Katia Pascariu: „Cred foarte mult că e nevoie de ceea ce facem noi“
https://www.ziarulmetropolis.ro/katia-pascariu-cred-foarte-mult-ca-e-nevoie-de-ceea-ce-facem-noi/

Katia Pascariu (33 de ani), actriţă. Unul dintre sufletele Centrului de Teatru Educaţional Replika, unde se joacă teatru pentru toată lumea. Chiar pentru toată lumea. Nu se plăteşte bilet de intrare. Katia Pascariu se dedică teatrului social, teatrului angajat, şi povestea asta o face fericită. Cum şi de ce?

Un articol de Andrei Crăciun|14 Iulie 2016

Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Ce vrei să te faci când te faci mare?
Un om bun și conștient. 

Ești pe cale să devii asta?
Cred că da, asta încerc, cel puțin.

De ce ai devenit conștientă cel mai recent? Care a fost utima revelație din viața dumitale?
Că dacă nu m-aș implica în teatru social și politic, să am conștiința că tot ce fac are un mesaj foarte clar, aș fi predispusă pericolului de a juca orice, oricând – îmi place foarte mult să joc teatru. Probabil că aș juca în toate spectacolele, în toate șușele, în toate filmele, în toate reclamele, unde aș fi luată. Și lucrul acesta – teatrul angajat – mă ține într-o zonă safe cu arta pe care o fac. Altfel, poate aș accepta orice. E o revelație intimă pe care ți-am împărtășit-o.

Ești mulțumită de parcursul dumitale artistic?
Semi-mulțumită.

Care sunt regretele?
Că am pierdut mult timp în primii ani, că nu am avut mai mult curaj, mai multă inițiativă. Am așteptat până s-au întâmplat lucrurile, iar acum încerc să recuperez niște ani. Mi se pare că am foarte mult de făcut, și acum, cât pot psihic și fizic, trebuie să fac. Lucrez cu oameni care îmi plac foarte mult, care îmi dau foarte mult, și vreau să le dau la rândul meu totul. Și mai cred foarte mult că e nevoie de ceea ce facem noi. E necesar, dar nu e și suficient. Asta am făcut în ultimii zece ani. Acum am mai făcut un master – în antropologie. Mi-ar plăcea mult să îmi rezerv timp și pentru dezvoltarea mea intelectuală. Fiindcă riscăm să devenim specialiști, cunoscători doar pe meseria noastră. Și mi-ar plăcea să nu fiu doar atât. Plus că meseria mea poate să înmagazineze orice, și atunci mi se pare că și eu trebuie să fiu atentă la orice. Nu e timp! Și trebuie să selectez.Timpul e cea mai mare problemă. Dacă nu ar fi problema timpului, ne-am relaxa prea tare… Mi-ar plăcea să mai fac lucruri pe zona de drepturile animalelor. Mi se pare că ar fi mare nevoie.

Drepturile pisicilor?
Tuturor animalelor.

Acum știu că ai o pisică, dar vin și te întreb – ai avut și dumneata animale când erai mică?
Nu, pentru că părinții erau de părere că le chinuim dacă le ținem la bloc. Au fost la un moment dat niște pești. Dar n-a durat. Au fost “pasageri”.

Ce s-a întâmplat cu sărmanii pești?
Mama i-a îndepărtat prin indiferență. Au dispărut din casă. Cred că i-a dus tata la serviciu, nu știu ce s-a întâmplat… Am vrut să iau un cățel de la bloc în casă, dar nu m-au lăsat… Pisicile mă enervau, mi se păreau nasoale, egoiste, rele, dar acum m-am atașat. Fiind crescută la oraș, și neavând nici bunici la țară, nu am avut așa o apropiere cu natura. Și cumva e bine – nu am dislocări din astea, aoleu, moare natura, nu-știu… Pe de altă parte, cred că lipsește dezvoltării mele o relație cu natura. Mai compensez acum, cu pisica, dezvolt o relație cu necuvântătoarele, ce să fac? E foarte complicat cu animalele, fiindcă nu știi niciodată ce vor, dacă nu vorbesc… Și nu știu dacă o satistfac, dacă are tot.

De ce te cheamă pe dumneata așa, Katia?
Când era sora mea mică, ai mei mergeau la mare și au cunoscut o familie de nemți, familia Schmitt, care aveau o fetiță pe care o chema Katia. Era de-o seamă cu sora mea, Nadina, și mamei i-a plăcut foarte mult numele ăsta. Nu are istoric, nu e moștenire rusească sau ceva.

KATIA AR FI VRUT SĂ O CHEME AURICA. ÎN COPILĂRIE, I SE SPUNEA „VASILE”

Și ești mulțumită de numele ăsta?
Mă mai cheamă Alexandra, pe sora mea o cheamă și Andreea, și am încercat să îi facem pe ceilalți să ne spună și așa, fiindcă ni se părea o nedreptate față de aceste nume, dar nu am reușit… Am rămas Katia și Nadina. Alexandra e numele meu de taxi. Când ceream un taxi, mă făceau mereu “domnișoara Cati” și n-am mai putut suporta. Cati?! Niciodată! Sunt mulțumită de Katia, dar mi-ar fi plăcut să mă cheme Aurica, totuși. Aurica! E un nume care aduce zâmbetul pe buze. Când eram mică, mama îmi zicea Vasile. Mai am încă rude, mai îndepărtate, care îmi spun Vasile. E numele meu de alint. În poveștile rusești, Vasile era personajul pozitiv, și i-a rămas mamei treaba asta. E amuzant că încă sunt oameni care îmi spun Vasile.

Părinții dumitale de unde sunt de loc?
Sunt din București, dar familiile lor sunt din Moldova, Iași și Buzău, că și Buzăul e în Moldova (râde). La fel și Brăila… Mama s-a născut la Bacău.12819182_915799621866950_4705083034918611548_o

Îți place orașul București?
E o relație love-hate. Nu am trăit în alt loc.

A progresat?
În unele aspecte, categoric. Cu traficul, însă, stă prost.

Cu ce circuli?
Pe jos, cu metroul, cu bicicleta mai rar – fiindcă mi-a fost furată una. Nu ai pe unde să mergi, nu ai nici unde să o lași. Și cu taxiul foarte mult. E senzația asta falsă că taximetristul merge mai repede…

Unde ți s-a furat bicicleta?
Mi s-a furat din scara blocului. Și mi-a zis administratorul: cum, domnișoară, nu știți că din bloc se fură cel mai des? Părea că știe ce vorbește. Stau într-un bloc de patru etaje, nu puteam să o urc. Acum o înghesui în boxă, de-asta o și scot mai greu.

Dumneata mergi la teatru?
Da, cel mai mult la Replika. Îmi place foarte mult. Dar cu proiectele astea, care sunt toate cam în același timp, e foarte greu să mai ajungi să îți vezi colegii. Am și rezerve. Mă duc mai greu, de exemplu, la Național.

Ce actori din țara noastră îți plac dumitale?
Colegii mei.

Colegii tăi sunt actorii tăi preferați?
Da. Credem că suntem actori buni.

KATIA PASCARIU ARE O STEA, DAR E LA BACĂU

Ai primit și recunoaștere formală? Premii și așa?
Eu am luat un premiu pentru care am concurat la Gala de la Bacău. La Festivalul Recitaurilor Dramatice, Gala Star… Și cu rolul din Vitamine, în care am jucat acum zece ani, am fost nominalizată pentru debut la UNITER. Nu am luat atunci. La Bacău am luat Marele Premiu. Am o steluță acolo, la intrare.

A fost bine?
A fost bine că am luat niște bani atunci, că nu aveam. Mi-am plătit chiria.

E scumpă?
E scumpă când nu ai bani. Trebuie să o plătești în fiecare lună, na.

Ai mai vizitat steluța dumitale la Bacău?
E la locul ei lângă celelalte steluțe. Nu prea cred eu în premii. Mai ales să dai cuiva care deja e cunoscut… Cum să facem să ajungem la cei care nu sunt văzuți? Sunt atâția artiști buni pe care nu îi știm! Dar actorii cu care joc eu sunt super!

Ce actor îți plăcea cel mai mult în copilărie?
Louis de Funes. Mi-ar fi plăcut să fiu ca el. Acum îmi dau seama cât de bun actor era… Îmi place când reușesc să fac oamenii să râdă. Când eram mică, nu aveam o actriță preferată. Acum, îmi plac actrițele puternice și surprinzătoare.

De exemplu?
Bette Davis. Uma Thurman…

Nu te duci la Hollywood să te faci p-acolo mare?…
Nu cred că mă mai duc. Mi-ar fi plăcut să joc în Seinfeld. E serialul meu preferat. Nu îmi dau seama dacă mi-ar fi plăcut să trăiesc în Seinfeld sau să joc în Seinfeld. E ca la desene animate, acolo, se bat, se omoară, și apoi personajele revin ca și cum lucrurile astea nu s-ar fi întâmplat.

Te mai uiți la desene animate?
Am o problemă, în ultimul timp – adorm foarte ușor la televizor. Dar am mai văzut niște filme de animație, la Replika.

Dă un mesaj lumii.  Orice. Un mesaj către omenire. Dacă ai fi Miss Univers…
Aș spune că îmi doresc pace în lume, și nu e deloc de râs. Asta îmi și doresc. Aș mai vrea să avem mai multă răbdare unii cu alții, să aibă toată lumea privilegiul să se bucure de ce își dorește, să își găsească fiecare pasiunea, cei mai mulți nu au această șansă… Aștept lumea să vină la Replika. Ăsta e mesajul cel mai important. Și să fim mai curajoși. Mi-a lipsit mult timp curajul, și e păcat. A nu se confunda cu tupeul, cu nesimțirea și cu răutatea. Curajul e în relația ta cu tine și cu lumea. A ta cu tine în primul rând.

Mi-ar fi plăcut să joc în Seinfeld. E serialul meu preferat. Nu îmi dau seama dacă mi-ar fi plăcut să trăiesc în Seinfeld sau să joc în Seinfeld. E ca la desene animate, acolo, se bat, se omoară, și apoi personajele revin ca și cum lucrurile astea nu s-ar fi întâmplat.

Katia Pascariu, actriță



28
/03
/17

Inițial: politehnist, masterand în științe umaniste, inginer de telecomunicații, IT-stul din cei ”10 pentru România”. Apoi – ruptură de destin și devine dans-actor în trupa lui Dan Puric, colaborator al lui Gigi Căciuleanu, elev al lui Andrei Șerban, participant și premiant în festivaluri din țară și străinătate, bursier al celebrului Actors Studio din New York și mereu un work in progress.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

06
/04
/16

Continuăm campania „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“ cu un nou interviu-portret. Ilona Brezoianu, douăzeci şi şase de ani. Actriţă în mare vogă la Bucureşti. Face furori, la Godot, cu spectacolul “Fata din Curcubeu”, de Lia Bugnar. În curând, o veţi vedea şi pe marile ecrane, în noul lungmetraj al lui Cristi Puiu. Ilona, aşadar.