Grăbesc pasul ca să nu întârzii foarte mult. Când ajung însă în holul Institutului Cultural Român, evenimentul pare departe de a începe: lumea încă îşi face fotografii cu Margareta Pâslaru, care atrage toată atenţia, şi cu sărbătoritul zilei, regizorul Ioan Cărmăzan, „personaj al culturii române”, cum avea să îl numească cineva.
Un articol de Ionuţ Mareş|26 iunie 2018
În sala de recepție a ICR, acolo unde este sărbătorit, la 70 de ani, Ioan Cărmazan, printr-o lansare de carte, „Descifrând codul Cărmăzan”, și proiecția unui film, „Lișca”, găsesc un loc liber strategic: la margine de rând, în partea dreaptă. Întâmplător, la două rânduri în spatele lui Ioan Cărmăzan, așezat de asemenea la margine pentru a-și întâmpina mai ușor invitații și pentru a se ridica și merge în față atunci când mai primește câte o diplomă sau câte un trofeu.
Pentru că în foaier lumea încă se îmbrățișează și se felicită, scot agenda și arunc o privire în sală. În afara viitorilor vorbitori așezați în primele două rânduri, îi mai văd, dintre cei pe care îi recunosc, pe academicianul Răzvan Theodorescu, regizorul Toma Enache, criticul de film Călin Stănculescu, actrița Magda Catone, regizorul Copel Moscu, actorul și fostul ministru Bogdan Stanoevici. Și câțiva jurnaliști. Un public amestecat, format în majoritate aparent din cunoscuți ai sărbătoritului, dar și din simpli curioși.
După mai multe minute, de la un microfon din primul rând, în partea stângă a sălii, gălăgia este întreruptă de o voce feminină (cu ajutorul frânturilor de informații și mai ales cu ajutorul Google, aveam să aflu ulterior că era a criticului Marina Roman): „Vă rugăm luați loc! Stimați oaspeți, stimați colegi, dragi prieteni…. Suntem bucuroși să vă primim la aniversară! …. Nici nouă nu ne vine să credem”. Apoi sunt evocate personalitățile multiple ale lui Ioan („Nuțu”) Cărmăzan: regizor, profesor, scriitor, doctor, „un personaj al culturii române”. Vocea ne mai atrage atenția că ceea ce va urma va fi „un portret caleidoscopic” al sărbătoritului. În acest timp, chiar în fața mea, o tipă își face bucuroasă un selfie cu Ioan Cărmăzan.
Ia cuvântul un vicepreședinte al ICR, Mirel Taloș, care reamintește de inițiativa actualei conduceri a institutului de a omagia din când în când, „la cifre rotunde”, „oameni importanți din cultura română contemporană”. Îl felicită și îi urează la mulți ani invitatului special, în aplauzele sălii. Apoi spune că filmul care urmează a fi văzut, „Lișca”, a fost ales chiar de el. „Lișca” este „cel mai reușit film al domniei sale”, adaugă vicepreședintele ICR, încheind prin a-i oferi sărbătoritului un trofeu, opera unui artist. Fotografii, aplauze.
Vocea feminină de la microfon anunță că următorul vorbitor va fi (dramaturgul, scenaristul și politicianul) Radu F. Alexandru, „care va veni cu o bucățică din personalitatea lui Cărmăzan în fața dvs.”
De la pupitru, Radu F. Alexandru anunță că va spune câteva cuvinte despre două laturi mai puțin cunoscute ale personalității sărbătoritului. „Una ține de o prietenie exemplară pe care Nuțu Cărmăzan a întreținut-o de-a lungul anilor cu Sergiu Nicolaescu (…) Dacă a existat o prezență permanentă alături de Sergiu în perioada de activitate, dar și în perioada de dificultate, de boală, acea prezență s-a numit Nuțu Cărmăzan”, declară Radu F. Alexandru, adăugând că a fost vorba „de o devoțiune și de o dragoste cum rar am văzut”. Al doilea aspect menționat este „activitatea pe care o desfășurăm împreună în cadrul consiliului director al DACIN SARA”. „Nu e deloc simplu și nu e deloc plăcut. Multă lume a încercat să producă perturbări”, mai declară, printre altele, Radu F. Alexandru, încheind prin „a-i spune de la obraz” sărbătoritului, „cu toată dragostea și cu toată prețuirea, la mulți ani, Nuțu!”. Aplauze.
Intervine din nou vocea feminină și, înainte de a-i da cuvântul lui Laurențiu Damian, președintele Uniunii Cineaștilor, reamintește, pentru ca cei din sală să nu uite, că „este o sărbătoare cum rar se întâmplă în oricare dintre domenii” în România.
În binecunoscutul ton despre care nu știi foarte bine (din afară) dacă e în glumă sau în serios (probabil amândouă), Laurențiu Damian se declară invidios să vadă o sală plină la o astfel de aniversare și să vadă „atâția prieteni ai lui Nuțu”. „Opera lui Nuțu se cere a fi redescoperită și va fi mereu redescoperită”, spune Laurențiu Damian, amintind de trilogia formată din „Țapinarii”, „Lișca” și „Casa din vis” – „o trilogie a identității”. „Nuțu Cărmăzan, în trilogia lui, este un poet al imaginii, un poet al textului”, punctează președintele UCIN, coleg de generație cu sărbătoritul. În acest timp, Ioan Cărmăzan este în spatele sălii, întâmpinând alți oaspeți. „Vino încoace, Nuțu, că vorbesc despre tine! Vino să mă auzi cât de inteligent sunt!”, îi spune tare de la microfon Damian, în râsetele sălii. „Este un cineast rar în peisajul cinematografiei române”, adaugă Damian și încheie: „Arată surprinzător de bine pentru vârsta de 70 ani (îi dau dreptate – nota mea). Mă gândesc dacă la 70 de ani voi reuși să umplu și eu o sală cu prieteni”.
Înainte de a o introduce pe scriitoarea Aura Christi, vocea feminină de la microfon îi urează la mulți ani și „matematicianului Nuțu Cărmăzan”, amintind că acesta a studiat și Matematica.
„E un eveniment major ce se întâmplă aici. Mă bucur că ICR a deschis larg ușile culturii române de vârf”, își începe Aura Christi laudatio. Ea spune că cifra 70, vârsta pe care o împlinește Ioan Cărmăzan, este „pe jumătate reală”, iar „pe jumătate e un fel de joc”, pentru că sărbătoritul este „un adolescent întârziat, un nebun frumos, un Don Juan…. (aici mai urmau niște epitete, dar nu am putut ține pasul în scris – nota mea)”. Aura Christi evocă nu doar personalitatea de regizor și de scriitor a lui Ioan Cărmăzan, ci și faptul că este și un „îmblânzitor de porumbei” și un „formator de generații”. Între timp, sărbătoritul întâmpină alți oaspeți în spate.
Se aduce în sfârșit aminte și de cartea lansată, „Descifrând codul Cărmăzan”, de Vasile Bogdan și Ioan Cărmăzan. „Țin în mâini o cartea grea și la propriu, și la figurat”, spune Aura Christi, adăugând că Ioan Cărmăzan „e un foarte bun scriitor”, dar și că filmul „Țapinarii” e „o biblie a sufletului românesc”. Scriitoarea amintește la rândul său de Sergiu Nicolaescu și spune că cei doi regizori discutau des „despre filme, despre poezie, despre actori, despre femei frumoase” – un „schimb de lumină”. Aura Christi invocă și semnificația (nedetaliată) a cifrei 7 – o „cifră magică”, este „3 + 3 + 1”.
Scriitorul și jurnalistul Bogdan Ficeac își începe discursul cu un citat celebru (nu am reținut al cui): „Nu există cultură fără creatori”, și laudă activitatea ICR. Spune despre „Țapinarii” că este un film „care m-a marcat” și remarcă „poetica lui Cărmăzan”: „Dacă vă uitați și pe Google, găsiți poetica lui Cărmăzan”. „A folosit metafora, a folosit tehnici inovatoare în cinematogafie, oferind publicului o cât mai mare doză de sensibilitate, de poezie”, mai spune Bogdan Ficeac. În paralel, lângă scaunul lui Ioan Cărmăzan, ajunge actorul Ion Dichiseanu (cu un sacou albastru), care îi oferă sărbătoritului un cadou. Cei doi vorbesc și sunt fotografiați, în timp ce la pupitru laudatio continuă. Mai prind doar urarea de la final a vorbitorului: „La mulți ani și la cât mai multe filme!”.
În plan îndepărtat, Ioan Cărmăzan. În prim-plan, cu spatele, Ion Dichiseanu.
Vocea feminină care asigură legătura între vorbitori salută venirea lui Ion Dichiseanu (căruia i se oferă chiar scaunul gol din fața mea şi care este interpelat de tipa care şi-a făcut mai devreme selfie cu Cărmăzan: „Nu ştiţi cine sunt… Sunt fiica lui…”, însă nu mai aud, pentru că era mai mult un şoptit la ureche), dar și prezența în sală a Margaretei Pâslaru. Aceeași voce o invită acum la microfon pe Dana Duma, „șefa mea de la Asociația Criticilor”. La Cărmăzan, alți musafiri, alte cadouri.
Aparent din precauție, Dana Duma, mai reținută în epitete mari, invocă memoria soțului său, criticul și istoricul de film Călin Căliman, recent plecat dintre noi, pentru a vorbi despre Ioan Cărmăzan: „Îl reprezint pe Călin Căliman, care a fost un bun prieten al sărbătoritului”. „Și soțul meu considera că cele trei filme ale sale sunt remarcabile”, spune Dana Duma, reamintind de textul lui Călin Căliman despre Ioan Cărmăzan din „Istoria filmului românesc”. „Nuțu poate fi extrem de serios. E mai serios decât pare”, mai afirmă președinta Asociației Criticilor, amintind de două texte despre cinema, „extrem de valoroase și serioase”, scrise de Cărmăzan acum câţiva ani pentru un colocviu științific despre critica de film. „E un personaj capabil de surprize la tot pasul”, adaugă Dana Duma, încheind cu: „La mulți ani și sper să ne mai surprinzi!”
Vocea feminină anunță la microfon că Liliana Țuroiu, președinta ICR, și-ar fi dorit să fie prezentă, dar a trebuit să fie la un alt eveniment, la care confirmase înainte. Se trece peste.
Urmează Otilia Sîrbu, profesor și vicepreședintă a UARF (Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, al cărei preşedinte este însuşi Ioan Cărmăzan): „Onorată instanță…. asistență!” Râsete și aplauze în sală. Pentru a depăși momentul, invitata recunoaște emoţionată că, datorită importanței evenimentului și a personalităților prezente în sală, „așa mă simt, ca în fața unei instanțe”. „Mi-aș fi dorit ca în sală să fie studenții lui Ioan Cărmăzan”, spune ea, printre altele.
Spre aparenta surprindere a unei părți a publicului, Otilia Sîrbu subliniază că vrea să facă portretul celor care „îl iubesc fundamental” pe Ioan Cărmăzan, dar și al celor care „îl detestă la fel”, al celor „ostili”. Și dă citire unui text de pe o foaie. Pentru că debitul cuvintelor este mare, prind doar fragmente: „Cine sunt cei care-l adoră? Sunt cei care îl urmează orbește, pentru că iubesc viața! …. Cei care îl iubesc sunt cei care sparg tiparele. Sunt cei care nu se tem să fie. …. Cei care îl detestă sunt mai puțini, sau cel puțin așa îmi doresc, pentru că sunt o optimistă. Sunt cei care refuză să își accepte destinul, împrumutându-l pe al altora. Cei care adulmecă ostilitatea… (aici m-am pierdut în descriere – nota mea)”.
Despre volumul de peste 600 de pagini, Otilia Sîrbu spune că „este una din cele mai frumoase cărți pe care le-am citit”. „Dați șansă acestei cărți să circule în lume”, îndeamnă ea, continuând cu un citat din Tarkovski, pe care „Cărmăzan îl iubește”. Urmează citatul din Tarkovski. Apoi, vorbitoarea mai spune că „Țapinarii” este „un etalon a ceea ce înseamnă arhetip, mitologic, lumea așezată în taina ei”. Apoi, îi acordă sărbătoritului, din partea UARF, o plachetă și o diplomă, continuând cu citirea unui mesaj de felicitare din partea „cineaștilor din Republica Moldova”, semnat de directorul Centrului Național al Cinematografiei (CNC) de la Chișinău, regizorul Valeriu Jereghi.
În sfârșit, vocea de la microfon îl cheamă în față pe Ioan Cărmăzan, sărbătoritul zilei: „Îl rog să vină să sculpteze clipa” (trimitere probabil la citatul de mai devreme din Tarkovski).
„Mulțumesc tuturor prietenilor mei. Mă simt copleșit (…) Sunt fericit că sunt alături de dumneavoastră”, își începe sărbătoritul discursul. Printre altele, Ioan Cărmăzan spune că, datorită emisiunilor sale televizate cu academicieni, Academia România a ajuns pe locul trei în topul încrederii printre români. Apoi reamintește că, de fapt, nu a făcut decât trei filme în comunism. Despre carte afirmă că „s-a scris” de la sine.
Recunoaște că este un om apropiat al actualului ICR, prin vicepreședintele Mirel Taloș. Fără a face vreo referire directă la încercările de reformare a cinematografiei din timpul guvernului Cioloș, reamintește că timp de șase luni drepturile autorilor de film din România au fost puse în pericol, sugerând că acest lucru s-a produs din cauza respectivei propuneri, pe care, prin DACIN SARA, „ne-am bătut să o anulăm”.
Ioan Cărmăzan mai vorbește de eforturile de a-i ajuta pe colegii „cărora nu li se joacă filmul” și invocă solidaritatea generației `80, formată din el, Laurenţiu Damian şi Şerban Marinescu. „Am înţeles că fără acest tip de solidaritate şi de prietenie nu există nimic”, mai spune sărbătoritul, înainte de a transmite în final sălii: „Vă consider pe toţi prietenii mei. Vă mărturisesc că n-am să vă dezamăgesc…. Promit că o să dau de trei ori mai mult”. Aplauze.
Lumina se stinge intempestiv, iar pe peretele din spate, acolo unde până atunci se aflase fotografia sărbătoritului, începe filmul „Lişca”. O parte din public părăseşte sala.
