Jurnal de coordonator/actor
https://www.ziarulmetropolis.ro/jurnal-de-coordonatoractor/

Eu mi-am dorit să fiu de meserie actor şi nimic altceva. Sunt conştient că timpurile pe care le trăiesc presupun ca acest fapt să nu poată rămâne unul singular şi nici recomandabil.

Un articol de Mihai Munteniţă|12 martie 2013

Eu mi-am dorit să fiu de meserie actor şi nimic altceva. Sunt conştient că timpurile pe care le trăiesc presupun ca acest fapt să nu poată rămâne unul singular şi nici recomandabil.

Astfel, sunt câţiva ani de când mă ocup cu coordonarea activităţii teatrului studenţesc „Podul“, aflat la ultimul etaj al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti.

Acest teatru atipic pentru genul său şi-a creat o nişă în spaţiul cultural al capitalei, în sensul că, pe lângă activitatea pe care o presupune un teatru (repetiţii, spectacole, turnee), acesta s-a ocupat, sub îndrumarea lui Cătălin Naum, de formarea de actori. „Podul“ a fost o pepinieră pentru viitorii actori. Un fel de şcoală pregătitoare pentru Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografie. Puţin ştiu însă, că la Pod nu s-au format numai actori, ci de aici au plecat şi realizatori de emisiuni televizate, regizori de teatru sau film, scenografi, teatrologi, producători, arhitecţi, ingineri, oameni politici, Podul reprezentând o etapă însemnată în devenirea lor.

Cu o istorie de 45 de ani, „Podul“ reprezintă de acum o instituţie despre care majoritatea oamenilor ştie prea puţine. Specific „Podului“ este felul în care cei care vin aici în urma preselecţiilor semestriale sunt puşi, pe lângă interpretarea diferitelor roluri în spectacole, să fie cei care organizează şi administrează spaţiul (fiind luminiştii propriilor spectacole, cei care se ocupă de curăţenia spaţiului, manufacturierii costumelor şi ai decorurilor).

Iată deci, că pentru cel care vine să ducă mai departe moştenirea şi să o reinventeze, piatra de încercare este una destul de grea. Nu puteam să nu fiu conştient de sacrificiul pe care cel de dinaintea mea îl făcuse şi nu puteam să nu îi înregistrez succesele, dar şi eşecurile. În căutarea unei formule de funcţionare care să mi se potrivească am luat în calcul următoarele variante:
a. să renunţ la datorie, pregătirea mea ca actor nefiindu-mi suficientă;
b. să fiu un regizor coordonator şi să o iau de la zero cu şcoala de regie de teatru;
c. să încerc formula unui manager care să aducă în spaţiu diferite trupe de tineri care să joace în cadrul unei stagiuni permanente de spectacole studenţeşti;
c. să încerc să pun în aplicare metodele de lucru ale regizorilor sub îndrumarea cărora am lucrat ca actor – să fiu deci coordonator de spectacole – şi, în acelaşi timp, să fiu actor în propriile mele spectacole.

Toate variantele de sus aveau un preţ. Pe de o parte abandonul, cel mai simplu de realizat, era şi cel mai reprobabil. A lua o altă şcoală de la început reprezenta o variantă salutară, dar mi-ar fi luat prea mult timp – alţi trei ani pentru ceva de care nu sunt sigur. A fi manager, aşa cum văd eu lucrurile, ar fi presupus o distrugere a conceptului de spaţiu teatral-şcoală care să fie asumat de tineri, cei care ar fi urmat să vină neştiind în ce spaţiu intră l-ar fi tratat ca pe oricare altul. Am optat pentru varianta în care să-mi pot menţine instrumentele de actor operative, dar în acelaşi timp să coordonez o echipă de tineri în spectacole de scurtă durată, încercând să păstrez spiritul „Podului“ şi să îl predau celor care au venit după mine. Toate acestea fără sacrificiul pe care îl presupune „ARTA“, dorindu-mi o viaţă particulară proprie care să nu interfereze cu „Podul“ – aşa cum s-a obişnuit.

Începutul stagiunii la 1 octombrie 2012 a însemnat împlinirea a 45 de ani de activitate a Teatrului Studenţesc „Podul“, va să zică „Stagiunea 45“, ocazie cu care am încercat să repun în scenă câteva piese care s-au jucat de-a lungul celor 45 de ani. Am readus în discuţie spectacolul cu sonete de Shakespeare – primul spectacol al domnului Cătălin Naum. Brecht-ul „Cerşetorul sau câinele mort“ a fost o altă filă din spectacolele aniversare. Au urmat un spectacol cu texte de Eugen Ionescu („Pro şi Contra“) în noiembrie şi un spectacol de colinde şi zicători („Spaţiul Mioritic“) pe care l-am jucat în luna decembrie.

Premiera de pe 1 ianuarie cu „Vlaicu-Vodă“ mi-a dat curaj. Acesta a fost un spectacol, pornit de la piesa scrisă de Alexandru Davila, pe care l-am coordonat în întregime singur. Ideea spaţiului tot singur am gândit-o. Scenariul după piesă a pornit de la un text pe care l-am folosit în vara trecută la Gala Hop construit de Cătălin Naum şi pe care l-am îmbunătăţit. Ultima premieră pe care pot să o aduc în discuţie este reprezentată de „Poveste despre dragoste“.

Pornind de la romanul lui Erich Segal, cu un scenariu făcut de Liana Ceterchi, piesa s-a jucat prima în anul 1985 şi a fost jucată de Simona Măicănescu şi Dan Iacob. Spectacolul iniţial în regia lui Cătălin Naum era gândit sub forma unul flash-back continuu al personajului masculin. Eu am regândit puţin spectacolul şi l-am creat sub forma construirii unei poveşti despre dragoste „aici şi acum“.

Nu ştiu dacă tot ce mi-am propus mi-a şi reuşit. Nu ştiu dacă voi putea continua drumul început. Dar ştiu că încerc să menţin viu interesul tinerilor pentru teatru de bună calitate, aşa cum am învăţat de la cel pe lângă care am fost ucenic, domnul Cătălin Naum.

Credit foto: Augustin Bucur – Mihai Munteniţă în spectacolul „Două loturi“, Teatrul Naţional Bucureşti

06
/10
/16

Dopată cu optimism importat din Germania, echipa naţională are parte de o dublă deplasare teribilă în următoarele zile. Să joci în doar patru zile și cu Armenia și cu Kazahstan nu este puțin lucru pentru niște băieți cu „naturelul simțitor” cum sunt ai noștri, capabili să intre în depresie și dacă le atingi epiderma cu o floare.

31
/08
/16

Hull a luptat eroic şi a pierdut eroic cu un gol primit în „Fergie time”, în ultima etapă din Premier League! Îmi pare rău pentru ei dar sper să-l angajeze pe Phelan manager cu normă întreagă. Are stofă şi chiar şi cu resurse limitate poate ţine echipa pe linia de plutire în acest sezon.

30
/08
/16

Ca în vremurile bune, când oamenii erau obișnuiți să plătească atunci când doreau să vadă un film, sâmbătă seara am mers la cinematograf. O carte și un film făcut după ea cu mult înainte să mă nasc au reprezentat combustibilul care m-a pus în mișcare. Nu puteam rata noua ecranizare a romanului „Ben Hur”!

24
/08
/16

Într-o vreme în care cinematografele și mai ales vizionările la „video” propuneau în special filme cu actori care fie rupeau norma la frumusețe sau rupeau adversarii în bătaie, m-am trezit ridicat de pe scaun de un domn, nici înalt, nici frumos – conform standardelor clasice, nici pletos, nici musculos. Revedeam filmul „Operațiunea monstrul” (scenariul: Titus Popovici / regia: Manole Marcus) și o seară de luni stătea să se sfârșească în brațele unei dimineți de marți, iar eu brusc vroiam să fiu Corneliu (Marin Moraru). Să pot explica, fumând fie și un cocean de porumb, cum am ales lingurița și am lansat milimetric în buza stufului de unde am recuperat monstrul într-o încleștare în care îi simțeam forța lui colosală.

23
/08
/16

Am călătorit cu trenul după o pauză consistentă, mai lungă de un deceniu. Habar nu mai avem despre felul cum mai arată interiorul vagoanelor și nici despre „fauna” care le populează. Ziua era una liberă pentru tot poporul, destinația una de relaxare (Brașov), deci bănuiesc că publicul era puțin diferit de cel obișnuit. Oricum, prima impresie, a interiorului vagoanelor, a fost una bună, prin comparație cu ceea ce era în vremurile când făceam naveta săptămânal pe ruta București – Găești.

15
/08
/16

Alături de Cinesseur şi Dede's, prietenii publicaţiei noastre, Ziarul Metropolis s-a hotărât să facă un experiment. Adică să adopte o echipă (de tigri) - Hull City, "The Tigers" - din cel mai frumos campionat de fotbal al lumii, Premier League, şi să meargă cu ea până în pânzele "galben-negre" ale sezonului 2016-2017. Pentru că, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, cultura şi sportul fac, mai mereu, casă bună.

21
/07
/16

N-am vrut niciodată să intru prin culisele vieţilor de oameni, dar meseria m-a adus şi aici. Am intrat şi prin culisele teatrelor. Artiştii sunt atât de orgolioşi. Stupid de orgolioşi. E în firea lucrurilor. Creatorii sunt, adesea, egoişti şi maniaci şi obsedaţi de ei înşişi. De prea multe ori sunt aşa. E nedrept, dar e adevărat.

06
/07
/16

Marțea sunt trei ceasuri rele! Așa am auzit. Acum m-am convins. Ca orice bărbat care se respectă la mijlocul săptămânii, la ceas tainic de amurg canicular, pregăteam o fleică la gratar și un sos de piper cu fulgi de ardei iute, rețetă proprie. Cum acțiunea părea să treneze am apucat telefonul de o aripă și am început să navighez pe internet.

27
/06
/16

Când am pășit timid către lumea filmului, unul dintre primii actori care m-au cucerit a fost Bud Spencer. Aveam vârsta ideală să fiu fascinat de Piedone. Oferta filmelor care rulau din când în când în sala de sport a școlii din satul meu cuprindea puține titluri, câteva filme cu haiduci, două – trei cu arte marțiale și celebra serie cu Piedone (în Egipt, Hong – Kong, Africa sau unde mai voia el să fie).

06
/06
/16

„Anii, iubirile și paharele de vin nu se numară niciodată”. Așa susțin italienii, am aflat asta dintr-un film de dragoste. Da, mă uit și la așa ceva în nopțile în care plouă cu lună plină. Evident, imediat după ce am aflat asta m-am pus pe numărat.

15
/05
/16

,,Bacalaureat” este un film de cinema despre care se va comenta îndelung, foarte româneşte. 

13
/04
/16

TURISM CULTURAL La Liverpool se poate ajunge în multe feluri. Eu am venit dinspre Londra, cu trenul. E singura cale pe care o cunosc. Despre ea vă scriu.

25
/03
/16

De-a lungul anilor, în momentele de relaxare am organizat, pe imensa arenă a imaginației, numeroase partide de fotbal, unde invitam fotbaliști din echipe și epoci diferite să joace exclusiv pentru mine. Ieșeau partide memorabile, dar trebuie să spun că mai mereu aveam grijă să câștige echipa în care jucau constant Dobay, Baratki, Di Stefano, Eusebio, Ionică Bogdan, Iașin, Dobrin, Cruyff, Kempes, Pușkaș, Socrates, într-un sistem de joc perfect, unu în poartă zece în față.

21
/03
/16

Mă văd aievea aruncându-mă în adâncul internetului, călătorind, cine poate şti cum, prin neştiutele servere ale Domnului, până la prietenul meu virtual T.O. Bobe. Mă văd aievea ieşind din computerul dumnealui personal, luându-l de guler şi plesnindu-l cu două palme - blând, dar ferm, amical, dar răsunător. I-aş spune, dând în el, întocmai aceste cuvinte: de ce nu mai publici, mă nenorocitule, poezie?

16
/03
/16

„În anii '80, în plină dictatură ceaușistă, Umberto Eco a venit la București la lansarea traducerii românești a „Numelui trandafirului”. Întâlnirea a fost secretă, doar cu scriitori selectați atent. Câțiva optzeciști au aflat însă și au încercat, zgomotos, să intre în sală. De teama scandalului (Eco trebuia să apară din clipă-n clipă), la intervenția unui critic important, au fost lăsați și ei la întâlnire. Așa am apucat să-l vedem și să-l auzim pe scriitorul care era pe buzele tuturor în lume”, scrie Mircea Cărtărescu, într-un editorial publicat în numărul din martie al revistei Q Magazine şi intitulat „Un ecou la moartea lui Eco”

15
/02
/16

Avem o istorie împreună – Londra și cu mine. Aici am petrecut primul meu Revelion departe de România, m-am perindat pe străzile sale până la epuizare, la întoarcerea în București am ajuns direct la spital, cu salvarea, a fost foarte frumos. 

13
/02
/16

Actorul şi regizorul Alexandru Nagy este nepotul actorului George Ivaşcu şi al regizoarei Alice Barb. Într-o scrisoare publicată de Ziarul Metropolis, în preajma zilelor de naştere ale celor doi artişti (Alice Barb este născută pe 14 februarie, iar George Ivaşcu pe 15 februarie), Alex Nagy arată cum l-au influenţat aceştia ca oameni apropiaţi, dar şi cum i-au modelat la început de drum cariera.