Jurnal de coordonator/actor
https://www.ziarulmetropolis.ro/jurnal-de-coordonatoractor/

Eu mi-am dorit să fiu de meserie actor şi nimic altceva. Sunt conştient că timpurile pe care le trăiesc presupun ca acest fapt să nu poată rămâne unul singular şi nici recomandabil.

Un articol de Mihai Munteniţă|12 martie 2013

Eu mi-am dorit să fiu de meserie actor şi nimic altceva. Sunt conştient că timpurile pe care le trăiesc presupun ca acest fapt să nu poată rămâne unul singular şi nici recomandabil.

Astfel, sunt câţiva ani de când mă ocup cu coordonarea activităţii teatrului studenţesc „Podul“, aflat la ultimul etaj al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti.

Acest teatru atipic pentru genul său şi-a creat o nişă în spaţiul cultural al capitalei, în sensul că, pe lângă activitatea pe care o presupune un teatru (repetiţii, spectacole, turnee), acesta s-a ocupat, sub îndrumarea lui Cătălin Naum, de formarea de actori. „Podul“ a fost o pepinieră pentru viitorii actori. Un fel de şcoală pregătitoare pentru Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografie. Puţin ştiu însă, că la Pod nu s-au format numai actori, ci de aici au plecat şi realizatori de emisiuni televizate, regizori de teatru sau film, scenografi, teatrologi, producători, arhitecţi, ingineri, oameni politici, Podul reprezentând o etapă însemnată în devenirea lor.

Cu o istorie de 45 de ani, „Podul“ reprezintă de acum o instituţie despre care majoritatea oamenilor ştie prea puţine. Specific „Podului“ este felul în care cei care vin aici în urma preselecţiilor semestriale sunt puşi, pe lângă interpretarea diferitelor roluri în spectacole, să fie cei care organizează şi administrează spaţiul (fiind luminiştii propriilor spectacole, cei care se ocupă de curăţenia spaţiului, manufacturierii costumelor şi ai decorurilor).

Iată deci, că pentru cel care vine să ducă mai departe moştenirea şi să o reinventeze, piatra de încercare este una destul de grea. Nu puteam să nu fiu conştient de sacrificiul pe care cel de dinaintea mea îl făcuse şi nu puteam să nu îi înregistrez succesele, dar şi eşecurile. În căutarea unei formule de funcţionare care să mi se potrivească am luat în calcul următoarele variante:
a. să renunţ la datorie, pregătirea mea ca actor nefiindu-mi suficientă;
b. să fiu un regizor coordonator şi să o iau de la zero cu şcoala de regie de teatru;
c. să încerc formula unui manager care să aducă în spaţiu diferite trupe de tineri care să joace în cadrul unei stagiuni permanente de spectacole studenţeşti;
c. să încerc să pun în aplicare metodele de lucru ale regizorilor sub îndrumarea cărora am lucrat ca actor – să fiu deci coordonator de spectacole – şi, în acelaşi timp, să fiu actor în propriile mele spectacole.

Toate variantele de sus aveau un preţ. Pe de o parte abandonul, cel mai simplu de realizat, era şi cel mai reprobabil. A lua o altă şcoală de la început reprezenta o variantă salutară, dar mi-ar fi luat prea mult timp – alţi trei ani pentru ceva de care nu sunt sigur. A fi manager, aşa cum văd eu lucrurile, ar fi presupus o distrugere a conceptului de spaţiu teatral-şcoală care să fie asumat de tineri, cei care ar fi urmat să vină neştiind în ce spaţiu intră l-ar fi tratat ca pe oricare altul. Am optat pentru varianta în care să-mi pot menţine instrumentele de actor operative, dar în acelaşi timp să coordonez o echipă de tineri în spectacole de scurtă durată, încercând să păstrez spiritul „Podului“ şi să îl predau celor care au venit după mine. Toate acestea fără sacrificiul pe care îl presupune „ARTA“, dorindu-mi o viaţă particulară proprie care să nu interfereze cu „Podul“ – aşa cum s-a obişnuit.

Începutul stagiunii la 1 octombrie 2012 a însemnat împlinirea a 45 de ani de activitate a Teatrului Studenţesc „Podul“, va să zică „Stagiunea 45“, ocazie cu care am încercat să repun în scenă câteva piese care s-au jucat de-a lungul celor 45 de ani. Am readus în discuţie spectacolul cu sonete de Shakespeare – primul spectacol al domnului Cătălin Naum. Brecht-ul „Cerşetorul sau câinele mort“ a fost o altă filă din spectacolele aniversare. Au urmat un spectacol cu texte de Eugen Ionescu („Pro şi Contra“) în noiembrie şi un spectacol de colinde şi zicători („Spaţiul Mioritic“) pe care l-am jucat în luna decembrie.

Premiera de pe 1 ianuarie cu „Vlaicu-Vodă“ mi-a dat curaj. Acesta a fost un spectacol, pornit de la piesa scrisă de Alexandru Davila, pe care l-am coordonat în întregime singur. Ideea spaţiului tot singur am gândit-o. Scenariul după piesă a pornit de la un text pe care l-am folosit în vara trecută la Gala Hop construit de Cătălin Naum şi pe care l-am îmbunătăţit. Ultima premieră pe care pot să o aduc în discuţie este reprezentată de „Poveste despre dragoste“.

Pornind de la romanul lui Erich Segal, cu un scenariu făcut de Liana Ceterchi, piesa s-a jucat prima în anul 1985 şi a fost jucată de Simona Măicănescu şi Dan Iacob. Spectacolul iniţial în regia lui Cătălin Naum era gândit sub forma unul flash-back continuu al personajului masculin. Eu am regândit puţin spectacolul şi l-am creat sub forma construirii unei poveşti despre dragoste „aici şi acum“.

Nu ştiu dacă tot ce mi-am propus mi-a şi reuşit. Nu ştiu dacă voi putea continua drumul început. Dar ştiu că încerc să menţin viu interesul tinerilor pentru teatru de bună calitate, aşa cum am învăţat de la cel pe lângă care am fost ucenic, domnul Cătălin Naum.

Credit foto: Augustin Bucur – Mihai Munteniţă în spectacolul „Două loturi“, Teatrul Naţional Bucureşti

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

17
/09
/21

OPINIE Mai mulţi cineaşti români importanţi, deopotrivă producători şi regizori, printre care Stere Gulea, Tudor Giurgiu, Ada Solomon şi Nae Caranfil, îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care se desfăşoară concursurile de finanţare organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei.

30
/06
/21

OPINIE Paradoxul ediţiei din 2021 a Premiilor Gopo a fost că gala s-a desfăşurat în condiţii aproape normale, chiar dacă în aer liber, dar nominalizările şi trofeele au vizat doar cele câteva filme lansate în 2020, un an dezastruos, în care cinematografele au fost mai mult de trei sferturi din timp închise.

24
/03
/21

OPINIE Atunci când un succes internaţional aduce câte un film românesc în atenţia unui public mai larg decât grupul cinefililor fideli, mulţi simt o nevoie irepresibilă de a comenta. Asta nu ar fi o problemă, dacă discursul nu ar cădea în miştocăreală, rostită pe un ton superior: „Vă spun eu cum stă treaba cu cinematografia română!”.

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.

23
/09
/20

OPINIE Prea puținele recompense juste acordate la Gala Premiilor Uniunii Cineaștilor din România, ediția 2020, nu pot șterge senzația generală că un astfel de eveniment este mai puțin despre recunoașterea valorii reale, cât mai ales despre a mulțumi pe cât mai mulți, în special dintre cei apropiați de UCIN.

09
/08
/20

"Tot amânam întâlnirea cu Dan Chişu. Recent am reuşit să ne vedem şi mai ales să-i văd ultimul film regizat – ”5 minute”. Ce pot spune despre film? Surpriza a fost neaşteptat de...". Citiţi un text pentru Ziarul Metropolis al scriitorului Vasile Ernu.

09
/06
/20

OPINIE Radu Jude şi Cristi Puiu sunt cei mai incomozi regizori din cinematografia română. Fiecare film şi fiecare interviu stârnesc un val de reacţii. E drept, taberele lor de admiratori şi de detractori sunt diferite, de multe ori chiar inversate. Nu e o întâmplare însă că tot ei sunt şi autorii unor forme radicale şi îndrăzneţe de cinema.

31
/01
/20

CORESPONDENȚĂ DIN BRUXELLES. La BOZAR, în Bruxelles, până acum în februarie 2020, puteți vizita (contra unei sume modice) o excepțională Expoziție Brâncuși. Este perla coroanei în prezența României la festivalul EUROPALIA, care în 2019 a fost dedicat țării noastre.

28
/01
/20

Îndeobște, afacerile premiilor literare din România sunt banale și jalnice reglări de conturi între găști, se desfășoară între oameni care ar intra toți într-o debara sau într-o cabină telefonică. Certuri mari, mize mici.

15
/11
/19

În ziua când am răspuns invitației onorante de a mă implica în bunul mers al festivalului arădean, ca director artistic, timp de aproape un deceniu, între 2002 și 2010, mi-am amintit de căldura cuvintelor regretatului meu frate, Victor Parhon, aflat în această ipostază până în anul trecerii sale în eternitate, cu privire la carsimaticul public de aici, la emoția sa neînchipuit de puternică, la trăirile  unor adevărați și fideli prieteni ai scenei și ai valorilor pe care aceasta le cultivă.

27
/09
/19

OPINIE Rezultatele celui mai recent concurs de proiecte de film organizat de Centrul Național al Cinematografiei (CNC) au declanșat scandal. Se întâmplă aproape mereu. Motivul principal: finanțarea primită de unii regizori controversați și ocolirea unor regizori importanți. Însă de ce se ajunge aici? Și ce se poate face pe viitor?

22
/08
/19

CRONICĂ DE FILM Nu e o întâmplare că regizorul lui „Poliţist, adjectiv”, unul dintre filmele emblematice ale Noului Cinema Românesc, oferă cel mai neaşteptat lungmetraj al ultimilor ani, care poate aduce o schimbare de direcţie. „La Gomera” este o reconfirmare: Corneliu Porumboiu rămâne cel mai inventiv, surprinzător şi autoreflexiv cineast român.

23
/06
/19

OPINIE Proaspăt intrat și în cinematografele de la noi, un nou film șochează o parte a spectatorilor, care îl califică drept „scârbos” sau „odios”: „Mănușa de Aur”, cu care Fatih Akin a agitat puternic apele și la premiera mondială din competiția de la Berlin. Când am devenit atât de sensibili?