CRONICĂ DE FILM Mi-e neaşteptat de greu să scriu despre „La civil” (2021), deşi e un film pe care am fost nerăbădător să îl văd. „Waiting for August” (2014), documentarul cu care a debutat Teodora Mihai, regizoare din Belgia, dar de origine română, m-a impresionat când l-am văzut şi încă îi port o amintire puternică.
Un articol de Ionuţ Mareş|10 noiembrie 2021
Mă emoţionase povestea acelei fete din Bacău nevoite să aibă grijă de fraţii şi surorile sale mai mici, în timp ce mama e plecată la muncă în Italia.
Pentru primul ei lungmetraj de ficţiune, dezvoltat dintr-o cercetare iniţială tot pentru un documentar, cineasta urmăreşte de asemenea o familie separată, doar că de această dată perspectiva este a mamei. În plus, suntem în Mexic, iar femeia, despărţită de un soţ care trăieşte cu o tânără, rămâne singură după ce fiica sa este răpită aparent de una din multele bande de mafioţi din această ţară.
Pentru un film despre o mamă care îşi caută cu disperare fata, într-un stat aproape paralizat sau chiar complice la dominaţia traficanţilor de tot felul, „La civil” face apel la surprinzător de puţină empatie. E o anume demnitate în lupta de neoprit, extrem de hotărâtă, pe care o duce această femeie (Arcelia Ramírez) pentru a-şi găsi fiica. Asta mi-a plăcut. E cam singurul lucru cu care am rămas însă de la acest film.
Deşi scenariul e semnat de regizoare împreună cu un scriitor mexican, Habacuc Antonio De Rosario, privirea pe care o are filmul asupra vieţii de zi cu zi din Mexic pare una de suprafaţă (e ceea ce îi reproşează, în alte cuvinte, şi Victor Morozov şi Andrei Gorzo în cronicile lor). Asta se vede şi în felul schematic, lipsit de profunzime, în care sunt portretizate personajele secundare, inclusiv reprezentanţii autorităţilor.
Am mai zis-o: e teribil de riscant pentru un cineast să facă un film, în special unul de ficţiune, într-o altă ţară, mai ales într-una atât de îndepărtată şi de particulară aşa cum este Mexicul. Marele pericol este ca perspectiva să rămână una turistică, superficială, chiar clişeică (iar dacă nu e asumată ca atare, asta devine o problemă).
Primele imagini care ne vin în minte când ne gândim la Mexic, alimentate de ştiri şi de filme, sunt cele despre asasinate, răpiri, acte de tortură, trafic de droguri. Acesta este exact fundalul pe care se derulează firul narativ din „La civil”.
Sigur, interesul cineastei este în special pentru drama acestei femei, de aceea cam tot ce ar putea fi şocant rămâne în afara cadrului. Însă asta lasă de fapt impresia că întregul context social este exploatat senzaţionalist – e doar un decor previzibil, insuficient investigat.
De aici probabil şi senzaţia că voiam să văd şi să simt ceva mai mult din această lume, dincolo de traseele prestabilite ale scenariului, şi că nu-mi pasă de suferinţa mamei, pe care am avut-o pe tot parcursul filmului.
Nici băieţii care o extorchează pe femeie nu mi-au inspirat teamă – ni se cere să îi luăm de-a gata periculoşi, probabil pe baza a ce ştim din alte filme (gangsterii lui Amat Escalante, de pildă, încă mă bântuie).
Ce mai scoate din amorţeală „La Civil” e intrarea în scenă a unui militar, care apelează la mijloace neortodoxe în investigaţiile sale. Prea puţin.
La final, mi-am dat seama că nu am înţeles mai multe despre această societate decât ştiam deja din relatările media pline de orori, peste care trecem rapid.
„La Civil” a intrat în cinematografe la 29 octombrie, fiind distribuit de Voodoo Films.
