Jurnal de culise – Sică Alexandrescu, Birlic şi Giugaru – ticuri şi emoţii
https://www.ziarulmetropolis.ro/jurnal-de-culise-sica-alexandrescu-birlic-si-giugaru-ticuri-si-emotii/

În anii `50, Teatrul Naţional a avut un turneu în URSS. Dincolo de relatările scorţoase din presă, care bifau un nou succes în planul de realizări, a existat şi un text conceput „altfel“, care îi umaniza pe zeii de pe scenă. Era scris chiar de unul dintre actori: de Ion Finteşteanu.

Un articol de Corina Vladov|20 noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ În anii `50, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ a avut un turneu memorabil în Uniunea Sovietică. Dincolo de relatările scorţoase din presă, care bifau un nou succes în planul de realizări al teatrului, a existat şi un text conceput „altfel“ – un reportaj care îi umaniza pe zeii de pe scenă, scris chiar de unul dintre actori: de Ion Finteşteanu. Ziarul Metropolis vă prezintă acest text care arată o parte nevăzută a vieţii de actor în turneu.

„Radioul şi presa au adus la cunoştinţa publicului, cu lux de amănunte, succesul pe care l-a obţinut Teatrul Naţional «I. L. Caragiale» în turneul din Uniunea Sovietică (n.r. – actorii au prezentat, printre altele,  «O scrisoare pierdută», «Revizorul» şi «Bădăranii»). Eu — care am fost o modestă violă în orchestra colectivului nostru — n-aş face decît să repet fapte şi concluzii deja cunoscute. M-am gândit să desprind din amintirile — inedite — ale voiajului nostru, unele pe care să vi le împărtăşesc în spaţiul ce mi s-a acordat cu ospitalitate de către revista «Teatrul»“, scria Ion Finteşteanu, în septembrie 1958.

Redăm în continuare un fragment din textul actorului.

„Desigur că ar fi interesant de cunoscut emoţiile prin care am trecut cu toţii, seară de seară, timp de 30 de zile cât am purtat mesajul graiului românesc în faţa celui mai sever arbitru de teatru: publicul sovietic. Pentru a fi putut înregistra starea permanent emoţională, în care am trăit în acest timp, ar fi fost necesar un adevărat… seismograf, deoarece şi emoţiile noastre au avut un caracter… curat seismic.

Poate v-ar interesa în ce fel ne manifestam fiecare în parte în culise, unii aşteptînd intrarea în scenă, alţii supraveghind spectacolul.

Să începem cu conducerea, evident.

Aurel Baranga se plimba nervos peste tot; din culise în cabine, din cabine în culise, în sală, iar în culise, gata-gata să intre în scenă după noi.

Sică Alexandrescu are, ca orice om de teatru însemnat, ticurile lui: îşi mîngîie scurt de două ori nasul şi-şi ciocăneşte de trei ori fruntea cu degetele. Din pricina emoţiei, uneori se întîmpla ca ticurile să se încurce şi Sică să-şi ciocănească nasul şi să-şi mângîie fruntea.

Cine-l privea pe Calboreanu parcurgînd drumul de la cabină la scenă, în «Anii negri», dacă n-ar fi ştiut ce joacă, nu şi-ar fi închipuit că interpretează pe muncitorul Buznea. Emoţia lui era nespus de mare, însă şi-o ascundea vitejeşte, împrumutîndu-şi expresia voievodală a domnilor romîni în prejma marilor bătălii.

Sub masca lui patriarhală, sub calmul lui aparent, Costache Antoniu tăinuia cu greu clocotul dinăuntru.

Aura Buzescu avea îngheţat pe figură un zîmbet cu totul străin de tumultul ei interior; îşi frîngea uşor mîinile, cît pe-aci să se volatilizeze din exces de sensibilitate.

Vasiliu-Birlic, mai nervos, mai agitat, mai neastîmpărat ca de obicei, ca argintul viu, exagerat preocupat de toaleta nasului… care îi trăda emoţia.

Lui Beligan, palid sub machiaj, i se adâncise cuta gândirii dintre sprîncene, devenise mai filozof. La întrebări răspundea foarte scurt şi foarte… îndepărtat.

Giugaru, de teamă parcă să nu-l ia emoţia pe sus, punea picioarele mai cu nădejde pe pămînt, să se încredinţeze că-l stăpîneşte.

Marcel Anghelescu rîdea cu usurinţă şi la glumele neizbutite.

În timp ce Eugenia Popovici se smiorcăia chiar cînd cerea un pahar cu apă.

Niki Atanasiu devenise excesiv de volubil, parcă pentru a compensa tăcerea lui Costache Antoniu.

Elvira Godeanu triplase doza de cafea, cu care stimula de obicei nervii coanei Zoiţica.

Lui Ion Manu îi pierise şi graiul şi fantezia, pe care altădată o risipea persiflînd — epigramatic — «defectele» colegilor. Acum, topit cum era, constituia el însuşi poanta unei epigrame.

Ghibericon îşi manifesta emoţia cu cîteva ore înainte de spectacol, cîntînd arii din opere şi încercînd să se pună cît mai bine în mască.

Iar Brancomir, ca să-şi controleze dictiunea, recita, cu glas ridicat, versuri umoristice.

Să nu vă imaginaţi însă că observînd toate aceste manifestări emotive ale colegilor mei eu am fost scutit de ele. În ziua şi în preziua spectacolului — ce se-ntîmpla, nu ştiu — dar deveneam maniac: eram un fel de «bolnav închipuit». Toate junghiurile, toate nevralgiile, guturaiurile mă asaltau, mă încolţeau, puneau stăpînire pe mine… Încolo, eram foarte calm“ – Ion Finteşteanu.

Citiţi şi: Grigore Vasiliu Birlic: o declaraţie de dragoste pentru teatru

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte pe 14 decembrie pe Sfântul Mucenic Filimon, care a fost, în vremea împăratului Diocleţian, comediantul păgân al cetăţii Tebaidului Egiptului şi ocrotitorul tuturor actorilor.

Pe 14 decembrie, Ziarul Metropolis vă va spune povestea actorului care a devenit sfânt, acum 1.700 de ani, şi care este considerat ocrotitorul breslei. Până atunci, vă vom prezenta, în fiecare zi, timp de o lună, mari poveşti despre mari artişti români care nu mai sunt printre noi. Sfântul Filimon a vegheat şi asupra lor.

Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto sus: spectacolul Bădăranii, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“

Citiţi şi:
11
/07
/21

12 iulie 1909. Într-un sat din Teleorman se năștea Constantin Noica, cel care avea să devină cel mai important filosof al României, un destin în spatele căruia să ascund numeroase povești, discipoli celebri, ani de închisoare comunistă la Jilava și un fiu care s-a călugărit…

04
/07
/21

Pentru a marca 200 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri (1821-1890), deținătorul primului premiu internațional pentru literatura română, Muzeul Național al Literaturii Române Iași organizează în 2021 o serie de expoziții, concursuri, ateliere, întâlniri și apariții editoriale speciale.

15
/06
/21

Printre artiştii care au schimbat modul în care ne raportăm la artă se numără și Max Hermann Maxy (Brăila, 1895- Bucureşti, 1971). El este doar unul dintre artiștii români care au reușit să uimească o lume cu lucrările lor. Un articol de Mihaela Ion.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

10
/05
/21

Cu siguranță nu se poate purta o discuție despre feminitate, despre generozitate, despre curajul asumării și despre distincție fără a o aminti pe regina Maria, suverana României. Un articol de Simona Preda, istoric și lector al Fundației Calea Victoriei.

09
/05
/21

VIAȚA SECRETĂ A TABLOURILOR Ziarul Metropolis vă invită la mici incursiuni în existenţa nevăzută, uitată sau ignorată a imaginilor care ne fascinează. Unele au schimbat istoria artei, altele au rămas ascunse printre poveşti.

25
/04
/21

Demonstrațiile studențești începute la Paris în primele zile ale lunii mai din 1968, la un an după ce la San Francisco prinsese contur mișcarea flower power, au împins mai departe istoria într-un moment în care părea înțepenită.