jurnalismul – jurnalismul de scandal – este, de fapt principalul personaj al acestui roman. Felul cum face și desface vieți și destine, puterea absurdă a acestei mașinării controlate de Doctor, precum și modul în care aceeași mașinărie întoarce într-o zi armele, provocând căderea dictaturii, toate sunt interesant de urmărit într-un roman în care Llosa nu se sfiește să plătească, așa cum spuneam, un oarecare tribut comercialului.
Decizia
Pentru subtilitatea cu care construiește personajul Șostakovici, pentru extraordinara finețe în analiză, pentru felul cum surprinde pulsul unei dictaturi și felul cum această dictatură dezumanizează și depersonalizează, pentru traducerea rafinată a lui Virgil Stanciu, Ziarul Metropolis declară „Zgomotul timpului” de Julian Barnes, câștigător al duelului și cartea lunii ianuarie.
