Jurnal de culise – Sică Alexandrescu, Birlic şi Giugaru – ticuri şi emoţii
https://www.ziarulmetropolis.ro/jurnal-de-culise-sica-alexandrescu-birlic-si-giugaru-ticuri-si-emotii/

În anii `50, Teatrul Naţional a avut un turneu în URSS. Dincolo de relatările scorţoase din presă, care bifau un nou succes în planul de realizări, a existat şi un text conceput „altfel“, care îi umaniza pe zeii de pe scenă. Era scris chiar de unul dintre actori: de Ion Finteşteanu.

Un articol de Corina Vladov|20 Noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ În anii `50, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ a avut un turneu memorabil în Uniunea Sovietică. Dincolo de relatările scorţoase din presă, care bifau un nou succes în planul de realizări al teatrului, a existat şi un text conceput „altfel“ – un reportaj care îi umaniza pe zeii de pe scenă, scris chiar de unul dintre actori: de Ion Finteşteanu. Ziarul Metropolis vă prezintă acest text care arată o parte nevăzută a vieţii de actor în turneu.

„Radioul şi presa au adus la cunoştinţa publicului, cu lux de amănunte, succesul pe care l-a obţinut Teatrul Naţional «I. L. Caragiale» în turneul din Uniunea Sovietică (n.r. – actorii au prezentat, printre altele,  «O scrisoare pierdută», «Revizorul» şi «Bădăranii»). Eu — care am fost o modestă violă în orchestra colectivului nostru — n-aş face decît să repet fapte şi concluzii deja cunoscute. M-am gândit să desprind din amintirile — inedite — ale voiajului nostru, unele pe care să vi le împărtăşesc în spaţiul ce mi s-a acordat cu ospitalitate de către revista «Teatrul»“, scria Ion Finteşteanu, în septembrie 1958.

Redăm în continuare un fragment din textul actorului.

„Desigur că ar fi interesant de cunoscut emoţiile prin care am trecut cu toţii, seară de seară, timp de 30 de zile cât am purtat mesajul graiului românesc în faţa celui mai sever arbitru de teatru: publicul sovietic. Pentru a fi putut înregistra starea permanent emoţională, în care am trăit în acest timp, ar fi fost necesar un adevărat… seismograf, deoarece şi emoţiile noastre au avut un caracter… curat seismic.

Poate v-ar interesa în ce fel ne manifestam fiecare în parte în culise, unii aşteptînd intrarea în scenă, alţii supraveghind spectacolul.

Să începem cu conducerea, evident.

Aurel Baranga se plimba nervos peste tot; din culise în cabine, din cabine în culise, în sală, iar în culise, gata-gata să intre în scenă după noi.

Sică Alexandrescu are, ca orice om de teatru însemnat, ticurile lui: îşi mîngîie scurt de două ori nasul şi-şi ciocăneşte de trei ori fruntea cu degetele. Din pricina emoţiei, uneori se întîmpla ca ticurile să se încurce şi Sică să-şi ciocănească nasul şi să-şi mângîie fruntea.

Cine-l privea pe Calboreanu parcurgînd drumul de la cabină la scenă, în «Anii negri», dacă n-ar fi ştiut ce joacă, nu şi-ar fi închipuit că interpretează pe muncitorul Buznea. Emoţia lui era nespus de mare, însă şi-o ascundea vitejeşte, împrumutîndu-şi expresia voievodală a domnilor romîni în prejma marilor bătălii.

Sub masca lui patriarhală, sub calmul lui aparent, Costache Antoniu tăinuia cu greu clocotul dinăuntru.

Aura Buzescu avea îngheţat pe figură un zîmbet cu totul străin de tumultul ei interior; îşi frîngea uşor mîinile, cît pe-aci să se volatilizeze din exces de sensibilitate.

Vasiliu-Birlic, mai nervos, mai agitat, mai neastîmpărat ca de obicei, ca argintul viu, exagerat preocupat de toaleta nasului… care îi trăda emoţia.

Lui Beligan, palid sub machiaj, i se adâncise cuta gândirii dintre sprîncene, devenise mai filozof. La întrebări răspundea foarte scurt şi foarte… îndepărtat.

Giugaru, de teamă parcă să nu-l ia emoţia pe sus, punea picioarele mai cu nădejde pe pămînt, să se încredinţeze că-l stăpîneşte.

Marcel Anghelescu rîdea cu usurinţă şi la glumele neizbutite.

În timp ce Eugenia Popovici se smiorcăia chiar cînd cerea un pahar cu apă.

Niki Atanasiu devenise excesiv de volubil, parcă pentru a compensa tăcerea lui Costache Antoniu.

Elvira Godeanu triplase doza de cafea, cu care stimula de obicei nervii coanei Zoiţica.

Lui Ion Manu îi pierise şi graiul şi fantezia, pe care altădată o risipea persiflînd — epigramatic — «defectele» colegilor. Acum, topit cum era, constituia el însuşi poanta unei epigrame.

Ghibericon îşi manifesta emoţia cu cîteva ore înainte de spectacol, cîntînd arii din opere şi încercînd să se pună cît mai bine în mască.

Iar Brancomir, ca să-şi controleze dictiunea, recita, cu glas ridicat, versuri umoristice.

Să nu vă imaginaţi însă că observînd toate aceste manifestări emotive ale colegilor mei eu am fost scutit de ele. În ziua şi în preziua spectacolului — ce se-ntîmpla, nu ştiu — dar deveneam maniac: eram un fel de «bolnav închipuit». Toate junghiurile, toate nevralgiile, guturaiurile mă asaltau, mă încolţeau, puneau stăpînire pe mine… Încolo, eram foarte calm“ – Ion Finteşteanu.

Citiţi şi: Grigore Vasiliu Birlic: o declaraţie de dragoste pentru teatru

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte pe 14 decembrie pe Sfântul Mucenic Filimon, care a fost, în vremea împăratului Diocleţian, comediantul păgân al cetăţii Tebaidului Egiptului şi ocrotitorul tuturor actorilor.

Pe 14 decembrie, Ziarul Metropolis vă va spune povestea actorului care a devenit sfânt, acum 1.700 de ani, şi care este considerat ocrotitorul breslei. Până atunci, vă vom prezenta, în fiecare zi, timp de o lună, mari poveşti despre mari artişti români care nu mai sunt printre noi. Sfântul Filimon a vegheat şi asupra lor.

Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto sus: spectacolul Bădăranii, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“

Citiţi şi:
02
/09
/19

Pentru a înțelege cum a funcționat mitul poetului după căderea comunismului ne-am întors la o lucrare deja de referință: „Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, de Lucia Boia (editura Humanitas).

21
/08
/19

Cioran este perceput îndeobște a fi fost un filosof nihilist. Totul (mai puțin muzica clasică) îi repugna gânditorului din Rășinari (consacrat la Paris). Cu toate acestea, Emil Cioran a publicat în 1986, la Gallimard, o lucrare intitulată „Exerciții de admirație”.

15
/08
/19

Ziarul Metropolis vă propune o nouă rubrică – După 1989 – în care încercăm să vedem cum au trăit intelectualii români răsturnarea comunismului (în decembrie aniversăm – deja! – 30 de ani de la Revoluție) și cum au întâmpinat ei zorii noii libertăți.

14
/08
/19

Pe 10 august s-au împlinit 135 de ani de la nașterea, la Brăila, a scriitorului Panait Istrati. Am selectat pentru dumneavoastră câteva repere biografice (așa cum apar în Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, București, 2003).

30
/07
/19

În timp ce în România, în primii ani după Revoluție, cinema-ul de ficțiune se răfuia gălăgios cu trecutul recent, iar documentarul era în derută, cvasi-inexistent, după prăbușirea Studioului Sahia, un tânăr fotograf din Germania, plecat în copilărie din Banatul românesc, Dobrivoie Kerpenisan, realiza două documentare splendide despre oamenii din satul natal.

30
/07
/19

S-a stins din viață, în această dimineață, la vârsta de 76 de ani, cunoscuta actriţă Florina Cercel. În cei peste 50 de ani de carieră, a interpretat peste 100 de roluri în teatru şi film, roluri prin care a fascinat de fiecare dată publicul spectator. Actrița, care suferea de mai mulți ani de cancer pulmonar, a murit în locuința sa din București.

21
/07
/19

Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năștea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.

17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

11
/07
/19

„Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. (…) Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale.”

08
/07
/19

În anul 2009, istoricul a predat editurii Humanitas un manuscris pe care l-a cerut publicat după moartea sa. Scriitorul avea nouăzeci și trei de ani și a mai trăit încă (aproape) un deceniu. S-a săvârșit în ianuarie 2018, la (aproape) o sută doi ani. Cartea aceea era „Amintiri și povești mai deocheate”.

Page 1 of 3012345...102030...Last »