Jurnal de CPH:DOX (sau opiniile unei cinefile greu de mulțumit)
https://www.ziarulmetropolis.ro/jurnal-de-cphdox%c2%a0sau-opiniile-unei-cinefile-greu-de-mul%c8%9bumit/

Filmele documentare sunt un fel de traducere a realităţii, iar “traducerile sunt un fel de a distruge limbajul original şi de a-l reconstrui.”

Un articol de Letiția S. Despina|11 Aprilie 2018

Asta spune unei săli întregi unul dintre regizorii prezenți la CPH:DOX, Carlos Ferrand. “Subiectivitatea este un mod ideal de abordare a realității”, mai adaugă el, și eu îmi notez repede, pentru că e esența CPH:DOX. La Festivalul Internațional de Film Documentar de la Copenhaga, de 15 ani de când s-a pornit, despre asta este vorba: subiectivitate și spațiu de întors care parcă redefinesc în fiecare an limitele a ceea ce înseamnă film documentar – documentare hibrid, piese multidisciplinare, concerte, evenimente care îmbină experiența cinematografică cu cea senzorială. Anul ăsta a atins și un nou record de audiență: 110500 de spectatori.

Ca dimensiune, CPH:DOX e perfect pentru un cinefil avid. E destul de mare încât să te simți mic și incapabil să vezi tot ce ai vrea (care, în definitiv, e un sentiment extraordinar pentru că îți creează iluzia alegerii nesfarșite), dar nu atât de mare încât să petreci ore la cozi cu noaptea-n cap, ore de griji că nu prinzi bilete, ore de planificare. Plus ca orașul (și infrastructura) ajută maxim la transferurile dintre o sală de cinema și alta.

Alerg intuitiv, aleg intuitiv, ajung în săli întunecoase, calc pe mâneci de geci groase fără să-mi cer scuze, mă bucur până peste urechi că am ales sa intru la filme despre care nu știam nimic, ghidată de un fel de intuiție din familia norocului și nevoia să strecor cât mai multe vizionări într-o zi.

Am făcut o listă cu filmele pe care le-am văzut în timpul festivalului, nu un top (defect profesional de pe blogul cinesseuric). Ordinea e cronologică și am ales să nu omit nici unul pentru că din fiecare am cules câte ceva, câte o sămânță sau un pumn de semințe de ceva, inspirație sau exaltare sau cunoștințe sau frumos, presărate de către personajele din filme și povestitorii-regizori.

***

Stau în întunericul luminos, în semi-obscurul care potențează lumina proiectată din spatele meu care se lovește de ecranul alb și înapoi de milioanele de celule conuri și bastonașe care, așa gâdilate, dau mai departe mesajul și declanșează două ape din doi ochi. Stau așa și simt cum se întâlnesc astea două ape în scorbura dintre oasele claviculei, și e doar o bucurie foarte mare să simt intens că e atâta frumusețe în lume și oricine are access la ea. Pentru că vine dinăuntru. Iar câteodată poveștile altora, ilustrate și narate, accesează centrul de intervenție acută pentru bucuria-inspirație.

Asta mi se întâmplă prima oară (nu și singura) la Julien Schnabel – A Private Portrait (Pappi Corsicato, 2017), și ce mă mișcă e omul care pictează, pentru că face exact ce are chef, cum are chef, și cred că asta este paroxismul existenței umane: să faci ce te consumă pozitiv, să nu ai de ales și să nu poți decât să îl exprimi, în orice fel. Și deși nu aș spune că m-a marcat povestea lui Schnabel, a avut impact într-un mod mult mai generic — ca un fel de do it! spus á la Starsky & Hutch.

Înainte să facă Beales of Gray Gardens (A. & D. Maysles, 2006), documentarul despre excentricele Big Edie și Little Edie, frații Maysles au fost angajați de Lee Radziwill (sora lui Jackie O.) să faca un documentar despre Hamptons. Lucrurile nu au decurs cum iși imagina ea așa că cele patru role filmate de ei (și de Peter Beard) au fost puse la naftalină. Materialul de pe rolele dispărute a fost editat de Olsson într-o bucată de vară a anului 1972, drept care titlul, That summer (Göran Hugo Olsson, 2018), în care cele două, mama și fiica, sunt la fel de bizare și minunate, cu aceeași ingenuitate mixată maxim cu o nebunie care dă bine pe ecran.

Un portret despre ‘devenire’, câțiva ani din viața lui Amal (Mohamed Siam, 2017), ani de transformări în societatea egipteană și în viața ei, de la 14 ani, o adolescentă frapant de curajoasă și fățișă în Piața Tahrir, până la aproape 20, proces plin de surprize, descoperiri și reinventări de sine.

Despre The Raft (Marcus Lindeen, 2018, câștigătorul DOX:AWARD, marele premiu al festivalului) am păstrat entuziasmul inițial vizavi de nebunia aventurii participanților și sentimentul vag că Santiago Genoves, profesorul universitar care a conceput și luat parte la experimentul social de pe Acali (listat într-o carte despre 100 de experimente sociale ciudate), în care 11 străini au petrecut trei luni traversând Atlanticul pe o plută, și-a auto-distrus ipoteza inițială. Regizorul îi aduce pe 7 din cei 11 participanți rămași în viață să povestească despre experiența lor, reconstruind-o pe o plută, și ea o reconstrucție a celei din aventura inițială, iar concluziile vizavi de succesul sau eșuarea experimentului sunt tema pentru acasă.

De la niște ciori care încearcă să ciugulească un bob de gheață de pe o pană din coada unui fel de vultur care e în mijlocul prânzului, insecte care ies din gheața care se topește la viteză triplă, bursuci care se scarpină pe burtă cu două mâini, un fel de curcani sălbatici care se luptă în oglindă, ca-n scena din Duck Soup a fraților Marx (1933), până la trifoiuri care par copaci într-o scenă în care un șarpe în căutare de șoricel de masă se mișcă fix ca un troleibuz prins în trafic și până la ideea că nu aș fi o mamă-pasăre bună, pentru că nu am loc de 30+ de broaște în stomac și nici răbdare să gestionez cearta pe ele a trei pui, The Ancient Woods (Mindaugas Survila, 2017) e cel mai captivant și amuzant documentar din familia lui crescândă de filme aproape mute, cu camere mai mult fixe, care se strecoară voyeuristic în regnul animal.

Regizorul, înainte de proiecția 13, A Ludodrama about Walter Benjamin (Carlos Ferrand, 2017), a spus că atunci când se gandește la cum arată o sală de cinema  perfectă este fix ca asta în care suntem, apoi s-a așezat cuminte pe al treilea rând. Asta m-a marcat nu ca adevăr obiectiv, ci printr-un fel de a te conecta la ceea ce e și a-l aprecia pe acel ceva: “ideea că poți cuprinde și transmite realitatea obiectivă prin film e o iluzie ca oricare alta”. Filmul, deducem din titlu, este o dramă jucăușă, ca o carte pentru copii cu pop-up-uri: “everything has been made human by human hands”. Până și muzica din film e facută la instrumente de jucărie. E un catalog interesant de idei, fie că ai auzit de Walter Benjamin sau nu: dacă da, bine, dacă nu, atunci e un bob de orez expandat într-un nou univers. Îi face ideile să simtă, să se simtă, să se facă simțite.

Skjold og Isabel (Emil Næsby Hansen, 2017) este un film-șpriț-de-vară despre amor tânăr, dar serios. Are o calitate pe care nu m-am interesat să o definesc până acum, dar i-aș spune înțelepciune ingenuă, pentru că nu am folosit încă nici un oximoron pe pagina asta.

Becoming Animal (Peter Mettler, Emma Davie, 2018) este un film experiențial (cum îi stă bine lui Peter Mettler să facă) despre lumea mai mult decât umană, făcut împreună cu Emma Davie și în colaborare cu David Abram (autorul cărții care dă numele filmului). Sunt extra mare fan Peter Mettler, și multe bucăți din film m-au atins, dar numai ca frânturi, ca operă completă mă lasă mută. Are idei duioase, sensibile, dar fără ecou între ele (chiar și puțin coehliene): a învăța alfabetul ne încuie simțurile într-o sală a oglinzilor, ceea ce ne ajută să comunicăm este și ceea ce ne limitează, am ajuns în așa hal încât dacă nu înregistrăm sau consemnăm un eveniment e ca și cum nu ar fi real — o aluzie la doza de tehnologie de care ne-am legat. M-am simțit frustrată de ideea că facem separația asta între noi și natură (care e oarecum și tema filmului) ca urmare a faptului că suntem tot mai în comuniune cu tehnologia, iar aceasta nu poate decât să mimeze ‘the real thing’. Da, un film este o realitate mediată, dar avem în dotare unelte foarte utile ca să-l apropriem. În plus, e la fel și cu limbajul, nu e perfect, de departe, dar e unul dintre cele mai bune instrumente din dotare pentru transmiterea de idei, imagini etc. și mai ales pentru a îi mișca și inspira pe ceilalți mai departe.

M-am pierdut și regăsit tot filmul printre imagini minunate cu elani, scoarță de copac, vânt în ramuri, apariții candide ale regizorilor, dar am simțit lipsa unui element de coeziune – am simțit că trebuie să repar cu degetele o pânză de păianjen ruptă, cum a zis odată Wittgenstein despre altceva. Iar dacă ajung să îmi fac harakiri că am zis vreodată așa ceva despre Becoming Animal o să mă spăl pe mâini dup-aia, promit.

În Eating Animals (Christopher Quinn, 2017), bazat pe cartea cu acelați nume a lui Jonathan Safran-Foer, subiectul filmului, și anume de unde ne vine mâncarea și ce impact are asta asupra mediului și asupra noastră, este unul arhi-abordat în filme care nu aduc neaparat informații noi și îți lasă și un oaspete de depresie, ca și cum totul e absolut întunecos și fără speranță. Ce face Eating Animals diferit e că abordează acest subiect care e posibil să te facă să te simți vulnerabil, dar nu aduce cu sine senzația că totul e pierdut și nu e nici o cale de ieșire.

Da, e încă un film despre cât de distructivă e industria de carne, dar care te lasă să deduci că nu e doar alb și negru, nu trebuie și nici nu e posibil ca toată populația lumii să devină vegetariană peste noapte, asta ar duce probabil la alte destabilizari. O idee, sugerează Foer după vizionare, ar putea fi să renunți la carne atunci când ea nu e necesară pentru tine. Evident, un mod de evaluare subiectiv, și tocmai pentru asta s-ar putea să meargă: poate nu trebuie să mănânci pui la cină de cinci ori pe săptămână, dar când mergi în vizită la bunica nu o să-i refuzi supa de găină, dacă asta e important pentru tine. Sistemul ăsta binar (ori ești vegetarian, ori ba!) e de evitat, lamurește Foer, pentru că îți activează frica de a fi ipocrit dacă nu rămâi în standardele definiției.

“Un inorog este, de fapt, un animal imaginar”, răspunde cu un amestec de mirare și părere de rău că poate își dezamăgește interlocutorul un angajat at Bilbiotecii, prin telefon. Ex libris: New York Public Library  (Frederick Wiseman, 2017) înseamnă 197 de minute despre Biblioteca Publică din New York (care este de fapt jumătate publică, jumătate privată), fără intervenția regizorului, cu camere care surprind totul de parcă ar fi invizibile, cu apariții atât de diverse, de la vizatatori curioși, angajați din mai multe departamente, în interacțiuni de serviciu, invitați prinși în dezbateri, administratorii bilbiotecii, prinși în discuții aprinse despre viitorul digital al instituiței, Richard Dawkins, Patti Smith sau Elvis Costello. Toți primesc același tratatament á la Wiseman, ne-numirea. Îmi place ideea asta mult, pentru că toți sunt egali ca bucăți ce alcatuiesc tabloul numit Ex Libris: New York Public Library. Doar că nu fac parte din colecția de cărți, ci din colecția de părți. Animate. Wiseman, ça c’est la classe!

Avem un nume pentru ceva ce nu am descoperit încă – materie neagră! M-am tot gândit la asta la începutul lui The Most Unknown (Ian Cheney, 2018), până când o pleiadă de oameni de știință din diferite domenii, făcând un fel de leapșa în documentarul-experiment, m-au făcut să uit și m-au molipsit iremediabil cu entuziasmul lor științific-copilăresc: “uau, asta e o microbiotă care recoltează lumină” (despre o pată umed-galbenă de pe un perete), “izvoarele astea fierbinți sunt o conexiune directă cu lumea de sub suprafață”, “aici, sub muntele asta, e unul dinte puținele locuri unde poți simți liniștea cosmică”.

Infinite football (Coreliu Porumboiu, 2018) e un fel de sâc! în fața definiției infabilului, pentru că, deși într-un fel nici măcar nu este despre fotbal, redă ceva greu de exprimat din realul românesc, cu toate poveștile care se împletesc dulce-amar în el. Iar Laurențiu, protagonist/funcționar public/game changer (sic!), e un fel de Don Quijote care nici măcar nu ajunge la pânze să le zgârie un pic, iar asta face povestea lui și mai ingenuă.

Beautiful things (Giorgio Ferrero & Federico Biasin, 2017, câștigător al Next:Wave Award) a fost ca un fel de excursie în mintea cuiva, certamente italian, că a pus Greuceanu pe grandios. E neatent și nepoliticos, nepăsător la ce ar putea crede privitorul, pune laolaltă cadre mărețe cu microcosmosuri ultrapersonale de apartament, și îi iese.

América (Erick Stoll, Chase Whiteside, 2017) e din ce în ce mai senilă, dar fascinantă, și e de departe cel mai candid portret al relației bunic-nepot pe care l-am văzut vreodată pe ecran. Din ce transpare în film, nu cunosc o bunică mai iubită, mai ales vizibil prin fapte, de către nepoții ei (cel puțin doi din cei trei), care se mută împreună cu ea ca să o îngrijească. Dinamica dintre ei și autenticitatea (sau lipsa de autenticitate, în cazul celui de-al treilea frate) sunt redate cu o ușurință bizară pentru contextul în care își spală ‘rufele murdare’ în văzul camerei.

Cyborgs among us (Rafel Duran Torrent, 2017) e încă un favorit, un fel de expozițiune a tranziției de la implanturi sau ‘îmbunătățiri’ efectuate de nevoie, în urma unor accidente sau infirmități, la ideea de îmbunătățiri aproape recreaționale, pentru alterarea simțurilor și abilităților și trecerea de la homo sapiens sapiens la homo sapiens robotus. Una din multele și fascinantele povești din film e despre nenea ăsta, biet funcționar plictisit și plictisitor, care vine cu niște simptome și oamenii buni îi stimulează niște zone din creier prin niște metode experimentale și iată că, dat fiind, omul își dă demisia, divorțează, își pune cercei în urechi și se apucă să picteze pentru că are un pictor înăuntru pe care doctorii ăștia îl fac să iasă, ca un fel de Michelangelo-group, care dintr-un bloc de piatră îl scot pe David.

Minding the gap (Bing Liu, 2018) e o dulce-amară și delicată poveste-portret, filmată de-a lungul mai multor ani, despre un grup de prieteni skateboarderi (dintre care unul este autorul) într-un oraș gol și trist (Rockford, Illinois), și împiedicările lor prin lume, corelațiile sau cauzalitățile dintre comportamentele din familiile lor și ce alegeri fac ei în drum spre maturitate. Filmul alunecă lin și grațios de la un fir narativ la altul, de la un personaj la altul, ca o paralelă aparent exagerată dar extrem de potrivită cu mersul lor pe skateboard, prin orașul inert pe care îl aduc la viață, presărată cu trucuri surpriză și manevre neașteptate.

A Woman Captured (Bernadett Tuza-Ritter, 2018) e probabil cel mai șocant film de anul ăsta, titlul nu e metaforic, ci denotativ: e povestea unei femei din Ungaria care e un fel de slugă sau iobag postmodern, într-o casă în care e abuzată fizic, verbal, unde trebuie să dea ‘stăpânei’ sale salariul de la muncă din fabrica unde merge noaptea, primind înapoi doar pâine și țigări. Regizoarea a fost lăsată să filmeze contra a 300 de euro pe lună, din care, bineînțeles, Marish, protagonista-victimă, nu primea nimic. O relație care se dezvoltă treptat între cele două și are efecte cathartice și înduioșătoare.

Abel Ferrara’s Piazza Vittorio (Abel Ferrara, 2018) e un portret foarte intim, cumva mini și low-budget al pieței Vittorio din Roma, al câtorva oameni de-ai locului, imigranți sau nu, și cum percep viața și schimbările din piață. E presărat cu anecdote ba triste, ba amuzante, iar insertul de final, cu soția, fiica și soacra lui, originare din Moldova, nemenționate în relație cu el ci doar una cu alta, e așa un mic truc care face documentarul care tratează teme greoaie cu ușurință și puțină candoare (imigrație, rasism) să pară și mai ludic.

Dacă Sleep Furiously (Gideon Koppen, 2007) s-ar altoi cu You, the Living (Roy Andresson, 2007 // care film, apropo, face un cameo în film sub forma de poster) ar ieși Giants and The Morning After (Alexander Rynéus, Malla Grapengiesser, Per Bifrost, 2018), un documentar despre o comunitate în descreștere numerică din Suedia, unde primarul e la fel de bucuros și grijuliu la apariția unui nou-născut ca la venirea unui grup de refugiați.

Pentru efect, am și un epilog – Epilogue, Ash Wednesday (Cao Guimarães, Rivane Neuenschwander, 2006), cinci minute de furnici care cară confetti, practic, niște gunoi lăsat fără cap de oameni, după un carnaval în Brazilia.

E posibil ca Peter Mettler să-și fi început cariera fugind de acasă după rața pe care părinții lui au alungat-o din curte și ajungând la malul unui râu, undeva nu mai departe de 1km, doar ca să realizeze că există o lume mare și ca apoi să caute mereu sentimentul uimirii inițiale. Uimirea asta inițială și inițiatică o vânez și eu, cred că de când am văzut  Asta E (Thomas Ciulei, 2001) și oricât de greu de mulțumit aș pretinde că sunt, nici un festival de film nu m-a dezamăgit până acum, iar CPH:DOX mi-a hrănit foamea înzecit.

Și cum stau și scriu într-o bodegă din Copenhaga (pentru că de Paște biblioteca e închisă), un fel de cafenea pentru sexagenari nostalgici și prietenoși, în care barmanița e mereu o femeie peste 50 de ani care poartă mult machiaj, unde cântă evergreen melodies de pe CD-ul pe care îl ascultam în timp ce jucam Warcraft 2 când aveam 14 ani și tocmai ne luasem calculator, un cuplu în vârstă se așează lângă mine și au aerul ăla nepăsător care vine odată cu anii, nepăsător față de judecățile celor din jur vizavi de tăcerile prelungite dintre ei sau de intervențiile banale ale femeii cu detalii mărunte din viețile altora, la care bărbatul nu are nimic de adăugat, dar încuviințează. Și asta e o instanță care îmi amintește de ce îmi place să văd filme documentare – pentru momente din astea mărunte sau neașteptate, care te fac să simți că ai asistat la o extraordinară și autentică frântură de viață ascunsă mulțimii.

Am și un P.S. dedicat regretului — ce aș fi vrut să văd și nu am apucat:

Love Means Zero

Laila at the Bridge

Fantasy Sentences

Ethiopiques

Generation Wealth

Wild Relatives

24
/09
/18

"Bunicii despre viață" este o serie educațională creată de “PacPac StudioS”, coordonat de Cătălin Palavescu, regizorul și fondatorul “PacPac”. În cele 11 scurte episoade, 20 de bătrâni răspund la câteva întrebări importante legate de viața omului, printre acestea "Care este cel mai important lucru din viata unui om?" sau "Care ar fi sfatul pentru tinerii din ziua de azi?"...

23
/09
/18

CRONICĂ DE FILM Noul film al veteranului regizor Nicolae Mărgineanu, „Fals tratat de mântuire a sufletului”, este un exemplu de cinema desuet (o dovedește inclusiv titlul prețios), deconectat de la modernitatea actuală a limbajului cinematografic, în ciuda bunelor sale intenții.

21
/09
/18

Grace Kelly şi Prinţul Rainier de Monaco, Jackie Kennedy şi J.F.K., Clark Gable şi Carole Lombard, Adolf Hitler şi Eva Braun, Ernest Hemingway şi Martha Gellhorn, Marilyn Monroe şi Joe DiMaggio, Orson Welles şi Rita Hayworth. Sunt protagoniştii câtorva dintre cele mai frumoase poveşti de iubire spuse vreodată şi pe care telespectatorii le vor putea descoperi la TVR 1 în seria documentară „Iubiri celebre”, producţie BBC.

21
/09
/18

Emilia Clarke, actrița care interpretează rolul lui Daenerys Targaryen, Mama Dragonilor, în "Game of Thrones" - câștigătorul ediției din acest an a premiilor Emmy pentru cel mai bun serial dramatic - a postat o fotografie pe Instagram prezentandu-si noul tatuaj cu dragoni zburători. Poza a devenit virală în doar câteva ore.

20
/09
/18

Vineri,  21 septembrie, filmele bune românești fac Noapte Albă în București și Cluj. Într-o singură noapte, spectatorii vor putea urmări 25 de filme de ficțiune și documentare, o parte din ele în premieră sau încă nelansate în cinema.

20
/09
/18

O șansă de a face bani rapid, 3 prieteni dispuși să riște totul, un oraș împânzit de anturaje criminale și alegeri cu mize uriașe, toate în thriller-ul franțuzesc „Banii sunt bani” / „Money’s money”, un film de la regizorul Géla Babluani, care la debutul în cinematografie impresiona cu forța de a crea suspans așa cum unii nu reușesc într-o carieră întreagă.

20
/09
/18

"Există o fântână a tinereţii: este mintea ta, talentele tale, este creativitatea pe care o aduci în viaţa ta şi în vieţile celor pe care îi iubeşti. Dacă înveţi să foloseşti această sursă, atunci poţi învinge într-adevăr vîrsta." - Sophia Loren.  Considerată un „tezaur naţional“ în Italia natală, Sophia Loren împlineşte, astăzi, 84 de ani. 

19
/09
/18

Zilele acestea au loc filmările pentru „Luca”, cel mai nou film al lui Horațiu Mălăele,un thriller psihologic, cu influențe de neo-noir, de la maeștrii acestui gen: Polanski (Chinatown), Coppola(The Conversation), sau Scorsese (Taxi Driver). Protagonistul va fi arhetipul acestui gen cinematografic: damnatul.

19
/09
/18

"Nu vreau să fiu singură; vreau să fiu lăsată în pace" - Greta Garbo, fotografiată de Clarence Sinclair Bull, în anul 1931, pentru filmul Mata Hari.

18
/09
/18

Marlon Brando (Stanley Kowalski) și Vivien Leigh (Blanche DuBois), în anul 1951, în filmul „Un tramvai numit dorință” / „A Streetcar Named Desire”, realizat după piesa omonimă a dramaturgului american Tennessee Williams. Filmul regizat de Elia Kazan a avut premiera în urmă cu 67 de ani, într-o zi de 18 septembrie.

Page 1 of 21512345...102030...Last »